Deranjul doctrinar românesc după 1989

După prăbușirea regimului comunist în 1989, scena politică din România a fost aruncată într-o efervescență fără precedent. Foști activiști comuniști, dizidenți, monarhiști, naționaliști, oportuniști de toate felurile – cu toții s-au grăbit să “facă politică” în noua libertate post-decembristă.

În entuziasmul haotic al anilor ’90, aliniamentele doctrinare s-au dovedit extrem de volatile, iar etichetele ideologice au fost adesea mai mult decorative decât reflectări fidele ale principiilor.

Cum au evoluat “doctrinele” partidelor românești după 1989?

Cât de riguros au respectat politicienii propriile ideologii clamate?

Unde ne aflăm astăzi din punctul de vedere al definițiilor doctrinare și, mai ales, mai are vreo relevanță pentru un partid această poziționare ideologică?

Explozia de partide după Revoluție

Anul 1990 a adus un veritabil potop de formațiuni politice noi. În primele luni de libertate, s-au înființat zeci și zeci de partide – unele estimări sugerează că, de-a lungul anilor ’90, numărul total s-a apropiat de 300.

Condițiile erau propice: orice grup de 251 de cetățeni putea înregistra oficial un partid, iar entuziasmul general pentru democrație a încurajat apariția a tot soiul de inițiative politice.

Fără prag electoral la primele alegeri, scena politică s-a fragmentat excesiv:

aproape 90 de partide au intrat în competiția din mai 1990, iar aproape o treime dintre acestea au reușit să obțină măcar un reprezentant în Parlamentul ales atunci.

Entuziasmul anticomunist a readus la viață vechile partide istorice (PNL, PNȚCD, Partidul Social-Democrat Român al lui Sergiu Cunescu), dar a generat și o multitudine de formațiuni noi: de la Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) la Partidul Ecologist, Partidul Agrar, diverse partide ale romilor și multe altele.

Unele grupuri au apărut chiar în glumă, profitând de context:

celebrul Partid Liber Schimbist al profesorului Ștefan Cazimir, inspirat parcă dintr-o schiță de Caragiale, a reușit să intre în Parlament fără un program serios, semn al haosului amuzant și călduț din acele luni.

Mai mult, autoritățile ofereau atunci spații de sediu fiecărei formațiuni politice legal înregistrate, ceea ce a stimulat suplimentar proliferarea acestor partide “de apartament” (mici grupări încropite adesea doar pentru a bifa existența și a beneficia de facilități).

FSN și “democrația originală”

Frontul Salvării Naționale (FSN) – nucleul emanat din revoluție și condus de Ion Iliescu – a dominat autoritar prima fază post-decembristă. Deși inițial FSN se prezenta ca o structură provizorie menită să organizeze tranziția, în ianuarie 1990 el a decis să se transforme în partid politic și să participe la alegeri, spre consternarea opoziției democratice.

Ion Iliescu a promovat ideea unei “democrații originale” în România, sugerând un drum propriu între vechiul regim și modelul occidental.

Practic, FSN afișa un profil ideologic ambiguu: respingea comunismul ceaușist, dar propunea o tranziție domoală spre economia de piață, păstrând multe reflexe ale statului paternalist. Această poziționare hibridă – nici comunism, dar nici liberalism total – a bulversat claritatea doctrinară.

În discursul politic al vremii, etichetele ideologice au devenit arme.

Manifestanții anticomuniști din Piața Universității au fost catalogați drept “elemente legionare” de către Iliescu și susținătorii FSN, în încercarea de a delegitima opoziția. Pe de altă parte, partidele istorice renăscute (precum PNȚCD și PNL) se revendicau explicit din tradiția democratică occidentală – creștin-democrație și liberalism – acuzând FSN-ul de neo-comunism mascat.

În esență, începutul anilor ’90 a fost marcat de confruntarea dintre FSN, partidul-stat continuator al structurilor vechi (dar rebranduit democratic), și o opoziție încă firavă ideologic, dar vocal anticomunistă.

“Partide de apartament” și figuri pitorești

Mozaicul politic al tranziției a fost populat și de personaje exotice, demne de un roman satiric. Numeroase partide minuscule, lipsite de orice șansă reală, și-au făcut apariția doar pentru a profita de avantajele momentului sau din pură ambiție personală.

