Defenestrări rusești: „Pravda” cade de la etajul 14 și „Adevărul” rămâne doar versiunea convenabilă

Viaceslav Leontiev, 87 de ani, fostul director al editurii „Pravda”, a murit după o cădere de la etajul 14 al blocului în care locuia, la Moscova. Autoritățile vorbesc despre o anchetă în curs și iau în calcul sinuciderea, accidentul sau implicarea unor terți. Până aici, limbaj de manual.

Povestea are, însă, o ironie amară: „pravda” înseamnă „adevăr” în rusă. Și întrebarea e fix asta: care e, de fapt, adevărul într-o țară unde „căderile de la fereastră” au ajuns clişeu de știri?

Cazul, pe scurt – fără fum și oglinzi

• Cine: Viaceslav Leontiev, fost director al editurii „Pravda” (din anii ’70 în sistem, din 1984 la vârf).
• Ce: a fost găsit decedat lângă imobil, după o cădere de la etajul 14.
• Unde: Moscova, strada Molodogvardeyskaya.
• Cum relatează oficialii: „anchetă în curs; ipoteze: sinucidere/accident/implicare terți”.
• Ce lipsește: cronologia publică (minut cu minut), imaginile de supraveghere, expertiza forensică independentă și un raport de închidere clar.

Nu avem nevoie de romanțe cu „banii Partidului” ca să înțelegem miza simbolică: un om care a condus mașina de tipărit Adevărul oficial moare în modul favorit al epocii – printr-o fereastră.

De ce cazul nu „stă în picioare”: șirul care dă sens

Dacă am vorbi de un episod izolat, am spune „tragedie”. Dar seria e lungă: manageri din energie, cadre de rang înalt din armată, foști executivi ai companiilor apropiate statului. Uneori se vorbește de boală, alteori de depresie, alteori doar de „posibilă sinucidere”. Punctul comun nu e neapărat vinovăția cuiva, ci opacitatea: lipsesc datele verificabile, iar concluziile oficiale vin ca niște ștampile puse pe o ușă încuiată.

Trei feluri de „adevăr” într-o fereastră rusească

Ca să nu ne poticnim în conspirații sau dogme, hai să punem pe masă cele trei tipuri de adevăr care se bat cap în cap în Rusia de azi:

1. Adevărul oficial – rapid, laconic, autosuficient. Sună așa: „sinucidere (probabilă), ancheta continuă.” Uneori se invocă „afecțiuni” sau „context personal”. Problema nu e că ar fi imposibil; problema e credibilitatea: când spui la fel de 20 de ori, fără documente la vedere, publicul te crede din ce în ce mai puțin.
2. Adevărul probabil – nu e teză, e statistică simbolică. Când apar multe cazuri „pe fereastră”, începi să te întrebi dacă nu cumva frică + presiune + oportunism nasc „accidente” perfect utile puterii. Nu demonstrează nimic despre fiecare dosar, dar spune mult despre sistem.
3. Adevărul care lipsește – cel verificabil, cu raport, imaginile selectate corect, martorii audiați, timpii fixați. Fără el, totul rămâne versiune. Iar când „Pravda” (Adevărul) istoric e asociat cu propagandă, orice lipsă de transparență de azi sună ca o continuare firească.

De ce „Pravda” doare dublu: simbolul care se prăbușește

În URSS, „Pravda” nu era un ziar – era bateria centrală a adevărului oficial. Editura, tiparele, logistica erau parte din statul-ecosistem. Să vezi în 2025 cum un fost director al acelei mașini moare „în cadru” – la propriu – e o ironie istorică pe care n-ai cum s-o ratezi: Adevărul care trebuia să ridice regimul cade acum, la propriu, sub greutatea unui regim care-și ține adevărurile la geam: vizibile, dar inaccesibile.

Cum funcționează frica în trei pași simpli

1. Repetiția: nu ți se spune mult, dar ți se spune des. Narațiunea „cădere – anchetă – probabil sinucidere” devine reflex.
2. Ambiguitatea utilă: nu afli destule pentru a trage o concluzie; afli suficient cât să înțelegi mesajul – „nu încerca”.
3. Autocenzura: după destule „ferestre”, elita învață să se uite în jos înainte să se uite în jur. Restul e tăcere.

Rezultatul: disciplina fricii funcționează fără procese spectaculoase. Doar cu gravitație și comunicate.

Ce putem cere, ca jurnaliști și cititori, ca să nu devenim complici prin inerție

• Cronologie transparentă: ora apelului la urgențe, cine a intrat/ieșit, ce camere au funcționat, ce traseu a avut victima în ultimele 24–48 de ore.
• Expertiză forensică auditabilă: nu „s-a stabilit”, ci cum s-a stabilit.
• Închidere de caz cu raport public (măcar sumar, cu date reale, nu doar concluzie).
• Comparare onestă cu cazuri similare: fără a mesteca toate într-o teorie, dar nici fără a ignora pattern-ul.

Fără aceste minime cerințe, orice „adevăr” ne e vândut ca versiune oficială. Iar diferența dintre „pravda” și Adevăr e fix asta: verificabilitatea.

Între tragedie personală și pedagogie de stat

Să nu uităm dimensiunea umană: un om în vârstă poate, pur și simplu, să cedeze psihic și să-și curme viața. A spune asta nu e „apărare a regimului”, e bun-simț. Dar a accepta la infinit verdictul laconic, fără probe la vedere, înseamnă să confunzi tragedia cu tehnica de mesaj. În Rusia de azi, ambiguul este o tehnică. Nu convinge, dar disciplinează.

Ce rămâne după „căderile de la fereastră”

• Nu știm tot nici despre cazul Leontiev. Dar știm suficient despre serial ca să cerem mai mult decât o frază la final.
• Nu e nevoie de conspirație unică. E suficient un sistem care preferă ceața în locul luminii.
• „Pravda” fără adevăr e un titlu trist. Dar mai trist e publicul care renunță să ceară Adevărul pentru că „oricum nu se află”.

”Adevărul” ca geam curat, nu ca vitrină

Moartea lui Viaceslav Leontiev, fostul director al „Pravda”, pune o întrebare pe care regimurile o detestă: cum arată Adevărul când scoți perdelele? Răspunsul corect nu e „crede și nu cerceta”, ci arată și dovedește. Până atunci, „pravda” rămâne doar un cuvânt frumos pe o clădire veche, iar adevărul – cel care contează – rămâne închis după geamul unei instituții care ne cere să privim, dar ne refuză lupa.

Într-o lume normală, o fereastră e pentru lumină…

În Rusia anului 2025, prea des, fereastra e pentru mesaj. Iar întrebarea rămâne, simplă și încăpățânată:

Care e Adevărul, de fapt?

Până nu vom vedea documente, nu comunicate, răspunsul va fi același pe care îl șoptește vântul care intră prin geamul spart: „nu ni-l arată, nu e pentru noi”.