Cum s-au cheltuit banii publici în ultimul deceniu: analiză economică, politică, administrativă și sociologică

Șapte din zece români cred că banii lor sunt aruncați pe fereastră. Nouăzeci la sută nu refuză impozitele – ci refuză ideea de a ”susține” un stat care nu le justifică cheltuielile.

Mai exact, 75% dintre români sunt convinși că banii colectați din taxe sunt risipiți, iar nemulțumirea nu vine din aversiunea față de impozite, ci dintr-o adâncă frustrare socială. Lipsa de transparență, privilegiile păstrate în sistemul bugetar și presiunea tot mai mare asupra costului vieții au erodat iremediabil încrederea în instituții.

În ultimii zece ani, modul în care statul român cheltuie banii publici a stârnit numeroase controverse.

Bugetele anuale au fost marcate de creșteri rapide ale cheltuielilor rigide (salarii bugetare și pensii), investiții adesea sub așteptări, deficite tot mai mari și o percepție publică profund negativă.

Majoritatea românilor consideră astăzi că fondurile publice sunt gestionate greșit – o convingere alimentată de dezechilibrele bugetare și de numeroase exemple de risipă.

Această analiză, structurată pe patru perspective esențiale, examinează cum au fost distribuiți banii publici în ultimul deceniu, ce dezechilibre s-au perpetuat, cum s-au reflectat politicile bugetare în percepția publică asupra statului și care sunt principalele forme de risipă identificate. La final, vom discuta soluțiile posibile pentru recâștigarea încrederii cetățenilor și eficientizarea cheltuielilor publice.

Perspectiva economică: Distribuția bugetului și dezechilibre financiare

Din punct de vedere economic, ultimul deceniu a adus o expansiune a cheltuielilor publice neacoperită de venituri pe măsură.

Veniturile bugetare ale României au rămas plafonate într-un interval îngust, de aproximativ 30-33% din PIB, printre cele mai scăzute din UE. În schimb, cheltuielile publice au crescut accelerat de la ~34% din PIB în 2015 la peste 40% din PIB în 2024.

Acest decalaj a împins deficitul bugetar de la un nivel controlat (sub 2% din PIB în 2015) la peste 8% din PIB în ultimii ani, mult peste limita europeană de 3%. Cu alte cuvinte, statul a cheltuit constant mai mult decât își permite, finanțând diferența prin datorie publică în creștere.

Structura cheltuielilor bugetare s-a dezechilibrat și ea.

Cea mai mare parte a banilor publici merge către cheltuieli rigide – adică salariile din sectorul public și asistența socială (în principal pensiile). În prezent, peste jumătate din buget este absorbit de aceste două capitole, lăsând puțin spațiu pentru investiții și alte priorități.

De exemplu, în 2022 cheltuielile cu asistența socială au reprezentat ~31% din totalul cheltuielilor guvernamentale, iar cheltuielile de personal circa 22%. Prin contrast, investițiile publice au constituit doar ~17% din buget în acel an. Ca pondere în PIB, România alocă anual aproximativ 9-10% din PIB pentru plata celor ~1,3 milioane de angajați la stat și în jur de 8-9% din PIB pentru pensii publice, în timp ce cheltuielile de capital (investiții în infrastructură, dezvoltare etc.) s-au situat adesea între 3 și 5% din PIB. Această distribuție evidențiază orientarea bugetului spre consum curent, în detrimentul dezvoltării pe termen lung.

Mai grav, cheltuielile rigide au crescut într-un ritm galopant.

În intervalul 2015-2024, guvernele succesive au majorat substanțial salariile bugetarilor (uneori dublări sau creșteri de zeci de procente în sectoare cheie) și pensiile (prin indexări și legi speciale).

Astfel, dacă în 2015 fondul de salarii și cel de pensii erau încă gestionabile, în 2024 ele au ajuns la niveluri record. Spre exemplu, plata pensiilor publice și a altor beneficii sociale a depășit 12% din PIB în 2024, iar salariile personalului bugetar au ajuns la 9,3% din PIB (aproape o treime din toate veniturile colectate de stat). Creșterea acestor cheltuieli fixe a fost mult peste ritmul de creștere economică și de colectare a taxelor – o rețetă sigură pentru deficite structural ridicate.

Investițiile publice și cheltuielile în domenii esențiale au avut de suferit din cauza acestor priorități bugetare.

Deși guvernele au promis anual fonduri generoase pentru infrastructură, educație, sănătate sau dezvoltare locală, execuția bugetară a arătat adesea sub-utilizarea lor. Multe proiecte de investiții au rămas neimplementate la termen, fie din lipsă de capacitate administrativă, fie din rea-voință sau prioritizări discutabile.

De pildă, gradul de absorbție a fondurilor europene pentru investiții a fost dezamăgitor: în 2024 România și-a propus să atragă ~14 miliarde de euro de la UE (fonduri structurale și PNRR), însă a reușit efectiv să cheltuiască doar jumătate din această sumă. Fondurile disponibile pentru dezvoltarea infrastructurii au rămas astfel nefolosite, în timp ce multe șantiere de autostrăzi, căi ferate, spitale sau rețele de utilități au înaintat lent.

Un alt dezechilibru cronic este subfinanțarea serviciilor publice de bază.

Cheltuielile cu educația și sănătatea, ca procent din PIB, plasează România pe ultimele locuri din UE. În ultimul deceniu, bugetul educației s-a situat tipic între 2,5% și 3,5% din PIB, mult sub media europeană (~5% din PIB) și departe de ținta legală de 6% (ignorată an de an prin derogări).

La fel, sănătatea publică a primit în jur de 5% din PIB (uneori ceva mai mult incluzând și cheltuielile COVID), comparativ cu 7-8% în majoritatea țărilor UE.

Aceste niveluri scăzute de alocare se reflectă în școli prost dotate, spitale aglomerate și personal insuficient sau nemulțumit, alimentând percepția că statul nu își servește cetățenii proporțional cu taxele încasate.

În mod paradoxal, veniturile fiscale modeste ale României sunt atât cauză, cât și efect al acestei situații.

Pe de o parte, colectarea redusă (doar ~32% din PIB venituri în 2024, față de ~45% media UE) limitează bugetul disponibil și obligă la deficit pentru a finanța chiar și cheltuieli curente.

Pe de altă parte, mulți contribuabili invocă ineficiența cheltuirii banilor publici ca justificare pentru evaziune sau sustragerea de la plată: dacă oricum banii “se risipesc”, apetitul de a plăti taxe scade. Astfel se creează un cerc vicios: statul nu are bani suficienți pentru servicii de calitate, iar puținii bani colectați sunt percepuți ca fiind cheltuiți prost, fapt ce descurajează conformarea voluntară la fisc și menține veniturile la un nivel scăzut.

Abaterile între bugetele planificate și execuția reală confirmă problemele de management financiar.

În fiecare an, țintele bugetare sunt ratate semnificativ: deficitul final iese adesea mult peste cel prognozat inițial, iar structura cheltuielilor diferă de plan.

De exemplu, autoritățile au propus pentru 2024 un deficit în jur de 5% din PIB, însă anul s-a încheiat cu un deficit efectiv de 8,65% – semn al unor cheltuieli necontrolate, mai ales în prag electoral.

Execuțiile bugetare arată că frecvent cheltuielile de personal și cele sociale depășesc sumele bugetate inițial. În 2023, Guvernul a cedat presiunilor și a majorat salarii și beneficii peste nivelul prevăzut, contribuind la depășirea planului de cheltuieli. În 2024, cheltuielile de personal au crescut cu ~24% față de anul precedent, de peste două ori mai mult decât creșterea programată inițial (aprox. +10%).

Pe de altă parte, investițiile publice adesea nu ating nivelul bugetat: fie sunt amânate, fie realocate pe parcursul anului pentru a acoperi alte goluri. Această practică de a sacrifica investițiile la rectificările bugetare (considerate “cheltuieli amânabile”) a fost criticată de economiști, deoarece compromite dezvoltarea viitoare și eficiența utilizării fondurilor (inclusiv pierderea unor bani gratuiți de la UE din cauza neimplementării reformelor la timp).

Consecința acestor evoluții economice este o poziție fiscală fragilă: deficite mari, datorie publică în creștere spre 50-60% din PIB, precum și costuri de finanțare tot mai ridicate (dobânzile la datoria statului au depășit 2% din PIB anual).

Organizațiile internaționale și instituțiile europene au avertizat că România riscă derapaje majore dacă nu își recalibrează atât veniturile (prin lărgirea bazei de impozitare și îmbunătățirea colectării), cât și cheltuielile (prin temperarea creșterii salariilor și pensiilor și eficientizarea investițiilor).

Cu alte cuvinte, din perspectivă economică, ultimul deceniu a împins finanțele publice la limita sustenabilității, într-un echilibru precar care necesită corecții urgente.

Perspectiva politică: decizii electorale și orientări bugetare

Politicul a jucat un rol central în dinamica cheltuirii banilor publici. Politicienii, indiferent de partid, au folosit bugetul de stat ca instrument de câștig electoral, luând adesea decizii cu beneficii imediate pentru anumite segmente de populație, dar cu costuri pe termen lung pentru echilibrul financiar. În ultimii zece ani, am asistat la o succesiune de politici fiscale și bugetare inconsecvente, marcate de populism și lipsă de viziune pe termen lung.

Ciclurile electorale au influențat vizibil alocarea resurselor.

În preajma alegerilor, guvernele au fost tentate să majoreze cheltuieli populare: creșteri salariale substanțiale pentru diferite categorii (medici, profesori, funcționari), majorări de pensii peste nivelul sustenabil, noi beneficii sociale sau reduceri de taxe menite să câștige bunăvoința electoratului.

De exemplu, în 2016 (an electoral), cota generală de TVA a fost redusă de la 24% la 20%, tăind brusc veniturile fiscale, iar salariile în sectorul bugetar au fost mărite prin diverse ordonanțe.