Nica Leon, de pildă, un revoluționar devenit politician de ocazie, a înființat Partidul Liber Democrat și a rămas cunoscut nu pentru vreo victorie electorală (nu a obținut practic niciun vot semnificativ), ci pentru faptul că a dobândit un sediu ultracentral pe Bulevardul Elisabeta, pe care l-a ocupat ani la rând. În toată această perioadă, Leon și-a făcut un renume din a-l înjura public pe Ion Iliescu ori de câte ori avea ocazia, transformând frustrarea politică într-un spectacol personal.

Un alt personaj colorat a fost Mircea Iosipescu, care s-a autointitulat pompos “Contele Iosipescu Zambra”. Apărut încă din 1990 în Consiliul Provizoriu (CPUN) de tranziție, tânărul Zambra s-a prezentat inițial drept lider al unui fantomatic Partid Progresist “de buzunar”. Ulterior, și-a construit notorietatea prin scandaluri bizare și gesturi teatrale, mai degrabă decât prin vreo doctrină coerentă – de la declarații bombastice la procese absurde, “contele” a exemplificat latura carnavalescă a politicii post-revoluționare.

Nici auto-proclamații moștenitori ai marilor familii politice nu au lipsit.

Ion I. Brătianu, pretins descendent al ilustrei dinastii liberale Brătianu, a fondat o mică Uniune Liberală Brătianu prin anii ’90. El a rămas însă în memoria colectivă drept “Brătianu Cartof”, după ce într-o campanie electorală a apărut la televizor fluturând niște cartofi uriași, promițând că asemenea miracole agricole vor deveni realitate dacă partidul său va ajunge la guvernare. Episodul a stârnit hohote generale – inclusiv ale sale, candidatul bucurându-se de propria ironizare – și a consfințit percepția că politica românească intrase într-o fază grotesc-carnavalescă.

Lista exemplelor amuzante poate continua:

Partidul Liber-Schimbist inspirat de Caragiale, Ioan Mânzatu – vicepreședinte CPUN care inventase “apa vie” și conducea un Partid Republican gata să susțină totuși monarhia, “Fenomenul” Emil Mudava – vindecătorul care pretindea puteri paranormale și candida la președinție, diaconul Nuțu Anghelina – filantrop transformat în candidat mesianic.

Toate aceste figuri au pigmentat anii ’90 și au demonstrat că, dincolo de mizele serioase, politica românească post-1989 a avut și o doză sănătoasă de absurd și improvizație.

Stânga și dreapta: încercarea de polarizare

După primii ani de tranziție haotică, scena politică a început să se așeze în matca unei opoziții stânga-dreapta mai clare.

FSN-ul originar s-a fracturat în 1992: aripa condusă de Ion Iliescu a format Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), rebotezat apoi PDSR (Partidul Democrației Sociale din România), afirmându-se ca moștenitorul de facto al electoratului de stânga și al vechilor structuri.

De cealaltă parte, partidele istorice și forțele pro-occidentale au încercat să se unifice împotriva hegemoniei neo-feseniste.

S-a născut Convenția Democratică din România (CDR), o coaliție în care PNȚCD (creștin-democrați) și PNL (liberali) au fost motorul principal, alături de alte grupări democratice mai mici.

Paradoxal, și Partidul Democrat (PD) condus de Petre Roman – rezultat din cealaltă aripă FSN – a virat treptat spre centru-dreapta și s-a alăturat opoziției anti-Iliescu.

Alegerile din 1996 au adus prima alternanță la putere:

candidatul CDR Emil Constantinescu l-a învins pe Ion Iliescu, iar coaliția CDR-PD a format guvernul.

Pentru câțiva ani, România a părut să aibă un clivaj ideologic funcțional:

o stângă social-democrată reprezentată de PDSR și un bloc de dreapta format din creștin-democrați, liberali și democrați (PD) orientați spre reforme liberale și integrarea euro-atlantică.

Partidele românești au început și afilierea internațională:

PDSR a aderat la Internaționala Socialistă, iar PNȚCD și PNL au intrat în familia popularilor și liberalilor europeni, încercând să-și legitimeze doctrina pe plan extern.

Totuși, această polarizare doctrinară nu a rezistat mult.

Guvernarea CDR (1996-2000) a fost marcată de dispute interne, recesiune economică și măsuri de austeritate nepopulare. Dezamăgirea electoratului a lovit în principal PNȚCD, partid care, după ce condusese coaliția, a suferit o prăbușire dramatică: în 2000 nu a mai reușit să intre deloc în Parlament. PNL a supraviețuit cu greu, iar PD și-a recalibrat strategia.

