Cutiuța muzicală: Angine de Poitrine sau cum sună muzica atunci când refuză să se poarte frumos

Există formații despre care poți spune repede două-trei lucruri cuminți: de unde vin, ce gen cântă, cu cine seamănă, unde s-ar încadra frumos în raftul mare al muzicii contemporane. Și mai există trupe precum Angine de Poitrine, care îți strică imediat ordinea din cap, îți dau peste mână când încerci să lipești o etichetă și par să-ți spună, cu o superioritate perfect justificată: „Nu, băiete, nu așa funcționează treaba la noi.”

O trupă care nu intră în sertare

Asta se simte brutal în „Mata Zyklek”, o piesă care nu curge ca o compoziție tradițională, cu strofe cuminți și refren care se întoarce să-ți țină de mână memoria, ci ca un organism care își schimbă forma pe măsură ce merge. Nu te invită s-o fredonezi. Te obligă s-o urmărești.

Nu e cântec clasic, e mecanism viu

„Mata Zyklek” nu se așază pe formula comodă a rockului pe care l-am domesticit deja. Nu există aici politețea unei arhitecturi familiare. Piesa e construită mai curând din module, din reveniri, din pattern-uri repetitive care suferă mici mutații, din straturi care se adaugă și se reconfigurează aproape matematic, dar fără să piardă deloc contactul cu impulsul animalic.

Asta e una dintre marile ei forțe.

Pare cerebrală, dar nu e rece. Pare riguroasă, dar nu e sterilă. Pare controlată, dar în fiecare colțișor al ei pândește senzația că totul poate deraia spectaculos, fără să se prăbușească.

Bateria, acest animal precis

Centrul de greutate al piesei este, fără dubiu, bateria. Acolo bate inima și acolo se produce miracolul cel mai limpede. Nu vorbim despre un simplu acompaniament, despre cineva care ține ritmul ca să nu se rătăcească ceilalți. Nu. Aici bateria este forță de comandă, mecanism de tensiune și instrument de seducție brutală.

Groove-ul are ceva poliritmic, cu accente care vin din unghiuri neașteptate și îți mută constant centrul de echilibru.

Bateristul cântă cu o curățenie tehnică de speriat, dar fără să dea impresia că execută o demonstrație academică. Totul respiră, totul mușcă, totul transpiră. Într-o clipă ai impresia că asculți o minte geometrică. În clipa următoare, aceeași minte dă drumul unei izbucniri punk, fără să ceară voie nimănui.

E genul de baterie care nu vrea să fie admirată de la distanță, ci simțită în stern.

Chitara nu mângâie, ci zgârie cu metodă

Și chitara refuză rolul clasic de „furnizor de acorduri”. Nu vine să îmbrace frumos piesa și să-i facă fundal armonic. Ea lucrează mai degrabă cu texturi, cu muchii, cu zgomote controlate, cu mici explozii de feedback, cu fricțiuni care au și rol ritmic, și rol expresiv.

Asta e foarte important la Angine de Poitrine:

instrumentele nu se comportă cum „ar trebui” într-o trupă rock tradițională. Nu respectă fișa postului. Chitara nu e acolo să fie drăguță. E acolo să construiască neliniște.

Când apare și basul, el nu vine să îngroașe comod peisajul, ci să-i dea o greutate rece, aproape industrială. Nu e mult, dar e suficient. Ca un ciocan lăsat deliberat pe marginea mesei, numai bun să-ți amintească faptul că, în muzica asta, orice obiect poate deveni armă.

Vocea nu cântă, atacă

Vocea, la rândul ei, nu se poartă ca purtătoare tradițională de melodie. Nu vine să te cucerească prin rotunjime, lirism sau amplitudine clasică. E folosită mai curând ca instrument percutant, ca un corp sonor care lovește, repetă, taie, insistă.

Frazele sunt scurte, repetitive, intenționat abrazive. Timbrul are ceva teatral, dar nu în sensul pompos al cuvântului. Mai degrabă în sensul unui performance nervos, conștient de propriul efect scenic. Vocea nu decorează muzica. O înțeapă.

Aici se simte foarte bine filonul post-punk, no wave, art-rock, dar trupa nu cade niciodată în muzeificare.

Nu ascultăm niște tineri care copiază conștiincios niște eroi vechi. Ascultăm un grup care pare să fi înțeles ce era viu acolo și să fi hotărât să-l reactualizeze în propriul limbaj.

Haosul lor este teribil de bine educat

Asta îmi place poate cel mai mult la Angine de Poitrine: par haotici, dar nu sunt dezorganizați. Par excentrici, dar nu sunt ridicoli. Par nebuni, dar cu o nebunie lucrată, antrenată, disciplinată.

E o diferență esențială.

Multe trupe încearcă să pară libere și sfârșesc prin a suna neglijent. Mulți confundă spontaneitatea cu lipsa de rigoare.

Angine de Poitrine nu cad în această capcană. La ei, fiecare izbucnire pare să aibă o structură secretă.

