Deficitul capătă derogare: semnificații și riscuri reale în anunțul lui Bolojan

Pare o veste bună, dar nu prea e. România primește o nouă derogare de la Bruxelles și își poate împinge deficitul bugetar la 8,4% din PIB în 2025, cu jumătate de punct peste estimările inițiale. Însă ceea ce e prezentat ca o victorie diplomatică ascunde o realitate crudă: am ajuns în hăul unui deficit uriaș tocmai pentru că ani la rând ne-am obișnuit să trăim din derogări, să ne cumpărăm timp și iluzii.

În loc de reforme autentice, am preferat amânările…

Iar acum, când factura a explodat, „respiro-ul” european nu e un premiu, ci un avertisment mascat.

Articolul de față comentează ceva ce mulți anticipau: România a obținut sprijinul Bruxelles-ului pentru o derogare moderată. Conform lui Ilie Bolojan, țara va avea un deficit bugetar de 8,4% din PIB în 2025, cu angajamentul că acesta se va reduce la 6% în 2026.

Context ultrapresant

E o mutare de echilibrist: acceptabil pentru UE, dar un semnal clar că planurile de austeritate originale sunt, în parte, compromise. În esență, guvernul își negociază flexibilitatea pe timp de criză — dar ce va urma când criza se va media?

Între estimări și realitate: ținta inițială a deficitului

Înainte ca Bruxellesul să accepte derogarea și să fixeze oficial deficitul la 8,4% din PIB pentru 2025, cifrele vehiculate în spațiul public oscilau. Ministerul Finanțelor estima, într-o analiză publicată de presa economică, un nivel de 7,8% din PIB ca posibilă țintă de închidere a anului. La rândul său, premierul Ilie Bolojan recunoștea, la începutul lunii septembrie, că „nu cred că putem încheia anul acesta cu un deficit mai mic de 8%”.

Cu toate acestea, trebuie spus limpede: nu există niciun document oficial al Guvernului sau al Ministerului de Finanțe care să consacre o țintă bugetară mai mică – de 7% sau 7,5% – pentru anul în curs. Tot ce avem la dispoziție sunt estimări, declarații publice și speculații din presă, ceea ce sugerează că marja de manevră a fost negociată politic mai degrabă decât tehnic.

Ce e în joc: efectele pe termen mediu ale derogării

1. Relaxarea tacită a disciplinei bugetare

Un deficit de 8,4% nu e „o abatere minoră” — e săritură considerabilă față de țintele tradiționale (3% + spațiu de ajustare). Dacă Bruxelles acceptă asta, precedentul devine periculos: fiecare criză viitoare poate fi folosită ca scuză pentru relaxări.

2. Întârzierea Reformei structurale

Banii împrumutați și cheltuiți acum reduc spațiul fiscal pentru investiții și reforme. Dacă guvernul pune accent pe compensări populare sau pe menținerea cheltuielilor curente, Reforma — administrație, reorganizare teritorială, eficientizarea aparatului — va rămâne pe planul doi sau trei.

3. Influența politică și clientela extinsă

Derogarea dă impresia de „mărire de salarii”, „subvenții”, „sprijin social” — instrumente clasice ale clientelismului. Cine va îmbrățișa această mică „victorie” (coalitia guvernamentală, partidele satelit) va încerca să transforme sprijinul Bruxelles într-un brand electoral.

4. Presiune asupra finanțelor pe termen lung

Deficitul ridicat se traduce în mai multă datorie, mai multe dobânzi de plătit și vulnerabilitate la șocuri externe. Într-o lume instabilă (război, crize energetice, inflație globală), România va fi mai fragilă.

5. Moral public decalat

Cei care făceau sacrificii de austeritate anul trecut (credite, reduceri, taxe) vor percepe că politica „face excepții” pentru cei de sus. Risc de dispreț civic și de delegitimare a guvernului în ochii unor segmente ale societății.

Cine joacă astăzi cartea „victoriosului”

• Partidele guvernamentale (PNL, eventual UDMR sau PSD, în funcție de aranjamente) vor face propagandă că au „salvat România de sancțiuni” și că au câștigat „consimțământul Bruxellesului”. Ei vor încerca să transforme derogarea într-o medalie.
• Opoziția moderată / de centru are două opțiuni: să critice că derogarea e concesie la lăcomie sau să se adapteze discursului pragmatic, spunând: „Dacă UE acceptă, și noi acceptăm, dar cu condiții stricte.”
• Tribunii suveraniști / populiști (AUR, partide extreme) vor acuza că derogarea e semnul cedării suveranității, că „ne legăm tot mai mult de Bruxelles” și vor cere, în ton dramatic, „deficit zero” sau „dreptul de a cheltui liber”. Vor ataca guvernul pentru că „merge pe mâna Bruxellesului”.
• Societatea civilă și ONG-urile de monitorizare — aici se poate juca rolul critic adevărat: să monitorizeze cheltuielile suplimentare, să solicite audiență publică, să compare diferențele între ce s-a promis și ce se va efectua.

Scenarii posibile: ce ascunde derogarea de 8,4%

Derogarea obținută de România nu este doar o virgulă într-un tabel bugetar de la Bruxelles. Ea poate deschide drumuri foarte diferite pentru următorii ani, fiecare cu propriile riscuri și consecințe.

1. Derogarea ca o cutie a Pandorei

Când o țară primește o „fereastră de răsuflare”, tentația este să o folosească nu pentru consolidare, ci pentru relaxare. Guvernul Bolojan ar putea fi împins de presiunea partidelor și a sindicatelor să amâne reformele dureroase, să întârzie privatizări și restructurări sau să prelungească subvenții cu iz populist. În loc să devină o punte către echilibru, derogarea s-ar transforma într-un pretext pentru a continua obiceiurile vechi. În câțiva ani, România ar putea reveni exact în punctul de unde a plecat: „nu ținem pasul cu UE, trebuie iarăși derogări”.

O spirală vicioasă care subminează credibilitatea noastră în fața partenerilor europeni.

2. Crash test european

Un alt scenariu este cel al testului de rezistență. Dacă economia nu livrează creșterea necesară, dacă inflația mușcă din venituri și dacă presiunile sociale explodează, Bruxelles-ul va fi obligat să schimbe macazul: să impună corecții mai severe, să condiționeze tranșele de bani europeni sau chiar să reducă temporar finanțările. România ar rămâne între ciocan și nicovală: pe de o parte, protestele interne împotriva austerității; pe de altă parte, exigențele externe care nu mai pot fi negociate.

Într-un asemenea scenariu, 2026–2027 ar putea arăta ca un „crash test” al statului român în fața propriilor limite.

3. Republica derogărilor

Cel mai insidios scenariu este ca această derogare să devină noua normalitate. Nu o excepție punctuală, ci o regulă tacită: planuri bugetare mereu revizuite, ținte flexibile, deficite tolerate mai mari și o austeritate diluată, „cu față umană”. În timp, democrația fiscală ar fi subminată de logica crizei permanente. România ar intra într-un cerc vicios în care fiecare guvern invocă „circumstanțe excepționale” pentru a-și justifica neputința.

Astfel, disciplina bugetară devine doar o piesă de teatru jucată pentru Bruxelles, iar cetățenii ajung să trăiască într-o „republică a derogărilor”, unde improvizația ține loc de strategie.

Efectele morale ale derogării

Pentru omul simplu, noțiunea de „deficit bugetar” e la fel de abstractă ca mecanica cuantică. Însă mesajul unei derogări are, paradoxal, efecte foarte concrete. Când guvernul iese și anunță că Bruxelles-ul „ne-a mai lăsat o tură”, cetățeanul trage două concluzii imediate: că pericolul nu e atât de mare și că sacrificiile impuse prin austeritate pot fi renegociate la nesfârșit.

Aici se produce un declic psihologic periculos.

Dacă populația percepe că regulile nu sunt bătute în cuie, atunci disciplina colectivă devine facultativă. Contribuabilul se va întreba de ce să accepte taxe mai mari sau reduceri de cheltuieli dacă „oricum se găsește o portiță”. Sindicalistul va cere majorări salariale mai agresive, pe ideea că banii vor veni „din derogări”. Iar pensionarul va considera că pensia specială nu e chiar o povară intolerabilă, din moment ce Europa ne tolerează.

Pe termen scurt, această percepție de „respiro” generează un soi de euforie modestă:

oamenii cred că povara se mai ușurează, că Bruxelles-ul nu e chiar balaurul fără inimă. Dar pe termen lung, efectul e devastator. Se instalează un cinism colectiv: dacă și Europa cedează, atunci disciplina bugetară devine doar o poveste pentru naivi. În loc de solidaritate pentru reforme, apare o mentalitate de „lasă, că merge și așa”.

Cu alte cuvinte, moralul colectiv poate să se fractureze exact în direcția opusă celei dorite.

În loc ca populația să înțeleagă că derogarea este o șansă de a-și face ordine în gospodărie, o va percepe ca pe o amânare a executării silite. Și, în consecință, va continua să consume pe datorie, să voteze populismul și să respingă austeritatea.

Un pas mic, dar semnificativ

Această derogare moderată e mai mult decât o măsură contabilă — e o filosofie de guvernare care aspiră să transforme excepția în regulă. Dacă nu avem vigilența instituțiilor de control și presiunea civică, mâine va veni o altă criză — și tot ea va justifica un nou deficit mare.

Și atenție:

adevărații câștigători nu sunt cei care au obținut derogarea, ci cei care vor înscrie “această mică victorie” în discursul electoral ca „realizare majoră”. România are nevoie să tragă linie și să spună: derogarea nu e onoare, e o concesie. Și să decidem dacă vrem să fie excepție sau regulă.

Hai s-o mai spunem o dată:

Încă o ”scutire de la Bruxelles” e tot ce poate fi mai rău pentru Reforma pornită de Bolojan și compania.