În perioada 2017-2019, guvernările de atunci au continuat relaxarea fiscală (scăderea unor impozite, eliminarea unor contribuții) concomitent cu creșteri record de salarii bugetare și pensii (legea salarizării unitare a dus la măriri de 25-50% într-un singur an pentru unii angajați, iar punctul de pensie a tot crescut anual cu mult peste inflație). Aceste măsuri au fost populare printre beneficiari, însă au deteriorat grav execuția bugetară – deficitul a urcat la aproape 5% din PIB în 2019 în plină creștere economică, o situație neobișnuită și riscantă.

Schimbările dese de guvernare și competiția politică acerbă au împiedicat coerența bugetară.

Fiecare nou Cabinet a venit cu propriile priorități și a deseat noi cheltuieli sau a anulat măsuri anterioare de ajustare. De exemplu, guvernul tehnocrat din 2016 a încercat o disciplinare a finanțelor după excesele anterioare, însă multe din eforturile sale (precum limitarea angajărilor la stat) au fost inversate de guvernarea următoare.

La fel, în 2020, guvernul de atunci a introdus măsuri de austeritate modestă (înghețarea temporară a unor sporuri, promisiuni de reformă) pentru a ține deficitul sub control după șocul pandemiei, dar în 2021-2022 creșterile de pensii și salarii au fost reluate sub presiunea partidelor și a sindicatelor.

Inconsecvența politică – ba strângere a curelei, ba relaxare – a dus la lipsă de predictibilitate și la imposibilitatea de a planifica bugete multianuale realiste.

Mai mult, partidele politice și-au alocat chiar lor însele sume din ce în ce mai mari de la buget, într-un mod care a stârnit indignare publică.

Subvențiile pentru partidele parlamentare au crescut exploziv: de la circa 8 milioane lei în 2014 la aproape 400 de milioane de lei în 2024. Acești bani publici finanțează funcționarea mașinăriilor politice și campaniile electorale, iar rapoartele arată că o bună parte ajunge în publicitate și propagandă partinică. Faptul că politicienii și-au mărit subvențiile de zeci de ori într-un deceniu, în timp ce predicau austeritate cetățenilor, a erodat și mai mult încrederea că banii statului sunt folosiți corect.

Un aspect politic crucial este evitarea reformelor structurale dureroase.

De ani de zile se discută despre necesitatea eliminării pensiilor speciale (privilegii pentru anumite categorii – parlamentari, magistrați, funcționari etc. – care permit pensii mult peste contributivitate), despre restructurarea administrației, despre raționalizarea cheltuielilor cu agenții și companii de stat ineficiente.

Însă aceste reforme au tot fost amânate sau diluate, din cauză că ating grupuri de interese influente sau chiar clientela politică. Clasa politică a preferat să amâne deciziile nepopulare, permițând dezechilibrelor să se adâncească.

Abia sub presiunea Comisiei Europene (condiționalitățile din PNRR) s-au mișcat unele lucruri, de exemplu adoptarea unei legi a pensiilor speciale (care însă încă nu elimină complet inechitățile) sau promisiuni de reducere a numărului de angajați din sectorul public.

Însă concret, aceste schimbări sunt timide – de aici și percepția publicului că “nu se vrea” cu adevărat o cheltuire judicioasă a banului public.

De asemenea, alianțele și tensiunile politice interne au influențat bugetul.

În coalițiile de guvernare, fiecare partid a dorit să-și mulțumească propriul electorat: unii au insistat pe creșteri de pensii (pentru baza de vot vârstnică), alții pe facilități fiscale pentru mediul de afaceri sau anumite grupuri profesionale, alții pe proiecte de infrastructură în propriile fiefuri electorale.

Negocierile au dus de multe ori la un compromis costisitor: în loc să se prioritizeze clar anumite domenii, s-au alocat fonduri pe principiul puțin pentru toți, într-o abordare fragmentată.

De exemplu, bugetele anuale au fost presărate cu finanțări pentru biserici, stadioane locale, evenimente culturale sau sportive – toate cu miză de capital politic local, dar discutabile ca urgență în raport cu investiții majore amânate (autostrăzi, spitale regionale, școli moderne).

Această risipire a resurselor în multiple direcții de interes politic face ca impactul cheltuielilor să fie mai mic decât ar trebui: mulți bani cheltuiți, puține rezultate vizibile în infrastructura țării.

Nu în ultimul rând, relația cu instituțiile internaționale reflectă deciziile politice interne.

România este de câțiva ani sub incidența Procedurii de Deficit Excesiv a UE, fiind obligată să-și reducă treptat deficitul. Guvernele au promis planuri de redresare fiscală, însă implementarea lor a fost șovăielnică.

De fiecare dată când a fost nevoie de măsuri ferme (tăieri de cheltuieli, reforme, creșteri de taxe), calculele politice pe termen scurt le-au subminat.

