Cine îi judecă pe judecători? Cum poate România să pună capăt dictaturii privilegiilor din magistratură fără să distrugă independența justiției

Victoria definitivă obținută de Înalta Curte în procesul cu Guvernul, pentru restanțe salariale de aproximativ un miliard de euro, ar trebui să declanșeze o discuție mult mai importantă decât cea despre bani. România are nevoie de o reformă profundă a puterii judecătorești, care să despartă independența magistratului de privilegiile corporatiste ale sistemului.

Soluția există și poate fi construită legal.

Dar presupune să răspundem unei întrebări pe care conducerile magistraturii au toate motivele să o evite: cine controlează instituțiile care îi controlează pe toți ceilalți?

Independența justiției nu înseamnă independența privilegiilor

România a ajuns într-o situație instituțională aproape absurdă:

Înalta Curte de Casație și Justiție poate fi parte într-un litigiu financiar cu statul, iar recursul să fie soluționat chiar de Înalta Curte.

Nu rezultă automat că judecătorii care pronunță hotărârea sunt părtinitori.

Dar apare o problemă serioasă privind aparența imparțialității și poziția instituțională a celui care decide.

Această situație nu poate fi rezolvată prin schimbarea Liei Savonea.

Nici prin înlocuirea câtorva membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.

Problema este structurală.

Magistratura trebuie să fie independentă de presiunile politice.

Însă independența judecătorului în pronunțarea hotărârilor nu trebuie confundată cu posibilitatea instituțiilor judiciare de a-și administra interesele financiare fără mecanisme externe eficiente de verificare.

Constituția stabilește, la articolul 124, că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Tot Constituția precizează că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

Așadar, independența nu reprezintă un privilegiu personal al magistratului. Este o garanție acordată cetățeanului.

Iar dacă independența instituțională ajunge să protejeze inclusiv mecanismele prin care o categorie profesională își apără propriile avantaje, trebuie schimbate acele mecanisme.

Nu principiul independenței.

Prima reformă: magistratura nu trebuie să-și mai poată recalcula singură beneficiile

Povestea restanțelor salariale a demonstrat cât de costisitoare pot deveni interpretările succesive ale legislației salarizării.

Ordine administrative, recalculări ale valorii de referință sectoriale, hotărâri judecătorești și recunoașteri retroactive de drepturi au generat obligații financiare considerabile.

Conducerile instituțiilor judiciare au avut un rol direct în recunoașterea administrativă a unor asemenea drepturi. Litigiile ulterioare au transformat interpretările legale în obligații executorii.

Pentru a împiedica repetarea situației, salarizarea magistraților trebuie reglementată mult mai precis.

Salariile, sporurile, bazele de calcul și condițiile acordării lor trebuie definite prin lege, fără ambiguități care permit extinderea generalizată a unor beneficii prin ordine administrative.

Orice modificare cu impact financiar semnificativ trebuie însoțită de o evaluare bugetară publică.

Iar conducerea unei instanțe nu ar trebui să poată produce, prin propria interpretare administrativă, o obligație financiară generală pe care nimeni nu a evaluat-o anterior.

Asta nu înseamnă interzicerea acțiunilor în justiție privind drepturile salariale. Un asemenea lucru ar fi neconstituțional.

Înseamnă eliminarea mecanismelor legislative ambigue care fac posibile asemenea interpretări în cascadă.

Judecătorii trebuie să primească salarii corespunzătoare responsabilității lor.

Dar salariile trebuie stabilite prin reguli clare, nu printr-un mecanism care poate produce mereu noi diferențe retroactive, pe care societatea le descoperă abia când primește nota de plată.

A doua reformă: nimeni nu trebuie să fie judecător în propria cauză

Principiul este vechi de secole. Aplicarea lui instituțională pare să fie, în România, mult mai complicată.

Nu este acceptabil ca o instituție să fie parte într-un litigiu privind propriile interese patrimoniale, fără garanții suplimentare atunci când aceeași instituție are competența de a soluționa definitiv cauza.

Soluția nu poate consta în crearea unei instanțe extraordinare controlate politic. Constituția interzice asemenea instanțe.

Dar Parlamentul poate analiza modificarea regulilor de competență pentru anumite litigii instituționale, în limitele Constituției, astfel încât soluționarea lor să fie încredințată, când este posibil, unor instanțe existente care nu sunt părți în conflict.

Pentru situațiile în care competența instanței supreme nu poate fi înlăturată, trebuie întărite garanțiile de imparțialitate, regulile privind conflictele de interese și transparența repartizării cauzelor.

Nu putem elimina toate legăturile profesionale dintre judecătorii unui sistem. Dar putem reduce riscurile concrete și aparența că instituțiile judiciare își arbitrează propriile beneficii.

Altfel, independența justiției riscă să fie percepută ca dreptul unei puteri de a avea întotdeauna ultimul cuvânt inclusiv asupra propriilor interese.

