De ce n-a câștigat Donald Trump Premiul Nobel pentru Pace

Acordul de încetare a focului Israel–Hamas i-a adus lui Donald Trump valuri de laude și un impuls de orgoliu. Dar Nobelul a plecat în altă parte. Iată, la rece, de ce n-avea cum să fie altfel.

Contextul zilei: cine a luat, de fapt, Nobelul

Comitetul Nobel a decis în 10 octombrie 2025: premiul merge la Maria Corina Machado, opozantă emblematică a regimului autoritar din Venezuela, pentru curajul civic și lupta nonviolentă pentru democrație. Punct. Nu e „împotriva cuiva”, e pentru cineva care, în viziunea Comitetului, întruchipează spiritul testamentului lui Alfred Nobel — susținerea fraternității dintre națiuni, a congreselor pentru pace și a demersurilor care reduc violența politică pe termen lung.

Faptul că pe scena globală se discuta intens despre „șansele” lui Trump după anunțul încetării focului Israel–Hamas n-a contat. Și n-avea cum să conteze decisiv: premiul se acordă pe o motivație proprie, iar nominalizările au termene și reguli stricte.

„Dar n-a intermediat Trump încetarea focului?” — da, și totuși…

Realitatea imediată: cabinetul israelian a aprobat planul american pentru un armistițiu în Gaza și eliberarea ostaticilor; lideri din regiune și din lume au salutat acordul, iar presa internațională a pus pe masă rolul administrației Trump (inclusiv al secretarului de stat Marco Rubio) în negocieri. Sunt lucruri consemnate: un moment diplomatic major, cu miză umanitară uriașă.

De ce nu e suficient pentru Nobel?

Pentru că Nobelul nu răsplătește fulgerul mediatic, ci durabilitatea politică: efecte stabile, confirmabile, preferabil multilaterale, nu doar o fotografie cu mâini strânse. Acordurile de încetare a focului sunt, prin natură, fragile; în plus, Comitetul are obiceiul să evite validarea unor demersuri care nu au încă un bilanț (sau au un bilanț mixt) pe teren. A făcut-o de nenumărate ori. A mai făcut-o și în 2020, când, deși Acordurile Abraham au fost salutate internațional, n-a existat un Nobel „instant”. Contextul de azi e chiar mai complicat: o conflagrație de doi ani, răni deschise, o arhitectură regională în mișcare și o încetare a focului cu multe „dacă” și „depinde”.

Pe scurt: o încetare a focului e un pas necesar, nu o destinație; Comitetul premiază destinații.

„Dar n-ar fi trebuit să fie măcar favorit?” — de ce a contat mai puțin decât pare

a) Procedura bate entuziasmul.
Nominalizările se închid la 31 ianuarie; Comitetul analizează luni la rând dosare, cere opinii externe, deliberează. Ce se întâmplă în octombrie este decizia, nu „negocierea”. Ce se întâmplă în zilele de dinainte (lobby, pariuri, valuri de articole) nu are greutate formală. Anul acesta au fost 338 de candidați. Nu există „linie preferențială” pentru breaking news.

b) Alegerea Machado are logică proprie.
Într-un an în care degradarea democrației e trend global, Comitetul a ales un simbol al rezistenței civice nonviolente. E o alegere coerentă cu genealogia premiului (de la Mandela la Liu Xiaobo și alții). Nu e „anti-Trump”, e pro-altă poveste.

c) În oglindă, bilanțul politic al lui Trump e… greu de împăcat cu „pacea” (vezi mai jos). Nobelul are memorie lungă.

*Faptele bune — și de ce nu cântăresc cât cred fanii

Să le punem pe masă, cinstit, fără încruntări inutile:

• Acordurile Abraham (2020): normalizarea relațiilor între Israel și EAU/Bahrein/Maroc/Sudan a fost un progres real pe axa Israel–lumea arabă. Dovadă că diplomația „pe pași mici” poate ocoli nodurile gordiene. Dar premiul n-a venit atunci și nu vine nici azi, pentru că efectele pe termen lung sunt amestecate, iar conflictul israelo-palestinian — miezul — a rămas neadresat. (Faptul că, în 2025, abia discutăm un armistițiu fragil spune ceva despre limitele acelui model.)
• Faza actuală Israel–Hamas: a obține un armistițiu și un schimb de ostatici nu e puțin lucru. Doar că Nobelul nu se acordă pe „promisiunea zilei”; Comitetul va vrea să vadă implementare, garanții, structură post-conflict, ramă regională. E posibil ca, peste ani, dacă arhitectura se stabilizează, să se reevalueze această etapă. Dar astăzi? Încă nu.
• Coreea de Nord (2018–2019): episoadele de „destindere” și fotografii istorice din zona demilitarizată n-au produs ireversibilitate: programul nuclear a mers înainte. Nobelul urăște ireversibilitățile mimate. (Istoria comitetului e plină de prudențe tocmai pentru a evita validarea unor „păci” care se topesc la prima criză.)

