De la Salvatoarea României la propria ei prăbușire: Diana Șoșoacă, femeia care s-a luptat până a rămas singură

În 2020 era „vocea poporului”, întruchiparea furiei anti-sistem, vedetă de protest și locomotivă de vot. În 2025, aceeași Diana Șoșoacă a reușit performanța rară de a-și alunga soțul, apropiații, partenerii de partid, europarlamentarul de serviciu și aproape toți parlamentarii.

Din „Salvatoarea României” a rămas doar un S.O.S. fără salvare – o lideră care urlă din ce în ce mai tare, de pe un piedestal gol.

De la pandemie la Parlament: fabrica de furie

2020 a fost anul în care o țară întreagă a descoperit brusc ce înseamnă restricții, certificări, mască și frică. În haosul ăla, Șoșoacă a fost perfect calibrată: voce tare, imagini spectaculoase, frânturi de drept constituțional amestecate cu teorie a conspirației, exact cocktailul care prinde în vremuri tulburi.

A intrat în Parlament pe listele AUR, ca vedetă de platou devenită peste noapte politician. Doar că regulile jocului parlamentar – proceduri, voturi, negocieri – nu se potrivesc deloc cu stilul „live pe Facebook 24/7”. Așa că, după doar două luni, a fost dată afară de la AUR. Oficial, „nu a înțeles care sunt regulile jocului când ești demnitar al statului român”. Neoficial, nici Simion nu mai făcea față la competiția de scandal.

În loc să învețe ceva din episod, Șoșoacă a tras concluzia că problema nu e la ea, ci la restul lumii. Și-a făcut partid: S.O.S. România. Adică o formațiune politică cu un nume care sună ca un strigăt de ajutor, doar că ajutorul nu mai vine nici din interior, nici din exterior.

Apogeul: partid în Parlament, mandat la Bruxelles, ego la cer

În 2024, S.O.S. România atinge ora de glorie. Intră în Parlament – al cincilea partid ca număr de voturi, peste 700.000 de români seduși de retorica suveranistă și de circul permanent. La europarlamentare, Șoșoacă prinde nu unul, ci două mandate: unul pentru ea, unul pentru Luis Lazarus. Pentru o mișcare apărută practic din nimic, e un salt spectaculos.

Problema e că acolo unde ar fi trebuit să apară o structură – program articulat, conducere colectivă, strategii – a apărut ceva mult mai simplu: partidul = Șoșoacă. Restul – decor, figuranți, oameni de decor pe care-i ridici sau îi arunci în decor, după chef.

De aici începe serialul „Șoșoacă vs… toată lumea”. Și e un serial cu multe sezoane.

Șoșoacă vs. Șoșoacă

Primul sacrificat pe altarul „purității suveraniste” este chiar soțul, Silvestru Șoșoacă. Omul, vicepreședinte de partid, ajunge de la „sprijin de nădejde” la „om cu probleme, înconjurat de servicii secrete”. Urmează plângeri, ordine de protecție, acuzații aruncate în direct, replici cu „Ia-ți pastilele!” și alte tandrețuri conjugale.

Silvestru încearcă chiar să o contracandideze la europarlamentare, strânge semnături – suficient de prost, încât ajunge acuzat de fals. Finalul? Ea rămâne cu partidul, el rămâne cu dosarul.

Dacă îți alungi până și soțul din propriul proiect politic, poate că problema nu mai e „trădarea”, ci felul în care îți imaginezi că arată loialitatea.

Șoșoacă vs. Coarnă – locomotiva care își deraiază mecanicul

După ce pleacă la Bruxelles, Șoșoacă lasă în urmă la București un fel de șef de garnitură: Dumitru Coarnă, fost lider sindical de polițiști, responsabil să coordoneze cei 40 de parlamentari S.O.S.

Patru luni mai târziu, Coarnă iese pe ușă cu dinamită: vorbește de „injurii”, „blesteme” și un limbaj pe care nici el, obișnuit cu cazărmi, nu-l mai poate digera. Când un om crescut între scandaluri sindicale spune public că „n-am putut vedea o femeie care să înjure în felul ăsta”, ai o problemă serioasă de leadership, nu de comunicare.

Pe scurt: locomotiva electorală își arde mecanicul. Partidul rămâne tot mai mult o scenă cu un singur actor în primul plan și o coloană de oameni care dispar pe la ieșire.

Șoșoacă vs. prietena „de suflet” Bellantoni

Singura femeie care a părut, la un moment dat, să se apropie cu adevărat de Șoșoacă a fost Amalia Bellantoni. Poze împreună, zâmbete, avion, „soră de luptă”.

Câteva sezoane mai târziu, Bellantoni devine exact persoana care o scoate din cursa pentru prezidențiale, prin sesizări depuse la timp și la locul potrivit. Campioana blestemelor nu reușește să-și blesteme propriul destin politic: rămâne în afara cursei supreme, iar prietena de altădată ajunge ea însăși cu probleme penale, într-un dosar de furt și violență.

E ceva ironic aici: universul politic pe care l-a cultivat Șoșoacă – baros verbal, conspirații, „dușmani peste tot” – produce inevitabil personaje la fel ca ea. Și, inevitabil, se mușcă între ele.