A treia reformă: CSM trebuie să răspundă pentru ceea ce face

Consiliul Superior al Magistraturii este garantul constituțional al independenței justiției.

Nu este garantul intereselor corporatiste ale magistraților.

Diferența ar trebui să fie fundamentală.

În România, discuțiile despre răspunderea profesională a magistraților ajung frecvent să fie prezentate ca tentative de atac asupra independenței lor.

Ba chiar, ca aluzie străvezie: ”Vreți să judecăm imparțial, eeee, trebuie să ne plătiți cum vrem noi. Altfel… nu se știe cine scapă din greșeală”.

Or, independența profesională și răspunderea disciplinară sunt două componente indispensabile ale aceluiași sistem.

Un judecător nu trebuie să poată fi sancționat fiindcă pronunță o hotărâre incomodă politic.

Dar nici nu trebuie să fie ferit de răspundere pentru abateri disciplinare dovedite, conduită incompatibilă cu funcția sau încălcări grave ale obligațiilor sale.

Este nevoie de o evaluare serioasă a procedurilor disciplinare, de transparență privind deciziile CSM și de mecanisme care reduc riscul solidarității corporatiste.

Inspecția Judiciară trebuie să funcționeze independent, eficient și verificabil.

Iar promovările în funcțiile de conducere trebuie fundamentate prin criterii profesionale clare, rezultate administrative și integritate.

Nu prin jocuri de influență între grupuri din interiorul magistraturii.

Raportul Comisiei Europene privind statul de drept din iulie 2026 recomandă României continuarea evaluării legilor justiției, inclusiv pentru îmbunătățirea guvernanței sistemului judiciar.

Mai grav, documentul constată lipsa progreselor în asigurarea investigării și urmăririi penale eficiente a infracțiunilor din magistratură, inclusiv a celor de corupție.

Prin urmare, nu discutăm doar despre percepții ostile magistraților.

Discutăm despre deficiențe instituționale recunoscute oficial la nivel european.

A patra reformă: control financiar extern, cu răspundere personală pentru abuzuri

Administrarea bugetelor instanțelor nu este un act de justiție.

Este o activitate administrativă, care presupune utilizarea banilor publici.

Prin urmare, trebuie supusă unor mecanisme de control financiar comparabile cu cele aplicabile celorlalte instituții publice.

Orice act administrativ privind salarizarea cu impact general semnificativ trebuie să aibă fundamentare juridică, evaluare financiară și trasabilitate.

Curtea de Conturi trebuie să poată verifica legalitatea și regularitatea cheltuielilor în limitele atribuțiilor sale, fără să cenzureze hotărârile judecătorești.

În cazul identificării unor nereguli, trebuie să existe mecanisme reale de angajare a răspunderii persoanelor care le-au produs, cu respectarea condițiilor legale.

Nu fiecare decizie administrativă greșită constituie infracțiune.

Dar nici fiecare decizie a unui conducător din magistratură nu trebuie să devină intangibilă fiindcă a fost luată în interiorul puterii judecătorești.

Independența judecătorului se manifestă atunci când pronunță hotărâri. Nu îl transformă automat într-un administrator financiar care nu poate fi controlat.

A cincea reformă: separarea administrației judiciare de interesele profesionale ale magistraților

Aceasta ar putea fi una dintre cele mai importante schimbări.

România trebuie să examineze serios posibilitatea reorganizării administrării financiare a instanțelor, astfel încât deciziile privind propriile beneficii salariale să nu fie concentrate în aceleași structuri profesionale care le revendică.

O soluție ar putea fi o structură administrativă specializată, cu conducere profesională, audit extern și obligații stricte de transparență.

Finanțarea justiției ar trebui să rămână predictibilă și suficientă, cu garanții clare împotriva intervențiilor politice abuzive.

Nu putem lăsa Guvernul să amenințe independența judecătorilor prin tăierea discreționară a resurselor.

Dar nici nu putem accepta ca autonomia financiară să fie confundată cu lipsa răspunderii.

Trebuie separată autoritatea de a judeca de administrarea intereselor patrimoniale ale sistemului.

Exact așa cum independența universitară nu exclude controlul legalității cheltuielilor unei universități, nici independența judiciară nu poate exclude verificarea administrării banilor publici.

A șasea reformă: auditarea întregului mecanism al restanțelor salariale

Înainte de orice nouă modificare legislativă, statul trebuie să afle exact cum s-a ajuns la obligații de miliarde.

Nu printr-o anchetă politică menită să intimideze judecătorii.

Ci printr-un audit juridic, administrativ și financiar riguros.

Ar trebui identificate toate actele administrative relevante, toate interpretările normative care au produs diferențe salariale, beneficiarii, sumele principale, dobânzile, actualizările și penalitățile.

Trebuie să aflăm cine a semnat actele administrative, ce evaluări financiare au existat, ce efecte au produs și dacă toate procedurile aplicabile au fost respectate.

Iar rezultatele trebuie publicate.