Pe scurt: există „fapte bune”, dar nu există, în ochii Comitetului, un arc coerent de acțiuni, verificabile, durabile, cu bilanț net pacificator.

„Gogoșile râncede” care strică rețeta

Când pui în balanță o încetare a focului proaspătă cu un CV politic care a produs fisuri în alianțe, tensiuni promițătoare pentru adversarii Occidentului și o retorică ce a alimentat polarizarea internă, nu trebuie să fii „anti” ca să vezi de ce Nobelul a spus „pas”.

NATO – „plătiți sau…”

În al doilea mandat, președintele Trump a intensificat presiunea pe „împărțirea sarcinilor” în NATO, mergând până la a lăsa să planeze dubii asupra solidarității automate (Articolul 5) față de aliații „delincvenți” la bugetul apărării. Da, e legitim să ceri 2% din PIB. Dar a negocia securitatea colectivă ca pe o abonare îți subminează propria descurajare; iar descurajarea solidă e, ghici ce, instrument de pace. Comitetul Nobel vede astfel de nuanțe; „nuanțele” nu premiază.

Ucraina – ambiguități costisitoare

În timp ce Rusia își duce războiul de uzură, orice semnal ambiguu legat de suportul pentru Kiev și de coordonarea transatlantică slăbește, nu întărește pacea europeană pe termen lung. Asta nu e o chestiune de tabără politică, ci de arhitectură a securității: lipsa coerenței nu e „pace”, e invitație la hazard. Comitetul a premiat adesea demersuri care consolidează ordine; a sancționat (prin omisiune) pe cei care flirtează cu dezordinea.

„America First” ca muzică de fundal

Da, e dreptul oricărui președinte american să pună interesele SUA pe primul loc. Dar când „first” devine „singur”, diplomația riscă să pară o vânătoare de trofee: azi o fotografie în DMZ, mâine o „ofertă” pentru Gaza, poimâine un tweet victorios. Premiul Nobel preferă instituțiile și acordurile care au viață și fără autorul lor în poză.

Stilul – trompeta nu e vioară

Să nu ne prefacem că nu contează stilul: de la limbajul public la felul în care sunt tratați adversarii, presa, ONG-urile, judecătorii, minoritățile. Nobelul pentru Pace are și o componentă etică — nu, nu perfecțiune morală, dar verosimilul unei culturi a dialogului. Când ești, structural, dezbinator, îți reduci șansele. Premiul nu e o terapie prin șoc a Comitetului, e o confirmare.

„Dar Nobelul a mai făcut pariuri riscante!” — da, și a învățat din ele

Da, Comitetul a avut și momente controversate (de la Yasser Arafat la Abiy Ahmed). Tocmai de aceea, în ultimul deceniu, prudența a crescut. Abia după ce se vede un cadru durabil, vine și recunoașterea. Nu pentru că Nobelul vrea să-ți fure strălucirea, ci pentru că vrea să nu mintă lumea: pacea nu e o scenografie, e instituție.

„Dar a fost lăudat la nivel mondial pentru Gaza” — și totuși nu e criteriul

Că lumea a salutat armistițiul? Normal — orice tăcere a armelor e o gură de aer. Că o parte a presei a speculat șanse la Nobel? Prevăzut; e sezonul pariurilor. Dar la Oslo nu se ține scorul „aplaudometru”. Nominalizările sunt confidențiale, iar Comitetul are misiunea să se ferească de capcana momentului. A făcut exact asta.

Vizita „istorică” a lui Putin în Alaska

Trump l-a primit pe Putin la Anchorage, Alaska, pe 15 august 2025, cu… covor roșu, pe platformă cu F-22 la vedere. A fost primul pas al lui Putin pe pământ american după mandatul de arest emis de Curtea Penală Internațională în 2023 pentru deportarea ilegală a copiilor ucraineni. Summitul s-a încheiat fără acord; a urmat un duș rece de reacții critice exact pe tema „red carpet pentru un inculpat de crime de război”.

