De ce AUR n-are nicio legătură cu politica – o privire analitică

Politica, în sensul inițial, nu e spectacol, nici microfon, nici „hai să le zicem”. Politica e arta de a transforma nemulțumirea în politici publice: legi, bugete, instituții, implementare, rezultate măsurabile. AUR, deși e în teorie un partid politic (și a ajuns al doilea ca pondere în Parlament după alegerile din decembrie 2024), nu are legătură cu această muncă grea. E o platformă de răzbunare simbolică, nu un atelier de guvernare. În loc de program și execuție, livrează megafon și insultă. Iar asta nu e „politică”: e antipolitică ambalată în retorică.

Ce e „politica”, la obiect (și la obiectiv)

Politica e un lanț logic: diagnoză → opțiuni → legislație → buget → implementare → evaluare. În fiecare verigă e muncă, expertiză, compromis și răspundere. „Să dăm jos Sistemul” nu e politică; e slogan. Politică devine abia când spui cum reformezi taxarea muncii, cum redistribui resursele între centre și comune, cum îți asiguri resursa umană în sănătate, cum aplici în 12 luni ceva ce acum nu merge. Politica e proza vieții publice, nu poezia furiei.

Ce este AUR, în fapt: un instrument de răfuială identitară, nu de guvernare

AUR s-a alimentat dintr-o rezervă reală de frustrare: promisiuni neonorate, un stat opac, „șmecherii” repetate, un centru care ignoră periferia. Peste acest sediment legitim a pus o narațiune purtătoare de foc: tradiție vs. „trădători”, popor vs. „Sistem”, „noi” curați vs. „ei” necurăți. Problema e că totul se oprește aici. Nu există trecerea de la energie la inginerie, de la furie la politică publică. AUR nu produce proiecte aplicabile; produce sentimente mobilizatoare.

Indicatorul-cheie pe care îl evită: ieșirea din microfon și intrarea în buget

Un partid politic serios se vede la numere și la execuții. În loc de 10 proiecte de lege fezabile, cu fișe financiare și impact, AUR a preferat tribuna. În loc de amendamente serioase la buget, a preferat „show”. În loc de muncă în comisii (cu cifre reci, tabele, ore de știință plictisitoare), a livrat clipuri. Politica reală e plictisitoare pentru cameră și obsedată de detaliu: dacă n-ai nervul acesta, n-ai partid; ai pulpită.

Lipsa de capacitate (nu doar de intenție)

Ca să guvernezi, îți trebuie cadre: oameni care știu finanțe publice, achiziții, agricultură, energie, educație, apărare, administrație locală. În jurul AUR nu vezi infrastructuri de expertiză care să poată scrie, în trei luni, 20 de legi mari și 40 de hotărâri de guvern aplicabile, cu norme, termene, sancțiuni, digitalizări, traininguri. Când singura „politică” e „jos X”, înseamnă că n-ai făcut nici măcar pasul unu: diagnosticul operațional. Cine nu știe cum funcționează o direcție dintr-un minister nu știe nici ce să-i ceară.

„Politica” AUR: indignare performativă, nu construcție instituțională

Atunci când te definești prin insultă și denunț, îți joci capitalul în platourile de televiziune, nu în planșele tehnice. AUR a excelat la spectacolul moral: flagelarea dușmanului, demascarea „vânzării de țară”, invocarea „gloriei”. Dar în democrația reprezentativă, spectacolul e doar preludiu. Ceea ce contează e textul de lege și execuția. Aici, bilanțul AUR e zero instituțional. Politica „megafonului” nu mută bani, nu modifică scheme, nu crește salarii, nu repară drumuri, nu reduce timpi la ghișeu. Se aude, dar nu acționează.

„Programul” ca poem, nu ca plan

Când iei „programele” AUR pe propoziții, găsești enunțuri-șablon: suveranitate, familie, credință, ordine. Sune bine la ureche, nu țin la riglă. Unde e mecanismul? Cum îți iese bugetul pe 2026? Ce taxe crești/scazi și ce impact ai pe 12–24 luni? Cum finanțezi infrastructura de gaz/energie în rural fără să explodezi deficitul? Cum reglezi „specialele” fără să arunci în aer echilibre constituționale? „Valorile” nu țin loc de inginerie publică. AUR a ales poemul, nu planul.

