De ce Ion Iliescu nu merita funeralii de stat: demitizarea unei figuri de tristă amintire

În ultimele zile, moartea lui Ion Iliescu a fost tratată oficial ca un moment de reculegere națională. Drapele în bernă, ceremonii pompoase, coroane aduse de instituții publice. Și totuși, în spatele acestui decor de protocol, adevărul istoric e mai puțin festiv. Iliescu nu a fost un părinte fondator al democrației românești, ci omul care, în primele ore ale lui decembrie ’89, a ridicat telefonul și a contactat ambasada Rusiei pentru a anunța „cine suntem și ce vrem”.

Nu din vocație europeană, ci din constrângere istorică

Ion Iliescu nu a visat niciodată cu ochii deschiși la o Românie integrată în structurile euro-atlantice. Nu era genul de lider care să-și facă planuri pentru un stat modern, conectat la Occident, cu instituții solide și democrație funcțională. Tot ceea ce a făcut în această direcție a fost rezultatul presiunilor uriașe venite din exterior și din interior, la un moment istoric în care nu mai exista loc pentru jumătăți de măsură. Statele din jur își fixaseră deja direcția spre Uniunea Europeană și NATO, iar a rămâne pe dinafară ar fi însemnat izolarea completă a României.

România-breloc, un scenariu pe care Iliescu îl prefera

Dacă ar fi avut libertatea totală de mișcare, Iliescu ar fi preferat o țară docilă, agățată de lanțul Kremlinului, tratată ca un breloc politic util Moscovei, dar fără ambiții proprii. Nu un satelit oficial, dar nici un stat liber în adevăratul sens al cuvântului — mai degrabă o zonă-tampon, obedientă în culise și cu un decor democratic de fațadă pentru a păcăli Vestul.

Ce visa, de fapt, Ion Iliescu

În fond, visul politic al lui Ion Iliescu nu era altceva decât transplantarea modelului gorbaciovist în România: perestroika (o reformă controlată, care să mențină esența sistemului) și glasnost (o deschidere moderată, strict atât cât să nu provoace o prăbușire a regimului). Sub această umbrelă, Rusia ar fi continuat să fie garantul „ordinii” regionale, iar România ar fi rămas un pion sigur în strategia Moscovei.

Presiunea care a schimbat direcția

Din păcate pentru el (și din fericire pentru noi), realitatea geopolitică a anilor ’90 i-a îngustat drastic spațiul de manevră. Occidentul nu mai accepta jumătăți de adevăr și jumătăți de libertate. Clasa politică românească — cu toate imperfecțiunile ei — a avut totuși nuclee de lideri și structuri care au împins țara spre integrarea în UE și NATO, uneori împotriva voinței lui Iliescu. El a mers în direcția europeană nu pentru că asta îi dicta conștiința, ci pentru că nu mai avea de ales fără să riște să fie complet marginalizat pe scena internațională.

Moștenirea care nu se spală cu panglici

Anii de început ai democrației românești au fost marcați de violență politică, manipulare mediatică și represiune sub alte forme. Mineriada din ’90, cu mii de victime și un mesaj clar: opoziția trebuie zdrobită.

Dosarele Revoluției și Mineriadelor, tergiversate la nesfârșit. Iliescu a rămas până în ultima clipă un președinte care a refuzat să recunoască dimensiunea reală a crimelor comise sub ochii săi. Să transformi acest bilanț într-o poveste de eroism național e nu doar fals istoric, ci și o palmă pe obrazul celor care au suferit direct din cauza deciziilor sale.

Politica mică la căpătâiul unui fost președinte

Doliu național sau încă o scenă de campanie?

Moartea unui fost șef de stat ar trebui să fie, în mod normal, un moment de suspendare a micilor răfuieli politice. Nu pentru a-l idealiza, ci pentru a arăta că o țară poate să-și păstreze un minim respect de cadru. În cazul lui Iliescu, acest reflex a lipsit. În locul unei recunoașteri oneste a complexității personajului, am asistat la un festival de acuze, insulte și promisiuni de răzbunare.

Când atacul ține loc de discurs funerar

Un deputat PSD a considerat că momentul potrivit pentru a comenta decesul era acela în care să atace frontal USR. A recurs la epitete ieftine — „neterminați” — și a amenințat că va vota împotriva oricărui guvern din care face parte această formațiune. Nu doar că a ratat solemnitatea contextului, dar a arătat și cât de profund este infestată politica românească de instinctul de a transforma orice ocazie într-o reglare de conturi.

Doliul electoral: arma preferată a politicianului român

La noi, până și moartea devine capital electoral. Nu contează că vorbim de un lider cu o moștenire controversată; pentru unii, e ocazia perfectă să dea un ghiont adversarilor, să-și mobilizeze baza de votanți sau să mai urce un punct în sondaje.

Circ în loc de reflecție

În loc de o discuție matură despre rolul lui Iliescu în istorie, am primit încă o reprezentație din teatrul prost al politicii cotidiene. Și asta spune multe despre incapacitatea clasei politice de a gestiona momente care cer luciditate și echilibru.

Funeralii ca formă de rescriere a istoriei

Cum se cosmetizează un trecut incomod

Funeraliile de stat devin, în asemenea cazuri, instrument de reabilitare simbolică. Se scot în față gesturi izolate de „mare om de stat”, iar paginile negre sunt puse sub preș. Un fost președinte cu trecut sângeros devine, peste noapte, un „patriot luminat”. Nimeni nu amintește de telefoanele date la Moscova, de reprimarea protestatarilor sau de intoxicarea mediatică a anilor ’90.

Datoria memoriei

Respectul autentic nu se câștigă prin fast protocolar, ci prin adevăr asumat. România are nevoie să-și privească trecutul în față, nu să-l cosmetizeze sub faldurile drapelului.

O lecție despre luciditate

Moartea lui Ion Iliescu nu este, și nu trebuie să fie, un pretext pentru festivism și amnezie colectivă. Este o ocazie rară de a reevalua lucid ce am trăit după 1989, ce am pierdut și ce am învățat.

Din păcate, o parte din clasa politică a ales altceva: circ, insulte și consolidarea unor mituri false.

Un popor matur nu plânge fără discernământ și nu respectă fără să-și pună întrebări. Lecția rămâne aceeași: dacă nu ne apărăm adevărul istoric, altcineva ne va scrie povestea — și nu în favoarea noastră.