În schimb, PDSR (Iliescu) a revenit la putere în 2000, beneficiind de deziluzia generală. Ion Iliescu a redevenit președinte, iar PDSR – rebranduit drept Partidul Social Democrat (PSD) în 2001, prin fuziunea cu micuțul partid social-democrat istoric (PSDR) – a căutat să se prezinte ca un autentic partid de centru-stânga european, moderat și reformat.

Extremele: naționalismul și fantomele comunismului

După 1989, ideologiile extreme ale secolului XX – fascismul legionar și comunismul – au fost oficial condamnate și aparent împinse la “lada de gunoi” a istoriei. Totuși, ecouri ale acestor doctrine au persistat pe scena politică, fie și marginal.

În anii ’90, câteva grupări naționaliste radicale au încercat să recâștige teren:

Partidul Unității Naționale Române (PUNR) al lui Gheorghe Funar, cu retorica sa șovinistă anti-maghiară, a avut o influență temporară, intrând chiar la guvernare ca aliat al FSN/PDSR.

Și mai vizibil a fost Partidul România Mare (PRM), condus de ”tribunul” Corneliu Vadim Tudor, care amesteca naționalismul xenofob, nostalgia ceaușistă și accente de extremă dreaptă.

PRM a devenit vehiculul principal al nemulțumiților la sfârșitul anilor ’90, culminând în alegerile din 2000 când Vadim Tudor a ajuns în turul al doilea al prezidențialelor cu un mesaj virulent.

Deși PRM nu se declara legionar, discursul său ultra-naționalist și antisemitismele ocazionale aminteau de ideologia Gărzii de Fier – adaptată însă vremurilor noi.

După 2000, PRM a intrat în declin, iar scena naționalistă a rămas fărâmițată până la apariția recentă a partidului AUR (Alianța pentru Unirea Românilor) în 2020, care a readus în prim-plan un naționalism conservator și eurosceptic, cu accente ultra-ortodoxe ce amintesc pe alocuri de vechile tipare extremiste.

Pe flancul opus, un “neo-comunism” declarat a fost aproape inexistent ca forță electorală.

Partidul Socialist al Muncii (PSM) – condus de un veteran comunist, Ilie Verdeț – a încercat în anii ’90 să adune nostalgicii regimului, dar a rămas doar o subunitate de manevre politice a PDSR-ului iliescian.

Alte încercări de a reînvia comunismul sub nume noi (precum Partidul Alianței Socialiste ori Partidul Comuniștilor Nepeceriști) au rămas complet marginale. Comunismul a supraviețuit mai degrabă ca etichetă infamantă folosită de dreapta împotriva stângii (orice politician din aripa Iliescu era automat “comunist” în ochii opozanților) și ca nostalgie difuză a unei părți din populație.

Niciun partid important nu s-a declarat însă continuator al doctrinei marxiste, semn că acel capitol a fost într-adevăr aruncat la coșul istoriei – cel puțin la nivel declarativ.

Alianțe neașteptate și doctrine flexibile

Anii 2000 au evidențiat tot mai clar că, în politica românească, supraviețuirea la putere contează adesea mai mult decât coerența doctrinară. Partidele au demonstrat o capacitate remarcabilă de a forma alianțe “contra naturii” din perspectiva ideologiilor declarate.

Un exemplu grăitor este evoluția Partidului Democrat (PD):

născut din FSN-ul originar ca un partid de centru-stânga, PD a făcut pasul decisiv spre dreapta sub conducerea lui Traian Băsescu. În 2005, PD a părăsit Internaționala Socialistă și s-a afiliat la Partidul Popular European, rebranduindu-se ulterior în PDL – un gest ce a consfințit metamorfoza sa ideologică.

Acest partid, populat inițial de foști membri ai nomenclaturii comuniste, a ajuns să se proclame campion al valorilor de dreapta (economie de piață liberă, anticomunism retoric, integrare euro-atlantică fermă).

În același timp, PNL – vechiul partid liberal – și-a arătat propria flexibilitate.

După ce a guvernat alături de PDL în perioada 2004-2006, ruptura dintre Băsescu și liderii liberali a dus la destrămarea alianței de dreapta. În 2009, scena paradoxală a adus PDL și PSD împreună într-un guvern de coaliție de scurtă durată, unind temporar stânga și dreapta tradițională sub umbrela interesului puterii.

Și mai surprinzătoare a fost alianța din 2011 când PNL și PSD – dușmani istorici – au format împreună USL (Uniunea Social Liberală), cu scopul de a înlătura regimul Băsescu-PDL. Sub sigla USL, liberalii și social-democrații au candidat cot la cot în 2012, reușind o victorie electorală zdrobitoare. Evident, doctrina a trecut în plan secund: un partid pretins liberal și unul social-democrat au adoptat un program comun vag “de centru-stânga-dreapta”, unit mai degrabă de adversități personale și de împărțirea funcțiilor decât de principii.