Șoșoacă vs. Makaveli – influencerul ridicat și azvârlit

Virgil Alexandru Zidaru, alias Makaveli, e cooptat ca simbol al noii generații: influencer cu dosar de trafic de droguri, ridicat direct în poziția de consilier și curier personal în Parlament.

Șoșoacă se pune în fața lui ca scut politic, el răsplătește fugărind jurnaliști pe holuri, în aplauzele șefei. Finalul e tot cu ceartă publică: acuzații de trădare, încăierare și ieșire nervoasă din partid.

Modelul se repetă: oricine intră în orbita Șoșoacă sfârșește fie demonizat, fie declarat „vândut serviciilor”, fie acuzat că „nu înțelege cauza suveranistă”. Singurul criteriu real pare să fie altul: ești util atâta vreme cât îți aplauzi șefa fără să clipești.

Șoșoacă vs. Lazarus – despărțirea care doare cel mai tare

Luis Lazarus nu e doar coleg de listă. E imagine, e mașină de media, e un fel de frate ideologic. Împreună, cei doi ajung în Parlamentul European, se filmează, se susțin, par indestructibili.

Apoi, brusc, Lazarus își face propriul partid – Partidul Dreptate și Frăție – și pleacă discret. Oficial, „nu e nicio ruptură”. Neoficial, e cea mai grea lovitură: din tandemul care electriza electoratul, Șoșoacă rămâne singură la Bruxelles, iar Lazarus își capitalizează notorietatea pe cont propriu.

Când până și partenerii cei mai apropiați aleg să o ia pe drumul lor, înseamnă că partidul-femeie nu mai funcționează. Devine doar femeia fără partid.

Șoșoacă vs. S.O.S. România

Dacă te uiți pe cifre, prăbușirea e spectaculoasă. De la 27 de deputați și 11 senatori după alegerile din 2024, S.O.S. România mai are în 2025 doar 13 deputați și un singur senator – Dumitru Manea, alias Miron Manega. Restul au plecat, s-au certat, au fost excluși sau s-au reorientat către alte proiecte suveraniste, mai puțin nazale și mai mult calculat populiste.

Unii vor să meargă către partidul lui Piedone, alții flirtează cu diverse „versiuni de suveranism” cosmetizate ca europene. Indiferent de destinație, direcția e una singură: departe de Șoșoacă.

Partidul care se voia „speranța României” arată acum ca o garsonieră politică în care a mai rămas o singură chiriașă, care bate cu lingura în calorifere și urlă că toată lumea o persecută.

Șoșoacă vs. Parchetul General – momentul de suspans maxim

Peste toate certurile, peste excluderi și blesteme, planează cel mai serios nor: dosarul de la Parchetul General. 11 infracțiuni grave, cerere de ridicare a imunității, drum deschis spre un proces penal care nu mai poate fi dat vina pe „globaliști”, „UE”, „OMS” sau „forțe oculte”.

Aici nu mai vorbim de circ politic, ci de cod penal.

Când ajungi în punctul în care Parlamentul European e întrebat oficial dacă e în regulă să te trimită în fața procurorilor, e clar că nu mai e vorba doar de „curajul de a spune adevărul”.

De ce a rămas singură: cultul personalității, varianta low-cost

Toată povestea S.O.S. România e un studiu de caz despre ce se întâmplă când un partid e construit în jurul unei singure persoane, care confundă constant:

• critica cu trădarea,
• discuția internă cu complotul,
• dezacordul cu vânzarea către „sistem”.

Șoșoacă a vrut un vehicul politic pe care să-l conducă singură, fără frâne și fără bord. A reușit. Doar că, la un moment dat, pasagerii au început să se arunce pe geam.

În loc să înțeleagă că succesul din 2024 a venit și din munca altora – organizatori locali, candidați, oameni care au strâns semnături –, a tratat partidul ca pe o proprietate privată: cine nu era de acord cu ea devenea dușman.

Rezultatul e fix ce vedem azi: S.O.S. fără salvare, o formațiune redusă la o singură voce, care insistă să se audă mai tare pe măsură ce sala se goleşte.

Singură împotriva nimănui

Sintagma „singură împotriva tuturor” are un aer romantic, de erou tragic. În cazul Dianei Șoșoacă, realitatea e mai banală și mai crudă: a reușit să se certe cu toți până când n-a mai rămas nimeni împotriva căruia să lupte.

Riscă să piardă partidul, își vede parlamentarii emigrând spre alte formațiuni, iar la orizont o așteaptă o confruntare cu Parchetul General, în care nu mai ajută nici blestemele, nici live-urile în care țipă la cameră.

„Salvatoarea României” a ajuns să nu-și mai salveze nici propriul proiect.

Și, poate cel mai ironic, cel mai mare pericol pentru S.O.S. România n-au fost „globaliștii”, „oculta” sau „statul paralel”, ci chiar Diana Șoșoacă – liderul care a confundat partidul cu oglinda ei și nu a observat că, la un moment dat, în spatele oglinzii nu mai e nimeni.