Rezultatul este o credibilitate scăzută în ochii partenerilor externi: România a ajuns să fie percepută ca elevul problemă al Europei la disciplina bugetară, alături de țări cu dificultăți similare.

Acest lucru poate aduce consecințe precum costuri mai mari de împrumut și o poziție mai slabă în negocieri financiare.

În concluzie, perspectiva politică asupra cheltuirii banilor publici în ultimul deceniu evidențiază o succesiune de decizii prociclice și populiste, în care interesele electorale au primat asupra stabilității pe termen lung.

Partidele au folosit bugetul ca pe un instrument de a câștiga voturi sau influență, adesea ignorând avertismentele economiștilor și angajamentele de reformă.

Această abordare erodează nu doar finanțele statului, ci și încrederea cetățenilor, care văd adesea în cheltuielile publice o reflectare a jocurilor politice, nu a nevoilor reale ale societății.

Perspectiva administrativă: ineficiențe, birocrație și risipă

Privind din unghi administrativ, problemele de eficiență și integritate în gestionarea banului public sunt profunde. România se confruntă cu o administrație publică adesea supradimensionată, fragmentată și greoaie, în care resursele sunt cheltuite ineficient și unde numeroase scurgeri de fonduri apar fie din incompetență, fie din corupție.

Această perspectivă evidențiază cum sunt administrați banii (mai degrabă decât pe ce sunt cheltuiți) și scoate la iveală principalele forme de risipă și abuz.

Un prim aspect este expansiunea aparatului bugetar și costurile asociate.

În loc să se modernizeze și să devină mai suplă, administrația a crescut numeric în ultimul deceniu. Statul român are astăzi peste 1,3 milioane de angajați (funcționari, personal contractual, personal auxiliar etc.), cu aproximativ 100-150 de mii mai mulți decât acum zece ani.

Aceasta, în contextul în care populația țării a scăzut și multe servicii publice ar fi putut fi optimizate prin digitalizare. Creșterea numărului de posturi bugetate a venit la pachet cu majorări salariale substanțiale, astfel încât fondul de salarii a ajuns unul dintre cele mai împovărătoare capitole bugetare.

Problema nu este că angajații statului ar fi plătiți peste medie (ca procent din PIB, cheltuielile de personal sunt comparabile cu media UE), ci că productivitatea administrației și calitatea serviciilor nu justifică întotdeauna acești bani.

Publicul percepe că există un exces de funcționari în unele birouri, scheme de personal umflate pe criterii politice (rude, membri de partid angajați), agenții obscure cu utilitate îndoielnică – toate plătite din banul public.

Această percepție este alimentată de cazuri mediatizate: de pildă, dezvăluiri despre instituții cu mai mulți consilieri personali decât experți tehnici, primării de comune cu zeci de angajați deși comuna are doar câteva sute de locuitori, ori situații precum Curtea de Conturi însăși (care ar trebui să fie gardianul finanțelor) având un aparat umflat de consilieri la vârful conducerii.

Astfel de exemple sugerează risipa administrativă – bani publici consumați pe posturi sau structuri care nu adaugă valoare reală.

O a doua mare problemă administrativă este achiziția publică și gestionarea proiectelor, unde lipsa de eficiență și integritate costă statul sume imense.

Procedurile greoaie, combinația de birocrație și corupție fac ca multe achiziții să se finalizeze la prețuri mult peste cele de piață sau cu termene depășite. Exemplele au abundat în presa ultimilor ani:

• contracte pentru infrastructură rutieră atribuite la costuri per kilometru neobișnuit de mari față de alte țări, urmate de întârzieri interminabile;
• achiziții de echipamente medicale sau IT la prețuri umflate de 2-3 ori, prin intermediari apropiați de decidenți;
• lucrări publice de proastă calitate, care cedează rapid (drumuri care se strică după primul îngheț, reabilitări făcute superficial) și necesită ulterior și mai mulți bani pentru reparații.

Curtea de Conturi, în rapoartele sale anuale, oferă o imagine de ansamblu a acestor nereguli.

Între 2017 și 2024, inspectorii de audit public au identificat abateri financiar-contabile cumulate în valoare șocantă de aproape 458 de miliarde de lei (aprox. 91 de miliarde de euro!).

Această sumă uriașă include tot soiul de nereguli găsite la ministere, autorități locale, companii de stat – de la plăți făcute ilegal sau nejustificat, până la venituri neîncasate din proastă administrare.

Desigur, nu tot ce semnalează Curtea reprezintă furt sau pagubă efectivă (multe sunt erori de evidență contabilă sau interpretări eronate ale legii), însă prejudiciile certe calculate în această perioadă depășesc 12 miliarde de lei, la care se adaugă multe alte sume potențial recuperabile.

Din păcate, recuperarea acestor prejudicii este lenta și anevoioasă – procese în instanță care durează ani de zile, contestații etc. În practică, o bună parte din banii risipiți nu mai sunt recuperați niciodată la buget.

Acest fapt încurajează un cerc vicios: dacă nimeni nu e tras la răspundere rapid și ferm pentru risipă, disciplina financiară în instituții rămâne slabă.