Fiecare gest scenic pare excesiv, dar nu gratuit.

Fiecare deviere are ceva calculat în spate.

Cu alte cuvinte, sunt dintre acei artiști rari care reușesc să pară că scapă de sub control exact în timp ce controlează perfect efectul acelei impresii.

KEXP și explozia unei trupe imposibil de împachetat

Nu e deloc surprinzător că au explodat puternic după apariția la KEXP*. Într-o lume muzicală suprasaturată de producții lustruite până la anemie, de voci reparate până la anonimat și de piese care par făcute de comitet, o trupă ca Angine de Poitrine apare aproape ca un șoc fiziologic.

De aceea reacțiile au fost atât de intense.

Lumea nu a auzit doar o trupă „bună”. A auzit o formă de libertate muzicală care nu mai apare chiar la fiecare colț de feed. A auzit o combinație rară între virtuozitate și instinct, între precizie și delir controlat.

Și poate tocmai de aceea mulți au reacționat cu acel tip de entuziasm aproape copilăresc, pe care îl ai doar când dai peste ceva ce nu seamănă cu restul vitrinei.

Lookul lor spune același lucru ca muzica

Estetica lor vizuală merge mână în mână cu sunetul. Au ceva excentric, caricatural, teatral, aproape de performance art. Nu par o trupă care urcă pe scenă doar ca să-și cânte setlistul. Par un colectiv care construiește un mic incident artistic de fiecare dată când apare în public.

Și asta contează.

Nu fiindcă muzica ar avea nevoie de costume stranii ca să existe, ci fiindcă la Angine de Poitrine totul pare gândit ca expresie totală.

Sunetul, mișcarea, privirea, postura, gestul, ritmul scenic — toate fac parte din același limbaj.

Au exact genul acela de prezență care i-ar face credibili și într-o galerie de artă, și într-un garaj murdar, și într-un club unde publicul încă mai vine ca să fie surprins, nu doar confirmat.

De ce prind atât de puternic

Pentru că sunt originali fără să fie scorțoși.

Tehnici fără să fie plictisitori.

Haotici fără să fie neglijenți.

Amuzanți fără să se parodieze singuri.

Asta e, de fapt, combinația rară.

Prea multe trupe care vor să fie „experimentale” uită să fie vii. Prea multe trupe care vor să fie „nebune” uită să fie bune.

Angine de Poitrine scapă de ambele păcate.

La ei, forma ciudată nu ascunde lipsa de conținut. Din contră: conținutul e atât de puternic, încât are nevoie de această formă elastică, excentrică, imprevizibilă.

„Mata Zyklek” și bucuria muzicii care încă riscă ceva

„Mata Zyklek” nu este genul de piesă care îți spune din primele treizeci de secunde ce vrea de la tine. Nu-ți oferă confortul unei intrări line. Îți cere atenție, răbdare, poate chiar un pic de abandon. Dar dacă intri în ea, recompensa este mare: descoperi o muzică vie, neliniștită, neîmblânzită și inteligentă fără ifose.

Și poate aici se ascunde toată frumusețea fenomenului Angine de Poitrine.

În faptul că, într-o epocă plină de algoritmi care știu ce-ți place înainte să știi tu, mai există încă trupe care nu te mângâie pe gust, ci îl zgâlțâie.

O trupă care nu reinventează doar un gen, ci reflexul de a asculta

Pe scurt, Angine de Poitrine nu sunt interesanți doar pentru că „reinventează rockul experimental”, deși fac și asta. Sunt interesanți fiindcă îți reamintesc ceva mai important: că muzica adevărată nu vine mereu să confirme ce știai deja, ci uneori să-ți strice ordinea interioară, ca s-o refacă mai viu.

„Mata Zyklek” nu e o piesă comodă.

E o piesă cu nerv, cu arhitectură, cu zvâcnet, cu precizie și cu o brutalitate elegantă. Iar Angine de Poitrine par exact genul de trupă pe care n-o poți pune într-o cutie fără să-i rupi ceva esențial.

Și slavă Domnului că mai există și din astea.

Într-o lume în care prea multă muzică vine gata ambalată, etichetată și neutralizată, apariția unei formații care încă are curajul să fie imposibil de împachetat este, în sine, o veste minunată.

Ce-i aia KEXP?

*KEXP este un post de radio și o platformă muzicală foarte cunoscută din Seattle, celebră mai ales pentru sesiunile live filmate cu trupe din toată lumea.

Pe scurt:

• e un fel de instituție de cult pentru muzica alternativă, indie, experimentală, post-punk, world music și tot ce iese din mainstream;
• multe trupe explodează sau capătă prestigiu după ce apar într-un live la KEXP;
• sesiunile lor sunt apreciate fiindcă sună foarte bine, sunt filmate curat și pun accent pe performanța reală, nu pe cosmetizare.

Deci când spunem că Angine de Poitrine au explodat după apariția la KEXP, sensul e că au primit o vitrină foarte importantă într-un mediu respectat de ascultătorii serioși de muzică.