Migrația politicienilor de la un partid la altul – așa-numitul traseism – a atins și el cote alarmante în anii 2000-2010, subminând credibilitatea ideologică a partidelor.

Un exemplu notoriu a fost apariția UNPR (Uniunea Națională pentru Progresul României) în 2010, o formațiune fondată de dezertori din PSD și din alte partide, care s-a proclamat “partid de interes național” și a intrat la guvernare alături de PDL fără a avea vreun mandat popular. UNPR a adunat sub sigla sa politicieni cu trecut pestriț, dispuși să susțină orice guvern doar pentru a-și menține privilegiile – o dovadă vie că fidelitatea doctrinară era ultimul lor gând.

Similar, după 2014, fostul premier Călin Popescu-Tăriceanu, nemulțumit de pierderea șefiei PNL, a rupt partidul și a creat ALDE (Alianța Liberalilor și Democraților), aliindu-se imediat cu PSD-ul lui Victor Ponta într-o coaliție guvernamentală.

Astfel, un lider liberal a ajuns partenerul principal al social-democraților, într-o nouă mostră de pragmatism politic în defavoarea purității ideologice.

Mai are relevanță doctrina politică?

Privind la scena politică românească actuală, întrebarea firească este: mai contează cu adevărat ideologia unui partid?

După peste trei decenii de la Revoluție, dovezile indică faptul că doctrina a devenit adesea o simplă etichetă, convenabilă pentru legitimitate internațională sau marketing electoral, dar rareori un ghid real pentru acțiunea politică.

Partidul Social Democrat se declară continuatorul stângii moderate europene, însă de-a lungul anilor a promovat adesea politici economice liberale (precum cota unică de impozitare introdusă în 2005) și un conservatorism social accentuat.

De cealaltă parte, Partidul Național Liberal, teoretic dreapta pro-capitalistă, a susținut nu de puține ori creșteri masive ale cheltuielilor publice și a făcut alianță cu rivalii social-democrați atunci când interesul politic a dictat-o.

Cele două mari partide, care odinioară se aflau la poli ideologici opuși, guvernează acum împreună (PNL și PSD împărțindu-și puterea într-o coaliție începând cu 2021), semn că împăcarea lupilor cu oile este posibilă atunci când miza este împărțirea resurselor puterii.

Pentru electorat, conceptul de stânga versus dreapta a devenit tot mai abstract.

Mulți votanți se declară dezamăgiți de politicieni și partidele care s-au evidențiat prin guvernări incoerente. “Toți politicienii sunt la fel”, tocmai pentru că au văzut partide cândva adverse îmbrățișându-se și politici contradictorii adoptate de aceiași oameni în funcție de conjunctură.

În locul marilor dispute doctrinare, politica românească a ultimilor ani s-a centrat pe teme pragmatice precum lupta anticorupție, nivelul de trai, atitudinea față de Bruxelles sau crizele sanitare – subiecte care au traversat tradiționalul clivaj stânga/dreapta.

Apariția unor forțe noi ca USR (Uniunea Salvați România) – partid apărut din activism civic, cu agendă progresist-reformistă – și AUR – partid naționalist ultra-conservator – arată că există totuși falii ideologice emergente, dar ele sunt diferite de vechile doctrine economice.

Divergența doctrinară pare să se mute mai curând între “nou vs. vechi”, “reformism pro-occidental vs. tradiționalism naționalist”, decât între socialism și capitalism în sensul clasic.

Definirea doctrinară a unui partid politic în România post-1989 rămâne mai degrabă un exercițiu teoretic decât o busolă practică.

Partidele continuă să se autodefinească pe axa stânga-dreapta – necesar și pentru afilierea la familiile politice europene – însă, pe plan intern, flexibilitatea ideologică a devenit normă.

Pentru politicieni, apartenența doctrinară a fost frecvent negociabilă, iar pentru public, promisiunile concrete și caracterul candidaților au cântărit adesea mai mult decât eticheta ideologică.

“Deranjul doctrinar” de după 1989 nu a dus la așezarea confortabilă a scenei politice pe baze ideologice stabile, ci mai degrabă la o adaptare continuă, uneori cinică, a discursului și alianțelor.

Putem conchide că în politica autohtonă contează mai puțin stânga sau dreapta și mai mult direcția în care bate vântul interesului – o concluzie amar-ironică după peste trei decenii de experiment democratic.