De-ale Puterii: De ce s-a inventat controlorul

Când nu exista protecția consumatorului, și nici corpuri de control ale primilor miniștri, și nici sanepiduri, nici itemeuri, oamenii își vedeau de treburile lor. Nu venea nimeni să controleze ce făceai, iar măsura lucrurilor făcute era dată chiar de consumatori.

Îți făceai treaba bine? Consumatorii veneau mai departe la tine. Dădeai rasol? În curând mureai de foame, că nu aveai de lucru. Potcoveai cai sau făceai oale de lut, sau coseai cămăși sau pingeleai încălțări sau lecuiai oameni de boale? Dacă o făceai bine, oamenii mai veneau, dacă nu, îți alegeai să faci altceva. Dar și acel altceva trebuia făcut tot bine, că altfel erai pa.

Lucrul esențial la momentul ăla: cererea era cumva în balanță cu oferta. Nimeni nu producea pe stoc, dar nici nu era coadă la vreun potcovar sau olar sau vraci, pentru simplul motiv că nu erau atâția consumatori. Da, erau cozi la icoane făcătoare de minuni, la sfântul de la Maglavit și la alte locuri vestite, dar erau rare și prea puțin atingeau viața celor mai mulți oameni. În rest, fiecare își vedea de treabă, și nu exista pe nicăieri cineva care să vegheze pe altul să-și facă treaba. Cu atât mai mult să fie și plătit pentru serviciul de veghetor al altora.

Momentul când echilibrul s-a rupt a fost când, din motive care ne scapă, oamenii au început să se înmulțească mai mult decât permitea legea naturii. Lăcomia specifică lui Homo sapiens, condițiile tot mai bune de viață, mortalitatea infantilă tot mai mică, speranța de viață tot mai mare și mai ales drepturile nemeritate i-au făcut pe oameni să calce legile naturii, unde scrie clar că o specie se înmulțește în limitele resurselor disponibile și atât cât permit condițiile de mediu.

Oamenii au devenit tot mai mulți și, corolar al fenomenului, tot mai lacomi, fiecare dorind să aibă cât mai mult, mult mai mult decât alții, ca o garanție a vieții proprii și a propriilor progenituri. Și oamenii s-au înmulțit fără să se gândească vreo clipă dacă au ce le trebuie pentru ei și copiii lor. Paranteză mică: la fel cum un tembel sinistru a produs în 1967 un decret care a generat mulțimi de copii preconizați ca forță de muncă pentru faraonisme precum canalul spre Marea Neagră. Tembelul nu s-a gândit ce va da de mâncare acelor copii și cum îi va școli până să se facă de trimis la muncă. De aia avem acum școli cu program până la lăsarea întunericului și analfabeți funcționali. Sunt urmarea unei porcării făcute acum aproape 60 de ani. Un echilibru stricat e greu de reparat. Închidem paranteza mică.

Iar populația tot mai mare a produs o cerere tot mai mare de orice, stricând echilibrul între cerere și ofertă. Iar lăcomia celor care aveau oferta i-a făcut să producă porcării pe care să le vândă ca lucruri bune, la preț de lucruri bune. Oamenii care erau cererea au cumpărat porcăriile cu mulți bani și s-au simțit păcăliți. Adică eu îți dau bani pentru pește bun și tu îmi dai pangasius decongelat și recongelat? Și te plătesc să îmi repari țeava din baie și mă trezesc cu inundație a doua zi? Și plătesc niște bani să fiu îngrijit în spital și mi se dă o rețetă cu medicamente că spitalul nu are? Păi mă cam simt păcălit în toate cazurile și încă în multe nepomenite mai sus.

Așa că omenirea a inventat controlorul. Cel care veghează, chipurile, ca toți din jur să își facă treaba. Firește, pe de o parte pentru că trebuia să fie cineva să verifice munca altora, dar pe de altă parte, ce să și faci cu atâta amar de oameni? Să îi faci pe toți productivi? Păi de unde atâtea materii prime? Nu, mai bine să îi facem inspectori, polițiști, sanepidiști, itemiști, degeasepeviști, paznici, corpi de control ai primilor miniștri, fiscaliști, paznici de noapte și alți veghetori care nu îmi vin acum în minte.

Cel puțin în teorie, slujba unui veghetor este să stea cu ochii pe alții ca să își facă ăia treaba cum trebuie. În consecință, i se dă o putere asupra celor vegheați. La fel ca un paznic de închisoare care are putere asupra deținuților. Ca urmare, pentru că puterea corupe, veghetorul își uită menirea, de a veghea ca treaba să fie făcută bine, și se transformă în vânător al greșelilor celuilalt. Ca urmare, cei care fac treaba își uită scopul principal, adică făcutul trebii, și se transformă în pradă, adică se gândesc mai mult la ce va zice veghetorul. Și, dacă vor să facă treaba prost, cum să nu fie prinși. Ca orice pradă, cum să scape. Că oameni suntem cu toții, nu?

La asta mă gândeam zilele trecute, citind o știre cum că protecția consumatorului va intensifica în decembrie controalele la magazinele de jucării. Firește, că doar în decembrie se vând jucării. În restul anului, copiii se joacă în casă cu jucăriile cumpărate de părinți în decembrie trecut. Și vor veni, ca de la sine, știri pe net și la teveu despre loturi de jucării găsite înțepătoare, otrăvitoare, înghițibile și retrase de la vânzare, căci uite cum veghează asupra noastră, a consumatorilor, protectorii noștri. În decembrie, firește. Când să apară vești despre jucării la televizor ca o gentilă reamintire că poate ai niște bani de cheltuit? Iar dacă vrei să cumperi jucării copilului în iunie, aia e, atunci nu se retrag loturi de jucării că sunt periculoase. Dacă îi iei jucării copilului în iunie, n-are decât să se sufoce sau să se otrăvească, părinte ești tu să cumperi jucării când nimeni nu veghează? Și, pe urmă, cine cumpără jucării în iunie, în loc să se ducă la mare?