Investițiile “fără cap și coadă” reprezintă o altă fațetă a ineficienței administrative.

Multe proiecte publice demarează fără pregătire suficientă sau fără studii serioase de fezabilitate, ajungând să fie abandonate după ce au înghițit bani.

În țară există numeroase exemple de proiecte neterminate devenite simboluri ale risipei: șantiere de spitale regionale începute și apoi blocate la stadiul de groapă betonată, sisteme de irigații reabilitate pe jumătate și lăsate în paragină, centre sportive sau bazine de înot în localități rurale care stau nefolosite ș.a.m.d.

Fiecare astfel de proiect ratat înseamnă bani publici iertați pe apa sâmbetei. De asemenea, prioritizarea dubioasă a unora dintre investiții ridică semne de întrebare: de ce se construiesc săli de sport ultramoderne în comune fără copii suficienți, sau parcuri și terenuri de joacă în sate depopulate, când alte comunități nu au apă curentă și drumuri practicabile?

Răspunsul ține uneori de interese locale sau de faptul că acele proiecte “spectaculoase” aduc capital politic, chiar dacă utilitatea lor reală e discutabilă.

Din nou, asta indică o administrare suboptimală a resurselor – bani cheltuiți ineficient, fără impact maxim pentru cetățeni.

Un capitol important este și digitalizarea și transparența, care în administrația românească au avansat greu.

Lipsa digitalizării nu e doar un inconvenient pentru contribuabili, ci și o sursă de risipă: proceduri manuale înseamnă personal mai numeros și mai lent, date disparate înseamnă dificultăți în a controla cheltuielile în timp real, opacitatea favorizează scurgerile.

Abia recent ANAF și alte instituții au demarat serios digitalizarea sistemelor, dar România încă suferă de un deficit de informatizare comparativ cu alte state. În plus, transparența bugetară – deși s-au făcut progrese cu platforme precum OpenBudget și publicarea execuțiilor – nu este încă la nivelul la care societatea civilă și cetățenii să poată urmări ușor fiecare leu.

O transparență reală ar putea preveni sau descuraja unele abuzuri, însă din păcate multe informații despre cheltuieli devin vizibile abia post-factum (când apar scandaluri de presă sau rapoarte de audit).

Nu în ultimul rând, corupția rămâne un factor-cheie în risipa banului public.

România este frecvent plasată pe ultimele locuri în UE la indicele de percepție a corupției. Numeroase scandaluri de corupție au implicat fonduri publice: de la mita în achiziții publice (contracte aranjate contra comisioane) până la deturnări directe (cazuri de primari, președinți de consilii județene sau funcționari care au folosit bani publici în interes personal).

Aceste practici nu doar că fură efectiv din banii destinați cetățenilor, dar subminează și capacitatea administrației de a executa proiecte la timp și calitate. Dacă un contract se acordă pe criterii clientelare, este posibil ca executantul să nu fie cel mai competent, lucrarea să sufere și costurile să crească.

Combaterea corupției în utilizarea fondurilor publice a cunoscut atât progrese (DNA și alte parchete au investigat tot mai multe cazuri) cât și regrese (tentative de slăbire a legislației anti-corupție, presiuni politice).

În percepția publică, corupția rămâne strâns legată de ineficiența cheltuielilor: românii cred adesea că “se fură mult”, de aceea nu ajung banii acolo unde trebuie.

Pe scurt, perspectiva administrativă asupra ultimilor 10 ani de cheltuire a banilor publici dezvăluie un peisaj cu multe breșe:

Un aparat birocratic stufos și costisitor, proceduri deficitare, planificare slabă a investițiilor, transparență redusă și corupție persistentă. Toate acestea converg în același rezultat – risipirea resurselor publice.

Chiar și fără a considera intențiile rele, simpla ineficiență și lipsă de capacitate managerială pot irosi enorm (prin proiecte eșuate, întârzieri, alocări suboptimale). Iar când se adaugă și intențiile ”corozive” (delapidări, fraude), pagubele devin uriașe. Această situație administrativă precară trebuie adresată urgent și fără compromisuri, dacă se dorește schimbarea percepției publice și îmbunătățirea serviciilor oferite cetățenilor.

Perspectiva sociologică: impactul asupra societății și percepția publică

Consecințele modului în care au fost cheltuiți banii publici se resimt puternic la nivel social. Încrederea cetățenilor în stat și satisfacția față de serviciile publice au scăzut constant în ultimul deceniu, pe măsură ce oamenii au perceput că plătesc taxe dar primesc puțin în schimb. Sociologic, se conturează o imagine a unei societăți frustrate de ineficiența guvernării, ceea ce influențează atât atitudinile publice, cât și comportamentele colective.

Un prim indicator al stării de spirit este dat de sondajele de opinie și studiile internaționale privind încrederea.

