Conflictul Iran-Israel: istorie, cauze, putere militară și scenarii de viitor

O rachetă n-așteaptă explicații. Iar în Orientul Mijlociu, rachetele tocmai și-au reluat conversația. Israelul a lovit. Iranul a promis că va ține minte. Dincolo de amenințările voalate și de loviturile „cu semnătura neasumată”, ceva s-a schimbat: pentru prima oară în istorie, două state care s-au războit decenii prin interpuși s-au înțepat direct, pe hartă, cu toată tehnologia și toată ura acumulată.

Situație actuală (13 iunie 2025)

Operațiunea Israel – „Operation Rising Lion”

• Israel a lansat azi noapte un atac masiv, cu aproximativ 200 de avioane care au lovit peste 100 de ținte militare și nucleare din Iran, folosind 330 muniții diferite.
• Printre victime s-au numărat: generalul Hossein Salami (șeful IRGC), generalul Mohammad Bagheri (șeful Statului Major), generalul Gholam Ali Rashid, precum și ministrul adjunct – o lovitură directă la vârful armatei iraniene.

Răspuns iranian instantaneu

• Iranul a ripostat cu peste 100 de drone Shahed, lansate spre Israel.
• Israelul își menține sistemele de apărare active și interceptările au loc peste spații aeriene terțe (Iordania, Irak, Arabia Saudită) .

Context global imediat

• Israel a declarat stare de urgență: aeroportul Ben Gurion e închis, sirene au sunat în Tel Aviv, un marș Pride programat a fost anulat .
• SUA au evacuat personal neesențial din regiune și au transmis că nu au participat la lovitură, dar oferă sprijin logistic și inteligență .
• Prețul petrolului a urcat cu 6–8 %, iar spațiul aerian din Israel, Iordania, Irak și Iran este închis.

Identitate, memorie, răzbunare, teamă și supraviețuire

Un conflict care fierbea la foc mic de peste patruzeci de ani a dat în clocot, dar între Tel Aviv și Teheran nu e vorba doar de rachete – e vorba de identitate, memorie, răzbunare, teamă și supraviețuire. Sub faldurile unei istorii contorsionate se ascunde cea mai periculoasă tensiune a lumii de azi: duelul mut dintre singura putere nucleară declarată a Orientului și singura putere care nu recunoaște existența celuilalt.

Cine apasă primul buton? Și cât timp mai avem până la o confruntare de proporții apocaliptice?

Istoricul conflictului (1948-2025)

În mod paradoxal, relațiile dintre Iran și Israel nu au fost dintotdeauna ostile. În primele decenii de după înființarea statului Israel în 1948, Iranul sub conducerea șahului Mohammad Reza Pahlavi a menținut legături relativ cordiale cu noul stat evreu. Iranul a devenit în 1950 a doua țară majoritar musulmană (după Turcia) care a recunoscut de facto Israelul – un gest pragmatic motivat de Doctrina Periferiei a premierului israelian David Ben-Gurion, ce urmărea alianțe cu state ne-arabe din regiune.

În anii ‘60-’70, Teheranul și Ierusalimul colaborau economic și militar în culise, văzând un aliat unul în celălalt împotriva dușmanilor comuni (naționaliștii arabi și influența sovietică). În această perioadă, mii de israelieni vizitau Iranul anual, iar companii israeliene contribuiau la proiecte iraniene. Tensiunile din Orientul Mijlociu păreau atunci să ocolească relația iraniano-israeliană.

Totul s-a schimbat radical în 1979, odată cu Revoluția Islamică din Iran.

Căderea șahului pro-occidental și instaurarea Republicii Islamice sub Ayatollahul Ruhollah Khomeini au transformat Iranul dintr-un potențial aliat al Israelului în cel mai vocal dușman al acestuia. Noul regim teocratic de la Teheran a rupt imediat legăturile diplomatice cu Israelul: ambasada israeliană din Teheran a fost închisă și predată simbolic reprezentanților Organizației pentru Eliberarea Palestinei, iar zborurile directe și orice cooperare au fost anulate.

Iranul post-1979 a adoptat o retorică feroce anti-Israel, denumind Israelul „Micul Satana” (în contrast cu „Marele Satana” – Statele Unite) și prezentând cauza palestiniană drept una islamică globală. Ayatollahul Khomeini a instituit chiar „Ziua Ierusalimului” (Al-Quds) în ultima vineri a Ramadanului, zi în care iranienii și aliații lor organizează marșuri masive cerând eliberarea Ierusalimului de sub „ocupația sionistă”. Astfel, conflictul ideologic era pecetluit: existența Israelului era considerată de regimul iranian o nedreptate istorică și o ofensă adusă Islamului.

În anii ‘80, deși Iranul și Israelul nu s-au confruntat direct pe câmpul de luptă, au apărut primele confruntări indirecte care prefigurau rivalitatea acerbă de mai târziu. În 1982, Israelul a invadat Libanul pentru a elimina gherilele palestiniene, iar Iranul a profitat de haos pentru a trimite în Liban Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC).

Sub influența și finanțarea iraniană, s-a format gruparea șiită Hezbollah, care avea să devină principalul proxy (intermediar) al Iranului în lupta contra Israelului. Deși pe parcursul Războiului Iran-Irak (1980-1988) atenția regimului de la Teheran a fost concentrată pe conflictul cu Irakul lui Saddam Hussein, ostilitatea față de Israel a continuat să fiarbă în plan retoric și ideologic.

Ironia a făcut ca, în culise, Israelul însuși să aprovizioneze discret Iranul cu armament în anii ’80 (scandalul Iran-Contra), considerând Irakul o amenințare mai imediată la adresa sa. Însă astfel de episoade pragmatice nu au schimbat faptul că oficial Teheranul post-revoluționar declara Israelul un regim ilegitim, angajat pe calea distrugerii Palestinei.

După 1990, conflictul Iran-Israel a intrat într-o fază mai activă și directă pe multiple planuri. Eliminarea unor rivali comuni (Irakul slăbit, dispariția URSS) a lăsat cei doi actori față în față într-o luptă pentru influență regională. Iranul, condus de lideri ca Ali Khamenei (liderul suprem) și președinți precum Mahmoud Ahmadinejad în anii 2000, a intensificat sprijinul pentru grupări militante anti-israeliene: Hezbollah în Liban, Jihadul Islamic Palestinian și, într-o oarecare măsură, Hamas în Teritoriile Palestiniene, precum și miliții șiite din Irak sau rebelii Houthi din Yemen.

Prin aceste „războaie prin interpuși”, Iranul urmărea să hărțuiască Israelul de la distanță și să câștige popularitate în lumea musulmană drept apărător al palestinienilor. De cealaltă parte, Israelul – alarmat de noua postură agresivă a Teheranului – a început să contraatace din umbră.

În anii ’90, Mossad (serviciul secret israelian) ar fi colaborat cu servicii occidentale pentru a perturba programul nuclear iranian aflat la început, iar Israelul a căutat să izoleze Iranul pe scena internațională. În 1992 și 1994, două atacuri devastatoare asupra unor ținte evreiești din Buenos Aires (ambasada Israelului și centrul comunitar AMIA) au fost puse pe seama Hezbollah cu sprijin iranian, alimentând și mai mult ostilitatea Israelului față de Iran. Astfel, până la sfârșitul anilor ’90, cele două state se percepeau deja deschis drept inamici existențiali, deși încă nu se confruntau direct militar.

Anul 2002 a marcat un moment de cotitură: a ieșit la iveală existența unor facilități nucleare secrete iraniene (Natanz și Arak), declanșând alarma la Ierusalim. Programul nuclear iranian a devenit rapid principalul măr al discordiei. Israelul, care obținuse deja în secret arma nucleară (deși nu recunoștea public), nu putea tolera perspectiva unui Iran înarmat nuclear.

Următoarele două decenii au fost marcate de o combinație de diplomație tensionată și sabotaj sub acoperire. În timp ce marile puteri negociau cu Teheranul limitarea programului nuclear (acordul JCPOA din 2015, de exemplu), Israelul ar fi recurs la acțiuni mai puțin ortodoxe: un război din umbră tehnologic.

În 2010 a fost descoperit virusul informatic Stuxnet, un atac cibernetic de o sofisticare fără precedent, care a sabotat centrifugele iraniene de îmbogățire a uraniului – atribuirea neoficială: o operațiune comună americano-israeliană.

Tot în acea perioadă, o serie de asasinate țintite au decimat cercetătorii nucleari iranieni: oameni de știință cheie precum Majid Shahriari sau Mostafa Ahmadi-Roshan au fost uciși între 2010-2012 de motocicliști misterioși care le-au plasat bombe magnetice pe mașini. Teheranul a acuzat direct Mossad-ul pentru aceste operațiuni, intensificând ura.

În paralel, conflictul s-a extins pe terenurile de luptă din regiune. În Liban, Războiul din 2006 dintre Israel și Hezbollah (declanșat de capturarea a doi soldați israelieni de către gherila libaneză) a fost văzut ca un război prin procură Iran-Israel: Iranul a finanțat și înarmat masiv Hezbollah-ul cu rachete, iar Israelul a distrus infrastructura Libanului de Sud într-un efort de a neutraliza proxy-ul iranian.

Hezbollah a rezistat loviturilor, consolidându-și aura cu ajutorul Iranului. După 2011, Războiul civil din Siria a adus forțele iraniene și israeliene în contact direct pe teren sirian. Iranul (împreună cu Hezbollah) a intervenit militar pentru a salva regimul aliat al lui Bashar al-Assad, în timp ce Israelul, deși nu s-a implicat oficial în conflictul sirian, a lansat sute de lovituri aeriene împotriva convoaielor și bazelor iraniene din Siria, încercând să oprească transferul de arme către Hezbollah.