Acest audit nu poate desființa hotărâri judecătorești definitive.

Dar poate identifica erori de reglementare, deficiențe administrative și eventuale indicii de ilegalitate care trebuie analizate de autoritățile competente.

Mai important, poate demonstra dacă actualul mecanism salarial riscă să genereze noi obligații similare în viitor.

Altfel, România poate plăti astăzi un miliard de euro și poate descoperi peste câțiva ani că a finanțat doar un episod al unei probleme permanente.

A șaptea reformă: dacă legislația obișnuită nu este suficientă, trebuie discutată Constituția

Există o limită peste care reforma instituțională nu poate trece fără modificarea arhitecturii constituționale.

Dacă se constată că actuala distribuție a atribuțiilor împiedică introducerea unor mecanisme eficiente de răspundere, o revizuire constituțională poate deveni necesară.

Dar trebuie stabilit limpede ce poate și ce nu poate fi modificat.

Articolul 152 din Constituție interzice revizuirea independenței justiției. Această garanție nu poate fi eliminată.

Pot fi însă analizate, în limitele constituționale și europene, mecanismele de administrare, control financiar și răspundere instituțională.

O reformă constituțională nu trebuie să transforme magistrații în subordonații Guvernului sau ai Parlamentului.

Ar fi o catastrofă democratică.

Ea trebuie să împiedice transformarea independenței într-un instrument de protecție a privilegiilor.

Iar aici merită spus ceva incomod:

faptul că o reformă poate fi contestată la CCR nu reprezintă un motiv pentru abandonarea ei înainte de a fi concepută.

Înseamnă că trebuie redactată riguros, cu argumente juridice solide și cu respectarea garanțiilor constituționale.

Dar cine poate face reforma, dacă magistrații o pot bloca?

Aceasta este adevărata întrebare politică.

Parlamentul are competența de a modifica legislația.

Guvernul poate iniția reforme.

Președintele poate utiliza atribuțiile constituționale de care dispune.

Numai că puterea judecătorească are propriile mecanisme de verificare a legalității și constituționalității reformelor.

Iar aici se poate produce un blocaj:

fiecare încercare de modificare a regulilor este prezentată drept o amenințare la independență, indiferent dacă urmărește controlul politic sau, dimpotrivă, răspunderea administrativă.

Soluția nu poate fi eliminarea controlului judiciar.

Trebuie construită o reformă imposibil de respins în mod convingător ca atac politic, deoarece protejează explicit independența actului de justiție și intervine numai asupra mecanismelor de administrare, transparență, incompatibilitate și răspundere.

Un asemenea proiect ar trebui pregătit prin consultarea experților constituționali, a profesiilor juridice, a societății civile și a organismelor europene relevante.

Dar consultarea nu trebuie confundată cu dreptul conducerilor profesionale de a bloca orice schimbare care le afectează interesele.

Magistrații trebuie ascultați.

Nu trebuie să li se ofere drept de veto asupra reformării propriilor privilegii.

România nu trebuie să scape de independența justiției, ci de independența abuzurilor

Cazul miliardului de euro reprezintă un avertisment instituțional.

El arată ce se poate întâmpla atunci când legislația ambiguă, interpretările administrative, autonomia profesională și competențele judiciare ajung să producă obligații financiare uriașe, asupra cărora controlul democratic este limitat.

Nu toate aceste obligații sunt nelegitime. Nu fiecare drept salarial recunoscut reprezintă un privilegiu nejustificat.

Dar amploarea mecanismului și poziția instituțională a celor implicați justifică o reformă profundă.

România nu are nevoie de o justiție umilită, dependentă politic sau amenințată financiar.

Are nevoie de o justiție independentă, profesionistă și responsabilă.

O justiție care să poată judeca fără teamă un ministru, un parlamentar, un om de afaceri sau un șef de serviciu secret.

Dar ale cărei instituții să poată fi, la rândul lor, controlate riguros atunci când administrează bani publici, gestionează cariere, stabilesc drepturi și exercită putere administrativă.

O țară democratică nu poate funcționa dacă una dintre puterile sale ajunge să considere că independența îi conferă un statut superior celorlalte.

Puterea judecătorească nu este proprietatea magistraților. Este o funcție a statului, exercitată în numele legii și în beneficiul cetățenilor.

Așadar, reforma trebuie să înceapă de la o regulă simplă: nimeni nu poate invoca independența pentru a se sustrage răspunderii.

Nici politicianul. Nici magistratul. Nici conducătorul unei instituții.

Iar dacă România reușește să impună această regulă fără să sacrifice independența judecătorului, atunci vom putea vorbi, în sfârșit, despre o adevărată reformă a justiției.

Până atunci, vom continua să discutăm despre miliarde, restanțe, penalități și privilegii, în timp ce principiul fundamental al statului de drept rămâne incomplet aplicat:

În fața legii trebuie să fim egali. Inclusiv cu aceia care o aplică.