România se află, de regulă, la coada clasamentelor europene când vine vorba de încrederea populației în instituțiile publice: Parlament, Guvern, partide politice. Dacă peste 70-80% dintre cetățeni declară în sondaje că direcția țării este greșită, un motiv major este percepția că “banii publici sunt furați sau irosiți”.

Întrebarea din titlu – de ce cred majoritatea românilor că banii publici sunt cheltuiți greșit – își găsește răspunsul în experiența cotidiană a oamenilor: drumuri proaste, spitale subfinanțate, școli care le solicită părinților contribuții, dar simultan știri despre bugete imense alocate și despre politicieni îmbogățiți. Această disonanță generează cinism și o ruptură între cetățeni și stat.

Mulți români simt că nu văd beneficii concrete pentru taxele plătite.

De exemplu, un contribuabil de rând poate constata că, deși statul cheltuie tot mai mult pe sănătate, el tot trebuie să își cumpere medicamente și să dea “atenții” în spital pentru a primi îngrijiri decente. Sau că, deși anual se alocă fonduri pentru infrastructură, ambuteiajele și trenurile lente rămân o normalitate, fără progrese vizibile. Astfel ia naștere percepția că “se fură” majoritatea banilor. Chiar dacă o parte a acestor fonduri nu dispar neapărat prin furt, ci prin ineficiență, din perspectiva cetățeanului obișnuit rezultatul este același: serviciul public livrat este de calitate slabă.

Această percepție negativă are efecte concrete.

Unul dintre ele este migrația forței de muncă: desigur, motivele migrației sunt multiple, însă printre ele se numără și nemulțumirea față de condițiile oferite de stat acasă (sistem medical precar, educație neperformantă pentru copii, infrastructură deficitară).

Numeroși tineri și profesioniști aleg să plece spre țări unde simt că statul funcționează și banii publici se regăsesc în autostrăzi, spitale, școli moderne. Exodul medicilor din anii 2010, de pildă, a fost alimentat nu doar de salariile mici de atunci, ci și de lipsa dotărilor din spitale și de corupția endemică – elemente ce țin tot de cheltuirea resurselor.

În ultimii ani, creșterea salariilor medicilor a mai redus din plecări, semn că dacă banii publici se direcționează spre o problemă (exodul personalului medical), se pot ameliora efectele sociale. Dar în alte domenii, precum educația, diaspora academică și exodul creierelor continuă, la fel și emigrarea tinerilor.

Un alt efect este scăderea moralității fiscale și participarea redusă la viața publică.

Când cetățenii cred că statul irosește banii, sunt mai puțin motivați să fie corecți fiscal sau să se implice civic. Mulți antreprenori mici sau persoane fizice preferă să oculteze venituri, să lucreze la negru sau să minimizeze legal plata taxelor, argumentând că “oricum statul nu face nimic bun cu ei”.

Acest comportament, de înțeles psihologic, perpetuează totuși problema subfinanțării. De asemenea, oamenii își pierd speranța că implicarea lor poate schimba ceva – prezența la vot fluctuează, dar adesea din sentimentul că “toți sunt la fel” și că indiferent cine vine la putere, banul public va fi deturnat de la interesul general. Această alienare civică este periculoasă pentru democrație pe termen lung.

Protestele și mișcările sociale din ultimii ani au avut adesea în centru nemulțumiri legate de cheltuirea banului public.

Protestele masive anti-corupție din 2017-2018 (ordonanța 13) au fost declanșate de tentativa de slăbire a justiției, însă la bază era frustrarea populară față de un sistem perceput ca hoț.

Mai recent, în 2023, greva generală a profesorilor – prima din ultimii aproape 20 de ani – a izbucnit pe fondul salarizării nemotivante din educație, dar și al promisiunilor repetate și neonorate de a crește finanțarea școlilor.

Profesorii (și societatea, care i-a sprijinit moral) au transmis mesajul că prioritățile bugetare trebuie schimbate, că nu e normal să se găsească mereu bani pentru pensii speciale, pentru privilegii sau risipă, dar nu pentru salariile din educație.

La fel, medicii și asistenții au protestat (în anii precedenți măririlor) față de subfinanțare, fermierii au protestat față de modul cum se duc banii pe alte proiecte în loc de agricultură ș.a.m.d.

Practic, segmente întregi ale societății au ajuns la concluzia că statul nu își respectă contractul social: colectează taxe, dar nu le redistribuie echitabil și eficace înapoi sub formă de servicii publice.

În media și cultura populară, sintagma “risipă a banului public” a devenit omniprezentă.

Știrile despre absurdități pe bani publici fac deliciul internetului: de la celebra “catedră cu chiuvetă de 20.000 euro” sau “toalete de 100.000 euro în curtea școlii”, până la rapoarte despre prime uriașe în companii de stat falimentare, călătorii de lux pentru delegații oficiale sau achiziții de mașini scumpe pentru demnitari. Aceste informații, răspândite rapid online, întăresc în mintea publicului ideea că banul public e o pradă împărțită de cei aflați la putere și clientela lor, nu un instrument pus cu adevărat în slujba cetățeanului. Chiar dacă uneori contextul acestor știri e mai nuanțat, percepția creată contează enorm. Iar această percepție este că statul român suferă de clientelism și nepăsare, că oficialii uită că administrează banii contribuabililor și îi tratează ca pe un buzunar fără fund.

Pe plan social, se mai observă și o accentuare a inegalităților ca urmare a modului de cheltuire a banilor.

Când resursele sunt irosite sau alocate preferențial, cei vulnerabili rămân descoperiți. Subfinanțarea cronică a unor sisteme (educația publică, de exemplu) îi afectează mai ales pe cei săraci, care nu își permit alternative private. Ei văd cum banii publici care ar fi trebuit să le asigure o școală bună sau un spital funcțional se duc în alte direcții, așa că șansele lor în viață scad. Acest lucru alimentează un sentiment de nedreptate socială – percepția că “în România se descurcă doar cine fură sau are pile” devine internalizată, mai ales de tânăra generație. Iar asta poate duce fie la resemnare și apatie, fie la dorința de a pleca din țară, ambele fenomene fiind deja prezente.

Sociologic vorbind, modul defectuos în care au fost gestionați banii publici a creat o falie între cetățeni și stat.

Majoritatea românilor cred astăzi că banii lor “se duc pe apa sâmbetei” – fie direct în buzunarul cuiva necinstit, fie pur și simplu pierduți pe proiecte inutile. Această credință erodează coeziunea socială și capitalul de încredere în instituții. Provocarea pentru viitor este de a schimba această percepție prin fapte: numai dacă oamenii vor vedea rezultate tangibile – infrastructură mai bună, servicii publice de calitate, mai puține scandaluri de corupție – se va putea reconstrui treptat încrederea. Până atunci, statul va continua să se confrunte cu o populație sceptică, greu de mobilizat în proiecte colective, și tentată să își caute fiecare interesul propriu, înainte de cel general.

Concluzii și direcții de reformă: cum recâștigăm încrederea și corectăm cursul

Analiza ultimilor zece ani arată clar de ce s-a instaurat convingerea că banii publici sunt cheltuiți greșit: distribuția lor a favorizat consumul pe termen scurt (salarii, pensii) în dauna investițiilor durabile, politicile fiscale au fost incoerente și adesea electorale, administrația a risipit sume uriașe prin ineficiență și corupție, iar cetățenii au resimțit direct lipsa de rezultate și transparență. Cum poate fi corectată această realitate? Nu există soluții miraculoase peste noapte, însă sunt câteva direcții strategice de acțiune care ar putea, în timp, să repună finanțele publice pe drumul cel bun și să refacă legătura de încredere între contribuabili și stat. Iată câteva dintre ele:

• Disciplina bugetară și prioritizarea pe termen lung: Guvernele trebuie să înceteze să mai facă politici impulsive dictate de calendare electorale. E nevoie de un pact larg, transpartinic, pentru responsabilitate fiscală – adică să nu se mai promită cheltuieli nesustenabile și nici reduceri fiscale hazardate fără acoperire. Bugetele ar trebui construite pe prognoze realiste, cu ținte de deficit respectate efectiv. În același timp, trebuie reorientat bugetul către investiții productive: infrastructură majoră (transport, energie, digitalizare), educație și sănătate. Aceste domenii, deși nu aduc beneficii politice imediate, sunt fundamentul dezvoltării și, pe termen lung, vor îmbunătăți viața cetățenilor mult mai mult decât creșteri anuale de venituri care se pierd în inflație.
• Reformarea sistemului de pensii și a cheltuielilor sociale: Pentru a evita ca bugetul să fie sufocat de cheltuieli cu pensiile în viitor (mai ales dată fiind îmbătrânirea populației), e necesară o reformă structurală. Asta poate include accelerarea eliminării pensiilor speciale necontributive, pentru a reda echitatea sistemului și a reduce povara financiară. De asemenea, indexările de pensii și majorările de salarii ar trebui legate de indicatori obiectivi (inflație, productivitate) și încadrate în limitele posibilităților bugetare reale, nu decise arbitrar. Țintirea mai bună a ajutoarelor sociale către cei vulnerabili (și eliminarea scurgerilor către persoane neîndreptățite) ar asigura că fiecare leu are impact maxim în reducerea sărăciei, fără risipă.
• Creșterea veniturilor bugetare prin colectare eficientă și lărgirea bazei de impozitare: Este imperativ ca statul să încaseze corect taxele deja existente. Aici, digitalizarea ANAF, interconectarea bazelor de date și combaterea evaziunii fiscale sunt esențiale. România nu își permite luxul de a pierde o treime din TVA-ul datorat (fraude și necolectare) sau de a tolera munca la negru la scară largă. Investițiile în administrația fiscală se pot întoarce însutit prin venituri mai mari. Totodată, trebuie reevaluate facilitățile fiscale și scutirile acordate în trecut unor sectoare (IT, construcții, agricultură etc.) – acestea erodează baza de impozitare. O discuție sinceră despre sistemul de impozite (inclusiv posibilitatea unui regim mai progresiv sau creșterea unor taxe pe proprietate, poluare, lux) ar trebui purtată, cu scopul de a aduce veniturile către media UE. Desigur, orice creștere de poveri fiscale trebuie dublată de garanții că banii vor fi folosiți cu rost – altfel măsura va eșua din punct de vedere al conformării voluntare.
• Eficientizarea administrației publice: Aici intră multiple măsuri. În primul rând, reducerea birocratiei și a redundanțelor – prin auditul funcțiilor publice, desființarea agențiilor inutile, comasarea structurilor cu atribuții suprapuse și digitalizarea procedurilor care acum necesită personal excesiv. Scopul nu e disponibilizarea în masă, ci realocarea resurselor umane către acele zone unde e deficit (de exemplu, personal medical, profesori, judecători etc.) și eliminarea posturilor-sinecuri. În al doilea rând, profesionalizarea administrației – angajările și promovările să se facă pe criterii de competență, nu politic, astfel încât proiectele publice să fie gestionate de oameni calificați. Legile există (statutul funcționarului public), dar aplicarea lor e cheie. De asemenea, stimularea performanței: bugetele instituțiilor ar trebui legate de rezultate, iar managerii publici trași la răspundere pentru neatingerea obiectivelor (inclusiv concedierea celor care se dovedesc incompetenți sau risipitori).
• Transparență și participare publică sporită: Pentru ca încrederea să crească, cetățenii trebuie să vadă unde le sunt cheltuiți banii. Guvernul și autoritățile locale ar trebui să prezinte bugetele și execuțiile într-o formă accesibilă și ușor de înțeles pentru public, nu ascunse în documente tehnice. Platforme online interactive, raportări periodice asupra progresului marilor proiecte, consultări publice reale înainte de adoptarea bugetului – toate acestea pot implica societatea și pot crea presiune pentru cheltuieli mai responsabile. Oamenii au dreptul să știe, de exemplu, cât din impozitul lor pe venit se duce la școală vs. cât la subvenționarea unei companii de stat ineficiente. O mai bună comunicare și educație civică pe tema bugetară ar putea motiva cetățenii să ceară socoteală aleșilor locali și naționali pentru modul cum folosesc fondurile.
• Întărirea mecanismelor de control și a consecințelor pentru risipă: Instituții precum Curtea de Conturi, ANAP (Achiziții Publice), ANI (Integritate), DNA și parchetele trebuie sprijinite și ferite de influențe politice, pentru a-și face treaba de “câini de pază” ai banului public. Legislația achizițiilor publice poate fi ajustată astfel încât sancțiunile pentru fraudă sau trucare să fie aspre și aplicate prompt (inclusiv interdicția firmelor corupte de a mai contracta cu statul). De asemenea, recuperarea prejudiciilor constatate trebuie accelerată – poate prin tribunale specializate sau proceduri simplificate când există o decizie a Curții de Conturi nerevocată. Un mesaj clar că risipa și furtul se pedepsesc (nu doar penal, dar și financiar) ar descuraja repetarea lor. Totodată, protejarea avertizorilor de integritate și stimularea internă a raportării neregulilor ar ajuta la depistarea din timp a problemelor, înainte să se adune sume colosale pierdute.
• Schimbarea culturii organizaționale și a mentalității: Poate cel mai dificil, dar esențial aspect, este reformarea culturii administrative. Angajații publici trebuie să conștientizeze că lucrează în serviciul public și că bugetul nu e un dat, ci provine din munca cetățenilor. Prin training-uri, coduri etice aplicate strict și lideri care să dea exemplu personal de integritate, se poate trece treptat de la atitudinea de tip “merge și așa pe banii statului” la una orientată spre rezultate și economisire. La nivelul întregii societăți, recâștigarea încrederii va necesita timp; însă pe măsură ce cetățenii vor observa chiar și mici victorii – un drum finalizat la timp, un spital nou dotat, reducerea unei taxe ca urmare a creșterii colectării – își vor recăpăta speranța că schimbarea e posibilă. Implicarea societății civile, a presei și a experților independenți în monitorizarea cheltuielilor trebuie încurajată oficial, nu privită ca un obstacol. Critica și auditul extern, oricât de incomode, sunt necesare pentru un sistem sănătos.

În final, majoritatea românilor cred astăzi că banii publici sunt cheltuiți greșit pe bună dreptate, date fiind evidențele.

Dar această realitate nu este ireversibilă. Prin voință politică, reforme administrative și presiune publică, România poate trece, treptat, de la risipă la responsabilitate. Drumul nu va fi ușor – implică decizii dificile și răbdare – însă miza este uriașă: recâștigarea încrederii cetățenilor în propriul stat și folosirea banilor publici ca motor al dezvoltării, nu ca sursă de scandal. Doar corectând cursul acum, peste alți zece ani vom putea vorbi despre un stat care învață din greșeli și care cheltuie fiecare leu în interesul public, cu rezultate vizibile în viața de zi cu zi a oamenilor.