În 2018, tensiunile din Siria au escaladat periculos: forțe iraniene din Siria au tras zeci de rachete spre poziții israeliene din Înălțimile Golan, iar Israelul a ripostat cu un bombardament masiv asupra infrastructurii militare iraniene din Siria – cel mai amplu duel direct iraniano-israelian de până atunci.

După 2018, odată cu ieșirea SUA din acordul nuclear și revenirea sancțiunilor, confruntarea s-a intensificat. Iranul a reluat îmbogățirea avansată a uraniului, apropiindu-se treptat de pragul nuclear, iar Israelul a continuat operațiunile secrete: explozii misterioase la instalații iraniene (de exemplu, la complexul nuclear Natanz în 2020 și 2021), atacuri cibernetice periodice și, notabil, asasinarea în noiembrie 2020 a lui Mohsen Fakhrizadeh – creierul programului nuclear militar iranian – printr-un dispozitiv robotic sofisticat, despre care Iranul a spus că era telecomandat de agenți israelieni.

La rândul său, Iranul (sau aliații săi) au lovit ținte israeliene mai puțin convenționale: atacuri cu drone asupra unor nave comerciale asociate cu Israelul în Golf și Marea Arabiei, atacuri cibernetice asupra infrastructurii israeliene (de pildă, o tentativă de a hackui sistemul de distribuție a apei din Israel, dejucată în 2020). Astfel, „războiul din umbră” a devenit constant, desfășurându-se pe tărâm digital, pe mare și pe teritoriul altor state.

Un alt capitol important al conflictului este implicarea în teritoriile palestiniene.

În ultimii ani, Iranul a stabilit relații tot mai strânse cu grupările palestiniene armate, în special cu Hamas (care controlează Fâșia Gaza) și Jihadul Islamic. Iranul le-a furnizat finanțare, know-how pentru fabricarea de rachete artizanale și drone, precum și armament ușor, în efortul de a deschide un front suplimentar împotriva Israelului.

De exemplu, rachetele și dronele folosite de Hamas în conflictele din Gaza (precum războiul din mai 2021 și mai ales războiul din octombrie 2023) poartă amprenta tehnologiei sau sprijinului iranian.

În octombrie 2023, Hamas a lansat un atac surpriză de mare anvergură asupra Israelului, declanșând un conflict sângeros în Gaza; Iranul nu a intervenit direct militar, dar a lăudat acțiunea Hamas drept „rezistență legitimă” și a avertizat Israelul să oprească ofensiva, sugerând că altfel războiul s-ar putea extinde.

Tensiunea era la apogeu: pe frontul de nord, Hezbollah a amenințat să deschidă un al doilea front, iar grupuri șiite din Irak sau rebelii Houthi din Yemen (toți aliați ai Iranului) au lansat rachete și drone către Israel în semn de solidaritate. Israelul a reușit să evite pe moment un război regional total, concentrându-se pe Gaza, dar conflictul cu Iranul plutea în aer.

În 2024, pentru prima dată conflictul iraniano-israelian latent a erupt în confruntări militare aproape directe. În aprilie 2024, aviația israeliană a lovit un obiectiv iranian sensibil în Siria (presupusul consulat iranian de la Damasc), ucigând inclusiv un general al Gărzilor Revoluționare.

Teheranul a răspuns atunci pentru prima oară printr-un atac cu rachete balistice și drone lansate către teritoriul Israelului – un gest extrem de provocator, atenuat de faptul că multe proiectile au fost interceptate. Schimbul de lovituri a continuat la nivel limitat, punând regiunea pe jar.

Câteva luni mai târziu, evenimente și mai dramatice au zguduit scena: la finalul lunii iulie 2024, Ismail Haniyeh, liderul politic al Hamas, a fost asasinat într-o explozie la Teheran – atât Hamas, cât și autoritățile iraniene au dat vina pe un complot israelian. La scurt timp, în septembrie 2024, Hassan Nasrallah, liderul istoric al Hezbollah, a fost ucis în Beirut într-un atac cu rachete ghidate atribuit Israelului.

Aceste lovituri decapitând principalii aliați regionali ai Iranului au forțat mâna Teheranului. Pe 1 octombrie 2024, Iranul a lansat un baraj de aproximativ 180 de rachete balistice cu rază medie spre Israel, marcând primul atac direct iranian asupra teritoriului israelian din istorie. Majoritatea rachetelor au fost interceptate de sistemele defensive israeliene (cu sprijin american și al Iordaniei), însă semnalul transmis a fost clar: confruntarea intrase într-o fază nouă, mult mai periculoasă.

La sfârșitul lui octombrie 2024, Israelul a contraatacat la rândul său direct pe teritoriul iranian, efectuând un raid aerian îndrăzneț asupra unei baze de apărare antiaeriană din regiunea Isfahan și, potrivit unor surse, distrugând și o instalație militară implicată în programul de rachete balistice al Iranului.

Această escaladare fără precedent a fost însoțită de amenințări reciproce: Israelul avertiza că nu va permite Iranului să obțină arma nucleară, iar Iranul promitea răzbunare pentru fiecare lider pierdut.

Până la data actuală (iunie 2025), conflictul Iran-Israel rămâne exploziv și nerezolvat, cu noi fronturi deschise. Deși un război direct pe scară largă nu a izbucnit încă oficial, ambele tabere se atacă prin mijloace convenționale și neconvenționale, directe și proxy, de la Orientul Mijlociu până la spațiul cibernetic. Următorul capitol al acestei dispute istorice rămâne imprevizibil, însă originile și cauzele adânci care alimentează ura reciprocă sunt esențiale pentru a înțelege de ce pacea pare atât de îndepărtată.

Cauze și factori ai urii reciproce

Moștenirea istorică și identitară:

Un prim factor major al animozității este transformarea identitară adusă de Revoluția Islamică din 1979. Ayatollahul Khomeini a reîncadrat radical perspectiva Iranului asupra Orientului Mijlociu, abandonând prietenia pragmatică a șahului cu Israelul în favoarea unei ideologii islamiste anti-sioniste.

Pentru noul regim de la Teheran, Israelul nu era doar un stat vecin, ci un simbol al nedreptății istorice împotriva musulmanilor și un avanpost al imperialismului occidental. Iranul se consideră continuatorul cauzei palestiniene, poziționându-se ca lider al „rezistenței” islamice împotriva Israelului.

Pe de altă parte, Israelul privește Iranul islamist ca pe o amenințare existențială atât din punct de vedere retoric (regimul iranian refuză să recunoască dreptul la existență al Israelului și în repetate rânduri liderii iranieni au prezis sau cerut „distrugerea entității sioniste”), cât și fizic (Iranul înarmează grupări care atacă efectiv Israelul). Astfel, la nivel identitar, fiecare tabără vede în cealaltă opusul valorilor sale fundamentale: Israelul este pentru Iran un stat nelegitim, opresor al fraților musulmani, iar Iranul este pentru Israel un regim fanatic, antisemit, care neagă Holocaustul și aspiră să elimine statul evreu.

Factorul religios:

Deși conflictul nu este unul teologic în esență (Iranul și Israelul nu se luptă din cauza diferențelor doctrinare între Islamul șiit și Iudaism), religia este folosită ca element mobilizator și justificativ. Regimul iranian instrumentează retorica islamică: promovează ideea unei obligații sacre de a „elibera” moscheea Al-Aqsa din Ierusalim și de a apăra musulmanii palestinieni asupriți. Titlul oficial al Israelului – „regimul sionist” – este evitat la Teheran, unde autoritățile preferă termeni ca „regimul ocupant al Ierusalimului”, subliniind dimensiunea religioasă a disputei.

De cealaltă parte, Israelul, deși este un stat laic în multe privințe, își fundamentează existența pe dreptul istoric al poporului evreu asupra pământului Israel și asupra Ierusalimului. Retorica vehement anti-evreiască a unor lideri iranieni (precum fostul președinte Ahmadinejad, cunoscut pentru declarațiile sale de negare a Holocaustului și de demonizare a „sioniștilor”) alimentează sentimentul în Israel că adversitatea Iranului trece dincolo de politic, că are accente antisemite și fanatic religioase.

Astfel, diferențele religioase, deși nu sunt cauza directă a conflictului, servesc la rigidizarea pozițiilor: fiecare parte se vede angajată într-o luptă „justă” cu conotații morale și spirituale împotriva celeilalte.

Motivații politice și geopolitice:

Iranul și Israelul sunt rivalii regionali prin excelență în Orientul Mijlociu, iar competiția lor pentru influență este un catalizator al urii. Iranul, ca stat majoritar șiit și moștenitor al unei vechi civilizații persane, aspiră să fie puterea dominantă în regiune și să scape de ordinea internațională unipolară impusă de SUA.

În această viziune, Israelul apare ca principalul aliat al Americii în Orientul Mijlociu și garant al menținerii influenței occidentale – practic, un adversar geopolitic de prim rang care stă în calea expansiunii influenței iraniene.

Teheranul vede mâna Israelului în multe contracarări ale ambițiilor sale: de la lobby-ul israelian pentru sancțiuni economice și izolarea diplomatică a Iranului, până la posibila orchestrare a unor acțiuni de subminare internă (Iranul acuză Israelul că susține grupări separatiste sau teroriste anti-iraniene, precum organizația Mujahedin-e-Khalq, anumite mișcări insurgente ale minorităților arabe sau baluchi din Iran etc.).

