Dormiți fără griji! Sistemul funcționează la parametrii proiectați.

România nu asistă la un accident instituțional. Nici la încă o „neînțelegere procedurală”. Nici la un episod de nervozitate politică de final de an. Ceea ce s-a întâmplat la Curtea Constituțională a României ieri și astăzi, 29 decembrie 2025, este o ieșire la lumină. Un moment rar de sinceritate brutală a unui mecanism construit cu răbdare, migală și inteligență rece, tocmai pentru a funcționa exact așa cum funcționează acum: împotriva oricărei reforme reale.

Să începem cu faptele, pentru că ele sunt suficiente ca să demonteze toate explicațiile superficiale care circulă deja.

Ce s-a întâmplat, concret

Cronica unei blocări asumate pas cu pas

Pentru a înțelege gravitatea a ceea ce s-a petrecut la Curtea Constituțională a României în ultimele două zile, trebuie urmărită cu atenție succesiunea exactă a mișcărilor. Nu vorbim despre un accident procedural, ci despre o escaladare controlată, în mai multe trepte.

28 decembrie: cererea de amânare până la 15 ianuarie

În ședința de ieri, 28 decembrie, patru judecători (absolut neîntâmplător exact cei patru numiți la propunerea PSD) au cerut explicit amânarea pronunțării deciziei până la 15 ianuarie. Oficial, motivul a fost nevoia de „timp suplimentar pentru analiză”. Neoficial, miza era limpede: înghețarea reformei într-un interval în care presiunea publică se mai poate disipa, iar jocurile de culise pot continua nestingherite.

Această cerere nu a venit într-un vid. La acel moment, raportul de forțe din Curte era deja cunoscut: 5 la 4 în favoarea proiectului, după obținerea avizului negativ, dar strict consultativ, al CSM. Cu alte cuvinte, exista o majoritate fragilă, dar funcțională, care putea produce o decizie.

Amânarea până la 15 ianuarie era ultima speranță ca, între timp, ceva să se schimbe:
– o presiune politică mai eficientă
– o repoziționare a unuia dintre judecători
– o ieșire „onorabilă” din impas

Refuzul președintei CCR și momentul ruperii

Președinta Curții a refuzat această amânare. Nu a acceptat mutarea deciziei peste aproape trei săptămâni, într-un moment în care dosarul era matur pentru pronunțare. A fost un gest procedural corect și, mai ales, unul care a închis jocul amânărilor.

În acel moment, s-a produs ruptura.

Cei patru judecători nu au rămas în sală pentru a vota împotrivă. Nu au formulat obiecții juridice suplimentare. