Lia CiocârLia și-a făcut dreptate. Magistratura a decis cât merită, tot magistratura a judecat, iar Guvernul trebuie să găsească un miliard de euro
Înalta Curte a câștigat definitiv procesul cu Guvernul pentru plata restanțelor salariale ale magistraților. Aproximativ cinci miliarde de lei, adică un miliard de euro, trebuie găsite într-un buget deja sufocat.
Este finalul previzibil al unei povești în care magistratura și-a recalculat salariile, și-a recunoscut drepturi retroactive și a folosit propriile instanțe pentru a le transforma în obligații bugetare.
Totul sub protecția legii.
O lege pe care, când vine vorba despre propriile venituri, magistrații o interpretează cu o generozitate absolut impresionantă.
Cum a pornit fabrica de bani
Povestea nu începe cu Lia Savonea și nici cu procesul de astăzi.
În 2023, conducerea Înaltei Curți de atunci a emis ordine administrative prin care a recunoscut judecătorilor drepturi salariale calculate folosind o valoare de referință sectorială de 605,225 lei, inclusiv retroactiv, de la 1 ianuarie 2018.
Au urmat recalculări și litigii întemeiate pe legislația salarizării, pe principiul nediscriminării și pe egalizarea remunerațiilor.
Ordinul nr. 105/2023, completat prin Ordinul nr. 114/2023, este documentat inclusiv în deciziile ulterioare ale Înaltei Curți.
Mecanismul merită înțeles:
conducătorii unor instituții judiciare, în calitate de ordonatori de credite, au recunoscut administrativ drepturi salariale, fără ca Parlamentul să voteze atunci o nouă majorare explicită pentru întreaga categorie.
Ulterior, instanțele au interpretat legislația și au tranșat litigiile rezultate.
În septembrie 2024, Înalta Curte a stabilit aplicarea unei majorări de 25%, în condițiile legii, acolo unde aceasta nu fusese deja acordată.
Iar în iunie 2025, aceeași Înalta Curte a clarificat că majorarea nu poate fi acordată încă o dată celor care beneficiaseră deja de ea.
(Semn că inclusiv în interiorul sistemului apăruseră interpretări divergente privind calculul drepturilor).
Avem, așadar, un mecanism în care administrația judiciară recunoaște drepturi, instanțele le interpretează și confirmă, iar obligațiile rezultate sunt transferate bugetului public.
De unde vin banii? Aceasta nu a fost nicio clipă problema celor care au pus mecanismul în mișcare.
Un miliard de euro. Și începe să curgă penalizarea
Guvernele au recunoscut obligațiile și au încercat să eșaloneze plățile, inclusiv pentru perioada 2025–2029.
Numai că magistratura a considerat că nu este suficient.
Așa că Înalta Curte a dat în judecată Guvernul și Ministerul Finanțelor, solicitând asigurarea sumelor necesare.
A câștigat la Curtea de Apel București.
Guvernul a făcut recurs.
Iar recursul a fost judecat de Înalta Curte, care l-a respins definitiv joi, 15 octombrie 2026.
Miza este de aproximativ cinci miliarde de lei. Aproape un miliard de euro, stimați pacienți.
Hotărârea de fond prevede un termen de zece zile și penalități de 1% pentru fiecare zi de întârziere, în condițiile stabilite de instanță.
Un procent care, raportat la cinci miliarde, ar însemna teoretic 50 de milioane de lei pe zi, dacă s-ar aplica întregii sume. (Calculul efectiv depinde însă de dispozițiile hotărârii și de executarea ei).
Cu alte cuvinte, România trebuie să găsească URGENT bani pe care nu îi are disponibili, iar întârzierea poate produce costuri suplimentare.
ÎCCJ susține că amânările anterioare au crescut datoria cu peste 21% anual.
Minunat. După ce statul a fost obligat să recunoască o datorie uriașă, aflăm și că nu și-a permis să întârzie plata ei.
Justiția este independentă. Mai ales de bugetul țării
Lia Savonea nu a inventat mecanismul salarial și nu a judecat personal recursul. Dar instituția pe care o conduce l-a adus la deznodământul financiar de astăzi.
Iar problema este uriașă.
Înalta Curte a fost parte în proces și instanță finală de judecată a conflictului.
Este o situație care ridică o întrebare legitimă despre aparența imparțialității instituționale, indiferent de legalitatea procedurii.
Între timp, conducerea ÎCCJ acuză criticii de promovarea unei „campanii de ură”.
Așadar, mai nou, nu este suficient să plătim. Trebuie să și aplaudăm.
Într-o țară obligată să-și reducă deficitul, să-și controleze cheltuielile și să ceară sacrificii populației, magistratura demonstrează că există o categorie profesională pentru care constrângerile bugetare par să nu aibă niciun sens.
Firește, o hotărâre definitivă trebuie respectată. Dar această obligație nu face intangibil întregul mecanism care a produs-o.
Lia CiocârLia își poate croncăni victoria.
Guvernul trebuie să găsească un miliard de euro, iar românii pot reflecta la cea mai recentă performanță a separației puterilor:
o putere își câștigă propriul proces, iar celelalte trebuie să găsească banii, cumva.
Iar noi, cine știe, poate deschidem o chetă populară să-i ajutăm la timp pe sărmanii magistrați.
Fiindcă… dacă Justiție nu e, nimic nu e. Pentru CiocârLia, se scrie și cu m. Mustiție, nu vă gândiți la prostii!