Contractul cu propriul electorat: răzbunare în loc de rezultat

Poate cel mai cinic adevăr: nici măcar electoratul AUR nu așteaptă politici publice; așteaptă răzbunare simbolică: pe „Sistem”, pe „aroganță”, pe „anii furați”. E un vot-măciucă, un vot-pedeapsă, un „să se simtă și ei cum ne-am simțit noi”. Dacă aceasta e așteptarea, AUR livrează: scandal, zgomot, umilirea adversarului. Dar România, ca stat, nu trăiește din satisfacții de platou. Trăiește din facturi plătite, servicii publice care funcționează, infrastructură și siguranță. AUR nu pare interesat de această prozaică performanță; interesul e în epica revanșei.

Inaptitudinea pentru compromis: incompatibilă cu guvernarea

Guvernarea înseamnă compromis: negociezi cu parteneri, opoziție, sindicate, patronate, primari, Bruxelles, investitori; ajustezi; cedezi ici-colo ca să câștigi la final. AUR s-a construit pe paradigma „noi vs. toți”. Odată ajuns în vârf, cu cine faci bugetul? Cu cine votezi legile organice? Cum îți treci un pachet mare fără coaliție și disciplini instituționale? Dacă toată lumea e „trădător”, îți rămâne doar solitudinea retorică – splendidă la balcon, fatală la finanțe.

Standardul minim pentru „politică”: testul pilot

Orice partid sănătos își arată măsura în teste mici: un minister al lor într-o coaliție, un oraș mai mare condus corect, un program local implementat cap-coadă. AUR n-a trecut prin aceste gimnastici. Nici nu pare să le dorească. Pentru că testul pilot are o cruzime: se măsoară. Și când se măsoară, retorica se prăbușește dacă n-ai capabili.

De ce „al doilea partid în Parlament” nu e o calitate politică în sine

Rezultatul electoral măsoară supărarea și mobilizarea, nu capacitatea. E oglinda unei clipe, nu garanția unui viitor. Da, AUR a ajuns „aspirațional-politic” viitorul partid de frunte. Dar „fruntea” fără creier administrativ e doar coafură. Ca să devii forță politică, trebuie să treci de la identitate la instituție. De la țipăt la tabel. De la „jos!” la „iată ordonanța + normele + softul + trainingul + auditul, în 180 de zile”.

Comparativ: cum se vede asta la alte mișcări populiste

Toate mișcările anti-sistem care au ajuns la butoane au pățit la fel: retorica lovește în zidul realității. Fără experți și echipe care frig pe dosare, te îneci în propriile promisiuni. Cei care au supraviețuit au făcut-o pentru că au învățat repede politica adevărată: cadre, proceduri, negocieri, cifre, bune practici. AUR încă trăiește în faza „declarație + denunț”. Nu e suficient. De fapt, nu e politică.

Dar, dacă mâine ar guverna?

Vezi cinci crăpături imediate:

1. Buget: deficite din vorbe, fără plan de venituri credibil.
2. Relația cu UE: confuzie între suveranitate și izolaționism; risc de a pierde bani reali pentru principii prost înțelese.
3. Administrație: pârghii puține, rezistență mare, lipsă de oameni cu abilități tehnice.
4. Politici sociale: promisiuni fără bază fiscală; conflict între „ajutor” și „disciplină”.
5. Infrastructură: zero rețea de proiecte ready-to-go; pierzi doi ani doar să înțelegi procedurile.

Toate sunt tehnice; AUR e retoric. Asta e nepotrivirea fundamentală.

La rece

AUR e vehicul electoral, nu partid politic în sensul muncii publice.

E antipolitică travestită în „alternativă”: o platformă de răzbunare pentru o societate obosită și rănită, cu instincte de dreptate satisfăcute simbolic, nu pragmatic.

Cât timp rămâne în zona megafon + insultă, fără să intre în mecanica legilor, bugetelor și instituțiilor, nu are nicio legătură cu politica. Are legătură cu spectacolul despre politică.

Și, sincer, nici electoratul său nu cere altceva:

cere răzbunare pe „Sistem”, nu politici. Asta se plătește, inevitabil, când ajungi la guvernare: cu dezamăgire în masă sau cu haos în aparat. Politica adevărată nu se joacă pe furie, ci pe rezultate. Iar până acum, în dreptul AUR, la „rezultate publice”, rămâne o linie goală.