Israelul, la rândul său, percepe Iranul drept principalul sponsor al terorismului anti-israelian și ca pe un hegemon regional agresiv care încearcă să-l încercuiască strategic. După ce Israelul a semnat tratate de pace cu Egiptul și Iordania și, mai recent, acorduri de normalizare cu țări arabe sunnite (Emiratele Arabe, Bahrain, Maroc ș.a.), Iranul a rămas practic ultimul mare inamic declarat al Israelului în regiune.

Această dinamică a transformat conflictul într-o luptă pentru putere: victoria uneia dintre părți ar însemna diminuarea drastică a influenței celeilalte în Orientul Mijlociu.

Ideologia și legitimitatea:

Conflictul Iran-Israel este amplificat și de viziuni ideologice ireconciliabile privind ordinea regională și principiile de guvernare. Republica Islamică Iran se definește ca un stat revoluționar, anti-imperialist, care pretinde că luptă pentru popoanele oprimante și valorile islamice.

În această narațiune, Israelul este portretizat drept un stat colonialist, rezultatul unei injuste colonizări susținute de marile puteri, care continuă să-i „opreseze” pe palestinieni. Prin urmare, poziția dură anti-Israel conferă regimului iranian legitimitate ideologică atât pe plan intern (deturnând atenția de la problemele economice sau sociale către un dușman extern), cât și în lumea musulmană (unde cauza palestiniană e foarte sensibilă).

În oglindă, Israelul – un stat democratic cu economie avansată – vede în regimul ayatollahilor un regim autocratic și extremist, incompatibil cu valorile occidentale și cu stabilitatea. Ideologia sionistă care a stat la baza creării Israelului se lovește de ideologia islamist-revoluționară a Iranului: prima susține dreptul evreilor la autodeterminare în patria lor istorică, cea de-a doua neagă legitimitatea acestui proiect și îl prezintă ca instrument al opresiunii.

Această prăpastie ideologică face dificil orice compromis, pentru că fiecare concesie pare un sacrificiu de principiu. Astfel, ura reciprocă este mereu reîmprospătată de propaganda de stat a ambelor părți, fiecare demonizând adversarul pentru publicul propriu.

Spațiul simbolic și conflictul prin procură:

Un alt element ce alimentează resentimentele este implicarea aliaților și simbolistica regională. Iranul nu a confruntat niciodată direct Israelul pe câmpul de luptă deschis, însă a suferit pierderi indirecte prin intermediul loviturilor asupra aliaților săi.

Asasinarea repetată a unor comandanți iranieni (de exemplu generalul Qasem Soleimani, eliminat de americani în 2020 cu sprijin informativ israelian, sau ofițeri IRGC uciși de lovituri aeriene în Siria), lichidarea principalilor săi locotenenți regionali (lideri ai Hezbollah și Hamas), distrugerea de către Israel a unor echipamente și transporturi militare destinate proxy-urilor iraniene – toate acestea sunt percepute la Teheran ca umilințe și provocări grave.

Fiecare astfel de incident alimentează dorința de răzbunare.

La rândul său, Israelul a îndurat atacuri dureroase din partea grupărilor finanțate și antrenate de Iran: valurile de rachete trase de Hezbollah asupra orașelor din nordul Israelului, atentate sinucigașe și răpiri de soldați, atacuri cu rachete din Gaza asupra populației civile – toate acestea poartă indirect amprenta Iranului.

Societatea israeliană resimte amenințarea iraniană de multe ori prin aceste „tentacule” proxy care îi pun în pericol viața de zi cu zi. În consecință, ostilitatea devine și personală și emoțională: israelienii asociază Iranul cu sirenele de raid aerian și adăposturile anti-bombă, iar iranienii asociază Israelul cu explozii misterioase și generali uciși.

Conflictul și-a creat propriul ciclu de ură alimentată reciproc, unde fiecare acțiune a uneia dintre părți, fie directă, fie prin interpuși, lasă răni adânci în cealaltă parte, perpetuând dorința de revanșă.

Cronologia evenimentelor majore (1948–2025)

Pentru a înțelege mai bine desfășurarea ostilităților Iran-Israel, iată o cronologie a evenimentelor semnificative de la crearea Israelului până astăzi:

• 1948: Se înființează Statul Israel; Iranul (sub șah) nu participă la primul război arabo-israelian. În 1947 Iranul votase împotriva planului ONU de partiție a Palestinei, temându-se de conflict, dar după război menține o atitudine pragmatică.
• 1950: Iranul recunoaște de facto Israelul, devenind al doilea stat musulman care face acest pas. Relațiile comerciale și diplomatice se dezvoltă discret în anii următori, pe fondul interesului comun de a contracara influența statelor arabe naționaliste.
• 1953: Lovitura de stat din Iran (operațiune anglo-americană) îl repune pe șah ferm la putere. Indirect, și Israelul salută acest deznodământ, văzând în regimul autoritar modernizator al șahului un partener mai de încredere decât un potențial guvern naționalist (care ar fi putut fi ostil Israelului).
• 1967-1973: Războaiele arabo-israeliene (Războiul de Șase Zile și Războiul de Yom Kippur) nu implică direct Iranul. Iranul șahist menține relații bune cu Israelul în culise; de exemplu, în 1973, Iranul nu participă la embargoul arab asupra petrolului împotriva Occidentului, ceea ce ajută indirect aliații Israelului. Israelul, la rândul său, furnizează informații și tehnologie militară Iranului în cadrul colaborării lor secrete.
• 1979: Revoluția Islamică schimbă dramatic cursul relațiilor. Ayatollahul Khomeini preia puterea la Teheran, rupe relațiile cu Israelul, închide ambasada israeliană și o cedează palestinienilor. Iranul devine oficial anti-Israel. În același an, începe criza ostaticilor americani la Teheran, preludiu al ostilității Iran-SUA-Israel.
• 1982: Israel invadează Libanul pentru a combate OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei). Iranul trimite în secret sute de Gărzi Revoluționare în Libanul de est, care pun bazele mișcării șiite Hezbollah. Hezbollah lansează atacuri de gherilă contra israelienilor, devenind în anii următori brațul armat al Iranului la granița Israelului.
• 1985-1986: Iese la iveală afacerea secretă Iran-Contra: oficiali americani și israelieni vând armament Iranului (aflat în război cu Irakul) în schimbul eliberării unor ostatici și pentru a finanța ilegal rebelii „Contras” în Nicaragua. Scandalul dezvăluie canale secrete de comunicare Iran-Israel chiar și în această perioadă de dușmănie declarată.
• 1988: Războiul Iran-Irak se încheie; Iranul începe să își concentreze mai mult atenția asupra cauzei palestiniene și exportului revoluției islamice. Retorica anti-Israel la Teheran se intensifică în anii următori, de exemplu prin conferințe oficiale care condamnă sionismul.
• 1992: Atentatul de la Ambasada Israelului din Buenos Aires – o bombă distruge ambasada, ucigând 29 de oameni. Investigațiile ulterioare vor indica Hezbollah și Iranul ca autori ai atacului (dorința de răzbunare pentru eliminarea liderului Hezbollah Abbas al-Musawi de către Israel în același an).
• 1994: Atentatul de la AMIA (Buenos Aires) – centrul comunității evreiești din Argentina este aruncat în aer, 85 de morți. Și aici, procurorii argentinieni acuză oficial Iranul (inclusiv un diplomat iranian) și Hezbollah pentru atac, deși Iranul neagă. Aceste atacuri în America Latină marchează globalizarea conflictului: Iranul arată că poate lovi interese evreiești oriunde, ceea ce intensifică vigilența și furia Israelului.
• 1995-1997: Israelul acuză Iranul că se află în spatele unor atacuri teroriste anti-israeliene în Israel și Teritoriile Palestiniene, prin sprijinirea Jihadului Islamic Palestinian. Totodată, Iranul începe programul de dezvoltare a rachetelor balistice Shahab, menite să poată lovi ținte la mii de kilometri (inclusiv Israelul). Israelul și SUA răspund presând pentru sancțiuni și izolare economică a Iranului.
• 2000: Israelul se retrage unilateral din sudul Libanului, după 18 ani de ocupație, sub presiunea atacurilor Hezbollah. Iranul proclamă retragerea Israelului ca pe o victorie a „rezistenței” și își intensifică eforturile de a înarma Hezbollah cu și mai multe rachete pentru viitor.
• 2002: Un grup iranian de opoziție (MEK) dezvăluie existența facilitatilor nucleare secrete la Natanz și Arak. Comunitatea internațională cere inspecții, iar Israelul trage semnale de alarmă că Iranul urmărește arma nucleară. În replică, Iranul afirmă că programul său nuclear este pașnic, dar refuză să renunțe. Începe confruntarea diplomatică pe tema nucleară, cu Israelul jucând rolul principalului contestatar al Iranului pe plan global.
• 2004: Israelul interceptează în Marea Roșie vasul Karine A, încărcat cu armament iranian (rachete, explozibil) destinat Autorității Palestiniene. Afacerea confirmă implicarea Iranului în înarmarea grupărilor palestiniene și sporește neîncrederea în tabăra israeliană față de intențiile Iranului după Acordurile de la Oslo.
• 2006: Două evenimente majore: în ianuarie, gruparea Hamas (susținută ulterior de Iran) câștigă alegerile în Gaza, complicând procesul de pace; în iulie-august, izbucnește Al Doilea Război din Liban între Israel și Hezbollah. Hezbollah trage peste 4.000 de rachete asupra nordului Israelului, iar armata israeliană bombardează masiv Libanul. Conflictul se încheie indecis, dar Hezbollah iese întărit politic. Iranul, ca patron al Hezbollah, își consolidează prestigiul între islamiști, ceea ce sporește rivalitatea Teheran – Ierusalim.
• 2007: Israelul desfășoară Operațiunea Orchard – avioanele israeliene bombardează un reactor nuclear în construcție în Siria (la Deir ez-Zor), despre care se crede că era realizat cu ajutor nord-coreean. Deși nu direct legată de Iran, acțiunea demonstrează determinarea Israelului de a preveni proliferarea nucleară la vecini, un mesaj implicit și pentru Iran.
• 2008: În februarie, în Damascus, este asasinat Imad Mughniyeh, comandant militar de top al Hezbollah și omul-cheie de legătură cu Iranul. Un dispozitiv plasat în mașina sa explodează, iar moartea sa este pusă pe seama Mossad (posibil împreună cu CIA). Mughniyeh era responsabil de atentatele din anii ’80-’90 contra intereselor occidentale și israeliene, deci eliminarea lui este o lovitură simbolică pentru Iran și Hezbollah.
• 2009: În Iran are loc mișcarea de protest „Verde” împotriva regimului, dar autoritățile o reprimă acuzând (fără dovezi) Israelul și Occidentul că ar fi instigat tulburările. În același timp, Israelul este bănuit că inițiază primele atacuri cibernetice serioase asupra infrastructurii iraniene, testând metode de sabotaj digital.
• 2010: Se descoperă Stuxnet, un malware de proveniență necunoscută, care a sabotat circa 1000 de centrifuge la Natanz, întârziind programul nuclear iranian. Este primul atac cibernetic cunoscut care a produs efecte fizice, iar investigațiile tehnice indică Israelul și SUA ca posibili autori. Iranul promite să riposteze în spațiul cibernetic.
• 2010-2012: Patru oameni de știință iranieni din programul nuclear (Shahriari, Ali-Mohammadi, Roshan și Rezaeinejad) sunt asasinați în Iran în operațiuni tipice Mossad – motocicliști plasând bombe magnetice pe mașini sau comando-uri armate. Teheranul acuză explicit Israelul pentru eliminarea elitelor sale științifice, sporind tensiunile.
• 2011: Izbucnește războiul civil în Siria. Iranul trimite miliții și consilieri militari pentru a sprijini regimul Assad, în timp ce Israelul monitorizează cu atenție apropierea forțelor iraniene de granițele sale. În același an, primăvara arabă generează instabilitate și în Gaza: militanții palestinieni lansează rachete, iar Iranul începe să îi sprijine tot mai mult pe aceștia în lipsa altor patroni externi.
• 2012: Hackeri iranieni lansează atacuri cibernetice de retaliere: virusul Shamoon șterge datele a 30.000 de calculatoare de la compania petrolieră saudită Aramco (aliat al SUA și tacit al Israelului), iar bănci americane sunt ținta unor atacuri DDoS. Totodată, Iranul este acuzat de încercarea unui atentat la Washington contra ambasadorului saudit (cu Israelul potențial vizat ca aliat al saudiților). Conflictul devine tot mai asimetric, incluzând acțiuni cibernetice și pe terțe teritorii.
• 2013: Vine la putere în Iran un președinte mai moderat, Hassan Rouhani, care începe negocieri intense cu marile puteri pe tema nucleară. Israelul, condus de premierul Benjamin Netanyahu, rămâne sceptic și lansează o ofensivă diplomatică împotriva unui potențial acord, considerând că Iranul nu trebuie deloc să aibă capabilități nucleare. Tensiunile retorice sunt mari: Netanyahu vorbește la ONU despre „linia roșie” a Iranului, ilustrând cu desenul unei bombe.
• 2015: Se semnează Acordul nuclear (JCPOA) între Iran și grupul P5+1. Iranul acceptă limitări temporare ale programului nuclear, în schimbul ridicării unor sancțiuni. Israelul critică vehement acordul, considerându-l prea îngăduitor și doar o amânare a problemei. În regiune însă, conflictul Iran-Israel continuă: Israelul efectuează multiple lovituri aeriene în Siria contra convoaielor iraniene, iar Iranul continuă înarmarea Hezbollah.
• 2018: Situația se inflamează din nou: președintele american Trump, în linie cu dorința Israelului, retrage SUA din acordul nuclear și reimpune sancțiuni dure Iranului („campania de presiune maximă”). Iranul începe treptat să nu mai respecte limitările nucleare. În mai 2018, într-o escaladare militară, forțele Quds iraniene din Siria lansează rachete spre Israel (Înălțimile Golan), iar Israelul răspunde cu Operațiunea Casa de Cărți – lovind zeci de ținte iraniene din Siria într-o singură noapte. Este prima confruntare directă de această magnitudine între armata israeliană și forțe iraniene.
• 2019: Se desfășoară un război din umbră pe mare: mai multe petroliere și nave comerciale asociate cu Iranul sau Israelul sunt lovite de mine și drone în apele Golfului Persic și Mării Oman. Israelul ar fi vizat livrări de armament iranian către Siria pe mare, iar Iranul ar fi ripostat contra unor nave ale unor companii afiliate Israelului. Tot în 2019, Israelul extinde loviturile aeriene și în Irak, vizând depozite de arme ale milițiilor șiite pro-iraniene de acolo – o extindere geografică a conflictului.
• 3 ianuarie 2020: Generalul Qasem Soleimani, comandantul forțelor Quds (creierul expansiunii militare a Iranului în regiune), este ucis într-un atac aerian american la Bagdad. Israelul salută eliminarea lui Soleimani (care orchestrase rețeaua de proxy anti-Israel), iar rapoarte ulterioare arată că informații israeliene au ajutat la localizarea generalului. Iranul lansează rachete balistice asupra bazelor americane din Irak ca represalii, dar nu atacă ținte israeliene în acel moment.
• 2020 (vara): O serie de explozii misterioase zguduie facilități din Iran: o explozie majoră la complexul nuclear Natanz distruge hala de asamblare a centrifugelor avansate; alte incidente la fabrici de rachete și centre de cercetare. Se suspectează sabotaje Mossad menite să încetinească programele periculoase ale Iranului.
• 15 septembrie 2020: Acordurile Abraham – Israelul semnează tratate de normalizare cu Emiratele Arabe Unite și Bahrain (urmate de Maroc, Sudan). Aceste noi alianțe între Israel și țări arabe sunnite sunt parțial motivate de amenințarea comună percepută din partea Iranului. Teheranul condamnă vehement „trădarea” statelor arabe și avertizează că apropierea lor de Israel va fi periculoasă.
• 27 noiembrie 2020: Mohsen Fakhrizadeh, omul cheie al programului nuclear militar iranian, este asasinat într-o ambuscadă lângă Teheran. Metoda sofisticată – o mitralieră computerizată montată pe o camionetă, controlată de la distanță – indică din nou Mossad. Pierderea lui Fakhrizadeh este un șoc pentru Iran, care jură răzbunare, dar răspunde în lunile următoare doar prin accelerarea îmbogățirii uraniului (îmbogățire la 20%, apoi 60%).
• aprilie 2021: Un nou sabotaj la Natanz: o explozie provocată la alimentarea cu energie a centrifugelor distruge sute de centrifuge IR-1 tocmai când Iranul negocia reluarea acordului nuclear. Iranul acuză Israelul și anunță că va instala centrifuge mai performante ca răspuns.
• mai 2021: Războiul de 11 zile din Gaza – Hamas și Jihadul Islamic lansează peste 4.000 de rachete spre Israel, declanșând o operațiune militară israeliană în Gaza. Iranul este lăudat de facțiunile palestiniene pentru ajutorul tehnic la fabricarea rachetelor și, după conflict, Teheranul intensifică finanțarea Hamas. Israelul își dă seama că amenințarea pe două fronturi (Gaza și posibil Hezbollah în nord) e din ce în ce mai acută, orchestrată de Iran.
• iulie 2022: Un colonel IRGC, Sayyad Khodaei, este împușcat mortal în plin Teheran de doi asasini pe motocicletă. Modul de operare indică din nou Israelul, care însă nu revendică. Khodaei ar fi fost implicat în planuri de atac împotriva cetățenilor israelieni în străinătate. Uciderea lui arată adâncimea penetrării Mossad în inima Iranului și stârnește furie la Teheran.
• septembrie 2022: Iranul se confruntă cu proteste interne masive (declanșate de moartea tinerei Mahsa Amini), iar regimul acuză „dușmanii externi” – SUA și Israel – că instigă agitația. Israelul neagă orice implicare, dar sprijină moral protestatarii pe canale oficiale, ceea ce alimentează paranoia conducerii iraniene.
• martie 2023: Într-o mișcare diplomatică surprinzătoare, Iranul și Arabia Saudită anunță reluarea relațiilor diplomatice, mediată de China. Această reconciliere între rivalii regionali sunnit (Arabia Saudită) și șiit (Iranul) complică planurile Israelului de a izola Iranul. Speranțele Israelului pentru un front arab unit anti-Iran (inclusiv o eventuală apropiere de Arabia Saudită) suferă un recul.
• 7 octombrie 2023: Hamas lansează un atac surpriză major asupra Israelului, infiltrând forțe armate în sudul țării și trăgând mii de rachete. Urmează un conflict de peste o lună în Gaza, cu pierderi grele de ambele părți. Iranul nu intervine direct militar, dar aplaudă atacul și avertizează că dacă ofensiva israeliană continuă și „linia roșie” a Ierusalimului (Al-Aqsa) este depășită, țările din „Axa Rezistenței” (Iran, Hezbollah, milițiile șiite) nu vor sta deoparte. Israelul poartă războiul pe două fronturi limitate: Gaza și ciocniri de intensitate mică-medie cu Hezbollah la granița libaneză. Conflictul provoacă o criză regională; SUA trimit portavioane în estul Mediteranei ca descurajare pentru Iran și Hezbollah, iar tensiunea rămâne extrem de ridicată până la încetarea focului din Gaza la finele lui 2023.
• 1 aprilie 2024: Aviația israeliană execută un raid aerian în Damasc, lovind un complex învecinat ambasadei Iranului. Printre victime se numără un general iranian și alți ofițeri IRGC. Iranul amenință cu răspuns.
• 13 aprilie 2024: Iranul execută tiruri de rachete și lansează drone care vizează teritoriul israelian, ca represalii pentru atacul din Siria. Unele drone sunt doborâte aproape de Israel, iar incidentele pun armata israeliană în stare de alertă maximă.
• 19 aprilie 2024: Israelul contraatacă cu lovituri de rachete asupra unor baze iraniene din Siria și, potrivit unor rapoarte, asupra unor depozite militare iraniene din vestul Irakului. Conflictul indirect devine tot mai direct, cu schimburi de foc la distanță între forțele iraniene și israeliene.
• iulie-septembrie 2024: Au loc asasinate de răsunet: pe 31 iulie, liderul Hamas Ismail Haniyeh este ucis într-o explozie la Teheran, iar la 20 septembrie, liderul Hezbollah Hassan Nasrallah își pierde viața într-un atac aerian asupra cartierului său general din Beirut. Iranul, Hamas și Hezbollah acuză Israelul pentru aceste operațiuni de „decapitare” a conducerii organizațiilor, iar dorința de răzbunare atinge apogeul.
• 1 octombrie 2024: Iranul lansează un atac masiv cu rachete balistice (aprox. 180 de rachete) îndreptat direct spre Israel – cel mai grav act de agresiune directă de până acum. Israelul, ajutat de sistemele defensive (Iron Dome, Arrow etc.) și de SUA, reușește să intercepteze majoritatea rachetelor, minimizând victimele, însă actul marchează un punct de cotitură: conflictul latent a devenit semi-declarat.
• 26-27 octombrie 2024: Israelul lansează Operațiuni aeriene în adâncimea Iranului: mai multe explozii sunt raportate la o bază de rachete și la un sit radar în regiunea centrală a Iranului (lângă Isfahan). Israelul pare să fi folosit avioane F-35 și drone stealth pentru a penetra apărarea iraniană. Iranul recunoaște doar „daune minore”, dar experții cred că capacitatea balistică și antiaeriană a Iranului a suferit o lovitură semnificativă.
• 2025: Până în prima jumătate a lui 2025, situația rămâne extrem de tensionată, deși nu au mai avut loc atacuri la scară mare după octombrie precedent. Iranul își continuă programul nuclear, stocând uraniu foarte îmbogățit suficient pentru posibile arme, în timp ce Israelul avertizează că nu va ezita să folosească forța pentru a preveni un Iran nuclear. Eforturi diplomatice discrete (implicate de marile puteri) încearcă să dezamorseze criza, dar neîncrederea reciprocă este la apogeu.

Această cronologie evidențiază cum conflictul Iran-Israel a evoluat de la ostilitate latentă la o confruntare activă multidimensională, cu episoade acute ce amenință să degenereze într-un război deschis. Pentru a evalua și mai bine raportul de forțe dintre cele două state, este esențială compararea capacităților lor militare.

Capabilități militare comparate Iran vs. Israel

Un aspect central al conflictului este echilibrul (sau dezechilibrul) militar dintre Iran și Israel. Cele două țări au doctrine și structuri de forțe foarte diferite: Israelul pune accent pe tehnologie avansată, pregătire superioară și lovituri preventive, în timp ce Iranul, confruntat cu sancțiuni și limitări tehnologice, mizează pe forța numerică, arsenal de rachete și tactici asimetrice (proxy, drone, război neregulat). Mai jos este prezentată o comparație a principalelor componente militare:

Categorie	Israel (Forțele de Apărare ale Israelului – IDF)	Iran (Armata + Gardienii Revoluției – IRGC)
Personal militar	~170.000 activi; ~465.000 rezerviști (serviciu militar obligatoriu pentru majoritatea)	~610.000 activi (incluzând ~150.000 IRGC); ~350.000 rezerviști; + până la 1-2 milioane voluntari Basij (paramilitari mobilizabili)
Tancuri	~1.300 tancuri moderne (Merkava III/IV indigene, foarte bine protejate); excelent suport logistic și echipaje experimentate	~1.900–2.000 tancuri (majoritatea modele vechi sovietice și occidentale din anii ‘70-‘80: T-72, T-62, M60 modernizate; câteva zeci tancuri indigene Zulfiqar); calitate și mentenanță inegale
Vehicule blindate	~6.000 vehicule blindate pentru trupe (transportoare, vehicule de luptă) și mii de vehicule tactice; dotare superioară (ex. transportor Namer, vehicule Trophy APS etc.)	~3.000 vehicule blindate (APC-uri și vehicule de luptă, multe modele vechi tip BMP și BTR sovietice); număr mare de vehicule ușoare 4×4 în dotarea IRGC pentru război asimetric
Artilerie tractată	Relativ puține tunuri tractate (Israelul preferă artileria autopropulsată și sistemele de rachete) – aproximativ 300-400 piese tractate	Foarte numeroasă (~2.000+ piese tractate de diverse calibre, multe din epoca sovietică sau produse local); Iranul are o tradiție de a folosi artilerie clasică masivă
Artilerie autopropulsată	~650 sisteme autopropulsate (obuziere pe șasiu blindat, ex. M109 Paladin modernizat și ATMOS); foarte mobilă și precisă	~570–700 sisteme autopropulsate (inclusiv obuziere de fabricație locală și chinezească); mai puțin moderne, dar relativ numeroase
Lansatoare de rachete (MLRS)	~100 lansatoare de rachete multiple (ex. LYNX și Grad modernizate) – Israelul pune mai mult accent pe lovituri aeriene decât pe artilerie nedirijată	~1.500–1.700 lansatoare de rachete multiple tractate sau pe camioane (de tip Grad, Fajr, etc.); Iranul a investit mult în rachete de artilerie de diferite calibre pentru a compensa inferioritatea aeriană
Forțe aeriene – avioane	~600 aeronave militare în total; Avioane de vânătoare/bombardament: ~300 moderne (F-15 Baz și Ra’am, F-16 Barak/Sufa, și ~36 F-35I Adir stealth de ultimă generație); superioritate aeriană calitativă și piloți excelent antrenați. Avioane suport: numeroase aeronave de alarmare timpurie (AWACS), cisterne de realimentare în aer și transport	~500–600 aeronave militare; Avioane de luptă: ~200 operative, în mare parte modele vechi din era Shahului sau achiziții din anii ‘90 (F-4 Phantom, F-5 Tiger, F-14 Tomcat – modernizate pe cât posibil, MiG-29, Su-24, Mirage F1 și câteva J-7 chineze); câteva Su-35 rusești comandate recent. Flota aeriană iraniană suferă de lipsa pieselor și a modernizărilor, piloții au un număr limitat de ore de zbor anual. Avioane suport: foarte puține cisterne sau AWACS; capacitate scăzută de proiectare a puterii aeriene departe de granițe.
Elicoptere	~150 elicoptere multirol și de atac; flota include ~48 elicoptere de atac dedicate (AH-64 Apache), plus UH-60 Black Hawk, CH-53, AH-1 Cobra modernizate, etc.	~120–130 elicoptere active; doar ~12–20 de atac dedicate (ex. câteva AH-1J Cobra vechi și modele iraniene Toufan inspirate din acestea). Majoritatea sunt elicoptere de transport (Mi-17, CH-47C chinook-uri vechi) și utilitare. Capacitate limitată de sprijin aerian apropiat.
Drone (UAV)	Putere globală în drone: Israelul dezvoltă și folosește UAV de top (Heron, Hermes, Eitan) pentru supraveghere și lovire de precizie. Deține zeci de drone militare avansate și tehnologie stealth (ex. Harop – dronă kamikaze).	„Arsenal de drone”: Iranul a investit masiv în UAV-uri indigene. Dispune de sute (poate mii) de drone de diverse tipuri: recunoaștere (Mohajer, Ababil), atac (Shahed-129) și drone kamikaze ieftine (Shahed-136, folosite și în conflictul din Ucraina). Deși mai puțin sofisticate, numărul mare le face o armă asimetrică importantă.
Forțe navale	Marina Israelului: relativ mică dar bine echipată tehnologic. ~65 de nave în total. Flota include 3-4 corvete moderne ale clasei Sa’ar 5 (și câteva Sa’ar 4), specializate în patrulare și rachete antinavă; Submarine: 5 submarine diesel-electrice de atac clasa Dolphin (tehnologie germană, capabile posibil să lanseze rachete de croazieră). Israelul nu deține distrugătoare sau fregate mari, operând mai degrabă rapid și invizibil.	Marina Iranului: împărțită între Marina tradițională și Marina IRGC. ~130-150 de nave în total (multe de tonaj mic). Flota include ~7 fregate și destroyere ușoare (majoritatea vechi, de origine britanică sau proprie, modernizate minimal), ~3 corvete, numeroase vedete rapide înarmate cu rachete. Submarine: 3 submarine rusești Kilo (anii ’90) încă operaționale, 1-2 submarine medii indigene (clasa Fateh) și aproximativ 20 de mini-submarine (clasa Ghadir, Qaaem) pentru operațiuni costiere. Marina iraniană este mai numeroasă dar calitativ inferioară, bazându-se pe strategia „roiului” de bărci rapide și pe mine marine pentru a amenința nave mai puternice.
Rachete balistice și de croazieră	Israelul deține un arsenal limitat de rachete balistice proprii, menținute în principal ca vectori nucleari: seria Jericho (Jericho III are raza estimată 4.000-6.000 km, capabilă să atingă Iranul și dincolo). Israelul preferă însă rachetele de croazieră lansate aerian și de pe submarine (presupus cu capacitate nucleară) și precisele bombe ghidate lansate de avioane.	Iranul a dezvoltat unul dintre cele mai mari arsenale de rachete balistice din lume (Shahab-1/2, Shahab-3 cu rază de ~1.000-1.300 km, Emad și Ghadr cu raze extinse, Sejjil – rachetă solidă de ~2.000 km, și altele ca Khorramshahr care pot atinge Israelul și sud-estul Europei). De asemenea, produce rachete de croazieră anti-navale și de atac la sol (Noor, Qader, Soumar – copie Kalibr). Aceste rachete balistice constituie principala forță de descurajare a Iranului, dar acuratețea lor variază; totuși Iranul a demonstrat că poate lovi ținte fixe cu precizie rezonabilă (ex: baza Ain al-Asad din Irak, 2020).
Apărarea antiaeriană și antibalistică	Israelul a investit enorm într-un scut multi-strat împotriva rachetelor și avioanelor: sistemul Iron Dome (anti-rachetă de rază scurtă, foarte eficient contra rachetelor artizanale și dronelor mici), David’s Sling (intermediar, împotriva rachetelor tactice și dronelor mari), Arrow-2 și Arrow-3 (împotriva rachetelor balistice cu rază medie-lungă, inclusiv posibil interceptarea vectorilor cu focos nuclear în spațiu). La acestea se adaugă baterii de Patriot și cele mai noi Barak MX. Israelul are radaristică avansată și sistem integrat C4I.	Iranul dispune de o apărare antiaeriană în straturi mai puțin modernă: a importat din Rusia sisteme S-300 PMU-2 (acoperire bună la rază lungă) și încearcă să achiziționeze S-400. Produce local sisteme cum ar fi Bavar-373 (similar S-300), și are în dotare sisteme pe rază medie/scurtă: Talash, Khordad-3 (care a doborât o dronă americană în 2019), precum și numeroase sisteme mai vechi (Hawk americane modificate, Tor-M1, Pantsir S1). Apărarea antiaeriană iraniană este densă în jurul obiectivelor strategice (Teheran, facilități nucleare), dar rămâne vulnerabilă în fața tehnologiei stealth israeliene. Anti-rachetă balistică: Iranul nu are un echivalent Arrow și nu poate intercepta eficient rachete balistice moderne – de aceea se bazează pe descurajare ofensivă (amenințarea de a riposta cu propriile rachete).
Capacități nucleare	Neoficial nuclear: Israelul menține o ambiguă politică nucleară („nuclear opacity”). Nu a declarat oficial că are arme nucleare, dar se estimează că deține între 80 și 200 focoase nucleare montate pe rachete balistice Jericho, bombe aeriene și probabil rachete de croazieră submarine. A refuzat să semneze Tratatul de Neproliferare (NPT). Arsenalul nuclear israelian este ultimul garant al supraviețuirii sale în eventualitatea unei amenințări existențiale.	Program nuclear avansat dar fără arme operaționale (încă): Iranul este semnatar NPT și declarativ urmărește numai scopuri civile, însă a acumulat cunoștințe pentru potențiale arme. La 2025, Iranul nu are arme nucleare testate sau declarate. Totuși, a îmbogățit uraniu la 60%, stoc suficient ce, dacă purificat la 90%, ar ajunge pentru câteva focoase. Deține rachete potrivite pentru arme nucleare. Practic, Iranul este considerat „stat la pragul nuclear” – capabil să construiască o bombă în 6-12 luni dacă decizia politică este luată.
Capabilități cibernetice	Israelul este o superputere cibernetică. Unitatea 8200 a IDF și alte agenții dezvoltă unele dintre cele mai sofisticate atacuri cibernetice (ex: Stuxnet). Israelul se apără de mii de atacuri cibernetice pe zi datorită unei infrastructuri de securitate cibernetică avansate și personal înalt calificat. Numeroase startup-uri și companii israeliene domină industria globală de cybersecurity.	Iranul a investit mult în ultimul deceniu în războiul cibernetic, creând unități dedicate în IRGC (cum ar fi „Armata Cibernetică”). A reușit atacuri notabile: viruși de tip wiper (Shamoon), intruziuni în rețele de infrastructură, sau hacking de date de la distanță. Deși nu la nivelul occidental sau israelian, Iranul a devenit un actor cibernetic periculos, capabil să lovească rețele guvernamentale sau companii (inclusiv atacuri asupra sistemelor civile de apă sau asupra transportului maritim israelian).

Notă: Comparativ, Israelul are avantaj calitativ covârșitor în majoritatea categoriilor (tehnologie de vârf, pregătire, susținere externă), în timp ce Iranul compensează parțial prin volum numeric, teritoriu vast (dificil de atacat și ocupat) și strategii asimetrice. Israelul are o armată orientată spre ofensivă rapidă și precisă, pe când Iranul, știindu-se mai slab în armament convențional modern, a adoptat o doctrină de „apărare mozaic”: adică dispersează și ascunde capabilități, și amenință cu răspuns masiv prin rachete și miliții proxy pentru a descuraja un atac.

În ansamblu, Israelul excelează la forță aeriană (poate domina ușor spațiul aerian iranian în confruntare directă), informații (supraveghere și spionaj superior, dovadă numeroasele operațiuni reușite în inima Iranului) și tehnologie (drona, cibernetic, arme inteligente). Iranul excelează la forța de lovire strategică indirectă (cel mai mare arsenal de rachete din Orientul Mijlociu, capabil să satureze apărările), război neregulat (rețeaua de grupări aliate care pot ataca Israelul din mai multe direcții) și adâncime defensivă (distanța geografică – Israelul trebuie să zboare peste 1000+ km pentru a lovi Iranul, logistic complicat). Niciuna dintre părți nu are un avantaj total: Israelul ar prevala probabil într-o confruntare militară directă scurtă, însă costurile ar fi enorme datorită abilității Iranului de a riposta cu mii de rachete prin intermediari, lovind orașe israeliene. Această stare de descurajare reciprocă asimetrică a contribuit până acum la evitarea unui război pe scară largă.

Pozițiile și reacțiile marilor puteri geopolitice

Conflictul Iran-Israel nu are loc în izolare, ci în contextul unui joc geopolitic mai larg. Marile puteri – Statele Unite, Rusia, China, Uniunea Europeană – au interese și alianțe diferite, care influențează și sunt influențate la rândul lor de această rivalitate orientală. În continuare, vom prezenta pe scurt poziția fiecăruia dintre acești jucători majori:

Statele Unite ale Americii (SUA)

SUA sunt cel mai important aliat al Israelului și, simultan, principalul adversar occidental al regimului iranian. Washingtonul și Ierusalimul împărtășesc o relație specială: Israelul este beneficiar al unui ajutor militar anual substanțial american (circa 3,8 miliarde USD pe an în ultimul deceniu), ceea ce i-a permis accesul la cele mai moderne arme americane (inclusiv avioane F-35, sisteme Patriot și altele). De asemenea, cooperarea de intelligence SUA-Israel este strânsă, mai ales în privința Iranului – exemplu notoriu fiind colaborarea în atacul cibernetic Stuxnet sau schimbul de informații despre programul nuclear iranian. Politica oficială americană consideră Iranul sponsor al terorismului și amenințare la adresa stabilității regionale, impunând sancțiuni economice severe Teheranului de zeci de ani. Episoade ca criza ostaticilor din 1979, retorica antiamericană a Teheranului și sprijinul iranian pentru grupări care au atacat forțe americane (ex: milițiile șiite din Irak după 2003) au consolidat o ostilitate structurală SUA-Iran. Totuși, abordarea SUA a variat în funcție de administrație: unele guverne (de exemplu Obama) au mizat pe diplomație și acorduri (JCPOA 2015), ceea ce a creat uneori disensiuni cu Israelul, care prefera linia dură. Alte administrații (Trump) au adoptat poziții practic identice cu ale Israelului, părăsind acordul nuclear și apropiindu-se de poziția „zero îmbogățire pentru Iran”. În prezent, relațiile SUA-Iran sunt glaciale: negocierile nucleare sunt blocate, SUA acuză Iranul pentru atacuri împotriva bazelor americane din Siria/Irak (prin miliții), iar Iranul acuză SUA că sprijină „regimul sionist” în opresiunea palestinienilor. În eventualitatea unui conflict deschis Iran-Israel, SUA ar fi aproape sigur de partea Israelului: a demonstrat-o deja prin desfășurarea de forțe (portavionul USS Gerald Ford) în Mediterană în 2023 pentru a descuraja Iranul să intervină contra Israelului. Totuși, SUA ezită să intre într-un nou război în Orientul Mijlociu; astfel, Washingtonul încurajează Israelul, dar și temperează deciziile sale – de pildă, americanii au ezitat să dea undă verde Israelului pentru un atac preventiv asupra Iranului, temându-se de repercusiuni globale (petrol, destabilizare). În concluzie, SUA joacă rolul de garant al securității Israelului și de lider al eforturilor internaționale de a controla Iranul (prin sancțiuni, izolarea diplomatică și, dacă e cazul, apărare militară comună).