Ar fi „contat” asta la Nobel?

Nu l-a ajutat, sigur. Comitetul Nobel se uită la durabilitatea demersurilor de pace și la semnalul normativ: cui dai legitimitate, ce arhitectură lași în urmă. O primire festivă pentru un lider cu mandat ICC, fără rezultate concrete imediate (nici măcar un armistițiu în dosarul ucrainean), intră la categoria „imagistică geopolitică”, nu la fapte stabile premiabile. Mai mult, chiar după summit, Kremlinul și Casa Albă au transmis mesaje divergente, iar presa a consemnat „progres, dar fără acord” – încă un motiv pentru care Oslo n-avea de ce să valideze momentul.

Pe scurt: da, episodul Alaska a cântărit negativ în percepție – confirmă apetitul pentru spectacol și relativizează standardele atunci când îți convine scena. Dar, tehnic, nu acesta i-a „luat” Nobelul; pur și simplu nu exista (încă) un lanț coerent de rezultate verificabile pentru pace care să depășească costul de imagine al „covorului roșu” întins unui inculpat CPI.

„Ce ar fi trebuit să facă Trump ca să fie credibil pentru Nobel?”

Un traseu posibil (și nu e prea târziu, teoretic):

1. Gaza: dincolo de armistițiu, pachet de garanții cu participare regională largă (Egipt, Iordania, Arabia Saudită, EAU, UE), mecanisme clare de reconstrucție, calendar pentru o arhitectură politică viabilă, inclusiv parametri pentru soluția celor două state (măcar ca reper). Implementare, nu doar anunț.
2. Ucraina–Europa: clarificarea fără semitonuri a angajamentului transatlantic, inclusive o foaie de parcurs pentru industrie de apărare comună. Paradoxal, o descurajare puternică creează pace; Comitetul înțelege asta.
3. Coreea de Nord: o reluare a dialogului cu măsuri verificabile (nu doar „moratorii” elastice) pe testări și producție. Până acum, poza a fost mai tare decât conținutul.
4. Stilul: o moderare minimă în spațiul public, evitarea agresivității verbale față de instituții și adversari. Nu pentru protocol, ci pentru mesajul de civilitate fără de care pacea devine o flacără ce pâlpâie la primul curent.

Dacă astfel de lucruri ar prinde contur, însoțite de rezultate verificabile, nu de comunicate, atunci da: candidatura la Nobel ar deveni nu doar posibilă, ci solidă.

De ce n-avea cum

Donald Trump a bifat, în toamna lui 2025, o victorie diplomatică — începutul unui drum spre tăcerea armelor și eliberarea ostaticilor. E bine pentru oameni, deci e bine punct. Dar Nobelul pentru Pace nu e un premiu pentru „episodul săptămânii”. E o consacrare pentru arcuri politice care reduc violența și cresc încrederea între părți, preferabil multilateral și durabil.

De partea cealaltă a balanței, Trump cară un trecut și un prezent care derapează de la ethosul premiului: un discurs intern învrăjbitor, o erodare (chiar și prin ambiguitate) a coerenței alianței occidentale, o diplomație care seamănă prea des cu spectacolul. Când pui laolaltă toate acestea, rezultatul e previzibil: la Oslo s-a spus „nu acum” — și s-a spus, în schimb, „da” unei doamne care, de ani, își riscă libertatea în numele unei democrații reale, nu în numele ratingului.

Dacă președintele SUA își dorește cu adevărat Nobelul, rețeta există și nici măcar nu e secretă: pacea ca instituție, nu ca știre. Mai puțină fanfară, mai multă muncă de durată. Și când e gata, nu se anunță — se vede.

*Da—acele episoade sunt, în mod corect, atribuite lui Donald Trump (primul mandat, 2017–2021):

• 2018 – Summitul SUA–Coreea de Nord de la Singapore: întâlnirea istorică Trump–Kim Jong-un și declarația comună privind „denuclearizarea” au avut loc la 12 iunie 2018, sub administrația Trump.
• 2019 – Întâlnirea din zona demilitarizată (DMZ): Trump a trecut pentru scurt timp granița în Coreea de Nord și s-a întâlnit din nou cu Kim; momentul a fost documentat public pe 30 iunie 2019.
• 2020 – Acordurile Abraham: normalizarea relațiilor dintre Israel și EAU/Bahrein (ulterior Maroc, Sudan) a fost mediată de SUA în septembrie 2020, în timpul administrației Trump; tratatele au fost semnate la Casa Albă.