Rusia

Rusia are o poziție mai nuanțată, jonglând cu relații bune atât cu Israelul, cât și cu Iranul, în funcție de propriile interese. Tradițional, Uniunea Sovietică a avut relații reci cu Israelul (susținând arabii în Războaiele Arabe-Israeliene), iar după 1979, Rusia a cultivat legături cu noul regim iranian (văzând un potențial aliat anti-occidental). În ultimele două decenii, Moscova a devenit partener strategic al Iranului: a vândut arme (inclusiv sistemele S-300 antiaeriene, avioane de antrenament etc.), a construit reactorul nuclear civil de la Bushehr și s-a coordonat cu Teheranul în intervenția militară pro-Assad din Siria. De asemenea, Rusia s-a opus frecvent sancțiunilor internaționale propuse de occidentali contra Iranului și a susținut dreptul Iranului la un program nuclear civil. Războiul din Siria (2011-prezent) a apropiat practic Rusia și Iranul într-o alianță militară de teatru: ambele susținând guvernul de la Damasc. Cu toate acestea, Rusia a întreținut concomitent o relație de lucru și cu Israelul: milioane de cetățeni israelieni au originile în spațiul ex-sovietic, iar lui Vladimir Putin i-a priit o relație personală bună cu liderii israelieni. Israelul și Rusia au un mecanism de deconflict în Siria – Israelul efectuează lovituri contra iranienilor în Siria, iar Rusia (care controlează spațiul aerian sirian) în general le tolerează tacit, atât timp cât nu îi sunt amenințate propriile forțe. Această balanță însă s-a complicat după războiul Rusiei în Ucraina (2022): Israelul, aliat cu Occidentul, a condamnat invazia rusă, dar s-a abținut să ofere Ucrainei arme letale, pentru a nu rupe legătura cu Moscova. Între timp, Iranul s-a apropiat și mai mult de Rusia, furnizându-i drone kamikaze (Shahed-136) folosite masiv pe frontul ucrainean, și posibil rachete în viitor. Această colaborare militară ruso-iraniană a pus Israelul într-o poziție dificilă: pe de o parte, vede cu ochi foarte răi faptul că Iranul sprijină agresiunea rusă (dronele iraniene omoară civili în Ucraina, un popor prieten cu Israelul), pe de altă parte Israelul nu vrea să antagonizeze Rusia, pentru a-și menține libertatea de acțiune în Siria. Până acum, Rusia a reacționat moderat la conflictul Iran-Israel: a îndemnat la reținere, s-a oferit ocazional ca mediator. Dacă însă conflictul ar escalada, Rusia ar putea profita de situație pentru a-și slăbi inamicii occidentali: un război Israel-Iran ar crește prețul petrolului (benefic pentru Moscova), ar distra atenția SUA de la Ucraina și ar pune SUA într-o poziție dificilă. Totuși, Rusia nu ar dori nici distrugerea Israelului (unde are interese economice și umane) și nici întărirea excesivă a Iranului (care ar deveni un concurent în exportul de energie și influență). Așadar, Rusia se poziționează ca un balansator în acest conflict, cu un ușor bias pro-Iran recent, dar gata să-și adapteze discursul pentru a-și maximiza avantajul geopolitic.

China

China privește conflictul Iran-Israel în primul rând prin prisma intereselor sale economice și energetice. Beijingul nu are o tradiție de implicare profundă în Orientul Mijlociu din punct de vedere militar sau ideologic, dar importă cantități masive de petrol din regiune (inclusiv din Iran și din statele din Golf) și vede oportunități strategice de extindere a influenței (Inițiativa Belt and Road). În ultimii ani, China a devenit cel mai important partener comercial al Iranului, cumpărând petrol iranian chiar și sub sancțiuni și investind în infrastructură. Totodată, China are relații economice bune și cu Israelul, atrasă de sectorul tehnologic israelian – companiile chineze au investit în porturi, startup-uri tech și proiecte imobiliare în Israel (deși sub presiunea SUA, Israelul a început să restricționeze unele investiții chineze, mai ales în infrastructură critică). Din punct de vedere diplomatic, China a jucat un rol surprinzător în 2023, mediind împăcarea dintre Iran și Arabia Saudită – un succes în politica externă chineză care sugerează că Beijingul se poziționează ca pacificator pragmatic, interesat de stabilitate pentru afaceri. Legat de conflictul iraniano-israelian, China promovează reținerea și dialogul; în ONU adesea votează alături de Rusia împotriva sancțiunilor punitive (de exemplu s-a opus reintroducerii sancțiunilor ONU contra Iranului după 2018). Dar China nu are un interes să aleagă tabere ferm: nu dorește nici un Iran nuclear dezlănțuit (care ar putea duce la război și perturbarea piețelor), nici un colaps al regimului iranian (care i-ar periclita investițiile și sursa de energie). De asemenea, China nu sprijină ideologic poziția Iranului contra Israelului – este mai degrabă indiferentă la retorica anti-sionistă, concentrată fiind pe afaceri. Dacă tensiunile cresc, China probabil va face apel la soluții negociate, oferindu-se poate ca mediator. În eventualitatea unor sancțiuni occidentale extinse (sau a unei noi înțelegeri nucleare), China va încerca să se poziționeze astfel încât să nu-și sacrifice relațiile nici cu Teheranul, nici cu Ierusalimul. În ansamblu, China joacă rolul „marelui pragmatic”: vede conflictul ca pe un factor de risc pentru comerțul global și vrea stabilitate, dar fără a se implica direct în a-l rezolva, exceptând diplomația economică și de culise atunci când îi convine.

Uniunea Europeană (UE)

Uniunea Europeană, deși nu are o politică externă unitară la fel de coerentă ca un stat național, a fost în general un actor diplomatic în dosarul Iran-Israel, cu accent pe non-proliferare și drepturile omului. Multe state europene au relații de prietenie cu Israelul, bazate pe legături istorice și valori comune occidentale, dar au și interese economice în relația cu Iranul (în special export de bunuri, import de energie). UE a fost co-semnatar al acordului nuclear din 2015 și a făcut eforturi susținute să mențină acel acord chiar după retragerea SUA, considerând că este cea mai bună cale de a preveni ca Iranul să obțină arma nucleară. Țări precum Franța, Germania și Marea Britanie (până la Brexit) au purtat discuții intense cu Iranul în așa-numitul format E3, încercând să medieze între Teheran și Washington/Tel Aviv. În același timp, UE și-a manifestat adesea îngrijorarea față de politicile Israelului în Palestina (coloniile din Cisiordania, situația din Gaza, etc.), ceea ce a provocat unele răceli cu guvernele israeliene, mai ales cele de dreapta naționalistă. Însă în privința securității de bază a Israelului, europenii recunosc dreptul Israelului de a se apăra și au condamnat explicit amenințările Iranului de a „șterge Israelul de pe hartă”. Practic, UE încearcă un echilibru: dialog cu Iranul, parteneriat cu Israelul. Când vine vorba de conflictul direct, majoritatea țărilor europene ar prefera să-l evite cu orice preț – un război Iran-Israel ar aduce migrație, terorism, criză energetică în Europa. De aceea, europenii susțin puternic eforturile diplomatice (sancțiuni calibrate, negocieri, mecanisme ca INSTEX pentru a menține comerț limitat cu Iranul și a-l stimula să rămână în JCPOA etc.). Totuși, evenimente recente au mai schimbat nuanțele: sprijinul iranian pentru Rusia în Ucraina și represiunile interne brutale din Iran (protestele din 2022) au condus UE să adopte sancțiuni punctuale contra oficialilor iranieni și să ia distanță față de Teheran. De asemenea, unele state (Franța, Germania) s-au arătat extrem de preocupate de programul balistic iranian, alăturându-se Israelului în critică. În concluzie, UE încearcă să joace rol de stabilizator și negociator: condamnă escaladările de ambele părți (atât agresiunile iraniene, cât și uneori reacțiile disproporționate ale Israelului în Gaza, de exemplu), cheamă la respectarea dreptului internațional și, în culise, încearcă să găsească compromisuri (de ex. propuneri de acord regional de neproliferare sau de mecanisme de securitate în Golf). În cazul unui conflict militar major, UE ar fi într-o poziție dificilă: ar sprijini probabil politic Israelul (alianță occidentală), dar ar suferi serios economic și energetic, încercând simultan să fie implicată în eforturi de oprire a ostilităților.

Scenarii posibile ale evoluției conflictului

Privind spre viitorul apropiat (următorii 3-5 ani) și mediu (5-10 ani), conflictul dintre Iran și Israel ar putea urma mai multe traiectorii. Redăm mai jos trei scenarii realiste, de la cel mai sumbru la unul mai optimist, fiecare bazat pe dinamica actuală și capacitățile părților:

Escaladare spre un război regional major:

Acesta este scenariul de coșmar, în care ostilitățile latente scapă de sub control și se transformă într-un conflict militar deschis ce implică multiple țări din Orientul Mijlociu. Un posibil declanșator ar putea fi atingerea de către Iran a pragului nuclear (sau decizia de a fabrica efectiv o armă nucleară). Israelul, simțindu-se amenințat existențial, ar putea lansa un atac aerian preventiv masiv asupra instalațiilor nucleare iraniene (similar cu precedentul din Irak 1981, dar la altă scară). Iranul ar riposta imediat cu salve de rachete balistice asupra orașelor israeliene și bazelor americane din Orientul Mijlociu. Ar activa Hezbollah-ul în Liban (care ar lansa zeci de mii de rachete spre Israel), poate și Hamas/Jihadul în Gaza și milițiile șiite din Siria și Irak.

Un astfel de război ar fi deosebit de violent și distructiv: Israelul ar suferi pagube nemaiîntâlnite de pe urma bombardamentelor masive cu rachete (chiar dacă scutul antirachetă interceptează o parte, unele tot ar lovi infrastructura critică și zone urbane), în timp ce Iranul ar fi devastat de loviturile aeriene israeliene și posibil americane (dacă SUA i se alătură Israelului direct). Războiul ar putea implica și țări terțe: de exemplu, Statele Unite intrând pentru a sprijini Israelul și a lovi forțele iraniene, sau invers, grupări pro-iraniene atacând țări sunnite pro-occidentale (Arabia Saudită, Emiratele Golfului) pentru a lărgi conflictul. Strâmtoarea Ormuz ar putea fi blocată de Iran, declanșând o criză energetică globală.

Riscul nuclear ar crește exponențial: dacă Iranul ar reuși totuși să fabrice rapid o ogivă sau dacă forțat în colț ar anunța părăsirea NPT, Israelul ar putea lua în calcul folosirea armei nucleare tactice ca ultimă soluție de apărare – un scenariu extrem de periculos pentru întreaga lume. Aliații celor două părți ar fi atrași inevitabil: SUA și câteva țări NATO de o parte, poate Rusia și unele miliții radicale de cealaltă, existând temerea extinderii conflictului. Un astfel de război, chiar și dacă nu ar dura mult (dată fiind superioritatea militară israeliano-americană), ar fi catastrofal pentru regiune: Libanul, Siria, poate și Iranul s-ar confrunta cu distrugeri imense, Israelul ar suferi pierderi umane și economice severe nemaiîntâlnite, iar economia mondială ar resimți șocuri puternice (prețuri ale petrolului uriașe, fluxuri de refugiați, volatilitate pe piețe).

Deși niciuna dintre părți nu dorește rațional un asemenea deznodământ, riscul de escaladare neintenționată există – de exemplu, un incident izolat (un atac terorist deosebit de grav, o neînțelegere militară în Siria) ar putea declanșa un ciclu de reacții care scapă controlului. Acest scenariu rămâne puțin probabil în termen scurt, dat fiind că ambele părți îl percep drept „sinucigaș”, dar pe termen mediu, dacă Iranul continuă drumul spre nuclear iar diplomația eșuează, șansele unui conflict extins cresc.

Conflict limitat și continuarea războiului din umbră (status quo tensionat)

Acesta este scenariul considerat de mulți analiști drept cel mai probabil în viitorul apropiat – o continuare a situației actuale de confruntare indirectă, cu posibile episoade punctuale de ciocniri limitate, dar fără a se trece pragul unui război declarat. În acest context, Iranul și Israelul ar continua „jocul de șah” militar și inteligențial fără a răsturna tabla: Israelul va continua să lovească ținte iraniene în Siria (pentru a împiedica consolidarea militară a Iranului acolo și transferul de arme către Hezbollah) și, dacă va considera necesar, va intensifica operațiunile sub acoperire pe teritoriul Iranului (sabotaje la instalații nucleare, asasinate ale unor oficiali IRGC sau oameni de știință). Iranul, la rândul său, va continua să testeze limitele: poate lansa atacuri cibernetice tot mai îndrăznețe asupra infrastructurii israeliene, poate încerca lovituri cu drone sau rachete de croazieră prin intermediari (de exemplu din Yemen, cum rebelii Houthi au făcut deja, lansând drone către Eilat), și mai ales va menține presiunea prin proxi – adică Hezbollah va amenința constant la granița de nord, Hamas/Jihad în Gaza vor reizbucni periodic, milițiile șiite din Siria/Irak ar putea ataca interese israeliene sau evreiești unde pot.

Un astfel de conflict rămâne „controlat” deoarece niciuna dintre părți nu ar lovi direct teritoriul celeilalte într-un mod de neconfundat (fără a revendica oficial; de exemplu, Iranul ar putea lansa ocazional rachete prin militanți astfel încât să păstreze ambiguitatea). Ambele s-ar concentra pe descurajare: Israelul și-ar întări și mai mult apărarea antirachetă și ar efectua exerciții militare demonstrative (inclusiv simulări de atac asupra Iranului pentru a semnala pregătirea), iar Iranul și-ar tot spori stocul de rachete și drone și ar face paradă de noile armamente. Pe plan diplomatic, această stare de semi-confrontare ar însemna un blocaj prelungit: nici discuțiile nucleare nu ar avansa decisiv (poate un acord intermediar tacit gen „înghețare contra ușurarea unor sancțiuni”, dar nimic permanent), nici relațiile Israel-State Arabe nu ar progresa spre pace deplină (Arabia Saudită de exemplu ar amâna normalizarea cu Israelul atâta vreme cât conflictul palestinian și presiunea iraniană rămân neatinse).

Un astfel de status quo tensionat poate dura ani, chiar decenii, dar este fragil: riscul este ca o parte sau alta să miscalculeze. De exemplu, Israelul ar putea crede la un moment dat că a neutralizat suficient amenințările proxy și decide să lovească direct Iranul, sau Iranul s-ar simți destul de puternic încât să orchestreze un atac simultan multi-frontieră asupra Israelului. Dacă niciuna nu forțează, conflictul va semăna cu Războiul Rece: o lungă competiție cu episoade fierbinți periferice. Publicul general din ambele țări ar continua să trăiască sub retorica belicoasă și ocazional sub amenințarea rachetelor (în Israel, mai ales în zonele de frontieră), dar fără mobilizare generală. Acest scenariu, deși departe de pace, ar însemna măcar absența unui cataclism regional – o deterență (descurajare) armată unde fiecare parte își menține disuasiv adversarul.

Detensionare parțială prin diplomație și descurajare mutuală:

Într-un scenariu mai optimist, este posibilă o ameliorare graduală a relației Iran-Israel, sau cel puțin o reducere a ostilității active, printr-un amestec de acorduri diplomatice și schimbare de calcul strategic. Acest lucru nu implică neapărat o pace directă Iran-Israel (care este improbabilă fără schimbări majore de regim sau de politică), dar ar putea însemna că ambele părți acceptă tacit anumite linii roșii și caută să evite confruntarea. Un catalizator major ar fi un nou acord nuclear cu Iranul: dacă Teheranul și Washingtonul (posibil cu mediere europeană) reușesc să reînvie o variantă a JCPOA, în care Iranul își limitează clar capabilitățile nucleare militare și acceptă verificări stricte, atunci riscul perceput de Israel scade semnificativ. Israelul, chiar dacă public va critica anumite aspecte, ar beneficia indirect de amânarea problemei nucleare și ar putea reduce nivelul de alarmă.

În paralel, stabilizarea relațiilor Iran cu vecinii ar conta: de exemplu, după reconcilerea cu Arabia Saudită din 2023, dacă Iranul își continuă politica de reducere a tensiunilor cu statele din Golf, frontul arab contra Israelului nu ar mai fi alimentat de competiția Iran-Arabia, ceea ce la rândul său poate crea oportunități. În acest scenariu, am vedea o scădere a intensității conflictelor proxy: Hezbollah, presat și de guvernul libanez care dorește reconstrucție și pace, ar menține calm relativ la frontieră; Hamas, dacă situația economică din Gaza s-ar ameliora prin mediere regională, nu ar căuta imediat alt război; milițiile din Siria ar fi ținute la distanță dacă Rusia și Turcia ajung la o împărțire a influenței care să excludă confruntarea cu Israelul.

Descurajarea mutuală ar atinge un echilibru stabil: Israelul ar conștientiza că un atac asupra Iranului e prea riscant, iar Iranul ar recunoaște că un atac direct asupra Israelului e sinucigaș – ambele, având arsenale periculoase, s-ar teme de consecințe și ar prefera status quo-ul.

În timp, canale de comunicare informale ar putea apărea (de exemplu, mesaje transmise prin țări terțe, gen Oman sau Qatar, pentru a evita neînțelegeri). Un asemenea scenariu ar putea fi însoțit și de schimbări interne: dacă în Israel guvernele viitoare vor fi mai centriste sau stânga (favorabile negocierilor regionale) sau în Iran un eventual succesor al lui Khamenei ar fi mai moderat, tonul s-ar putea îmblânzi. Rezultatul ar fi o „pace rece” de facto, nu o prietenie, dar o reducere vizibilă a riscului de război.

Publicul general ar resimți asta prin absența războaielor majore timp de mulți ani și printr-o concentrare pe probleme interne în ambele țări. Totuși, acest scenariu nu prevede o rezolvare permanentă: chestiunea palestiniană va rămâne o sursă de tensiune atâta vreme cât nu se soluționează într-un fel acceptabil (Iranul mereu va folosi retorica pro-palestiniană), iar încrederea reciprocă va rămâne aproape zero (fiecare tabără suspectând-o pe cealaltă că doar câștigă timp). Cu toate acestea, o detensionare parțială ar fi un pas înainte față de confruntarea actuală – ar oferi timp pentru eventuale evoluții pozitive viitoare și ar scuti regiunea de suferințele unui conflict.

Conflictul Iran-Israel se află la o răscruce istorică.

Istoricul bogat al rivalității, cauzele adânci – religioase, ideologice, geopolitice – și seria lungă de confruntări indirecte fac ca pacea durabilă să pară îndepărtată. Atât Teheranul cât și Ierusalimul nutresc o neîncredere fundamentală unul față de celălalt și se pregătesc de ani buni pentru eventualitatea unei confruntări.

Totuși, viitorul nu este predeterminat:

deciziile liderilor, influența marilor puteri, precum și dorința popoarelor de a evita noi războaie pot modela cursul evenimentelor. Fie că vom vedea o escaladare periculoasă sau o menținere a status quo-ului tensionat, sau poate surprinzător o destindere graduală, conflictul Iran-Israel rămâne unul dintre cele mai importante barometre ale păcii și securității în lumea de astăzi. Publicul general, martor la aceste evoluții, poate spera ca rațiunea și diplomația să prevaleze în fața urii și a violenței, prevenind ca rivalitatea iraniano-israeliană să aprindă întregul Orient Mijlociu.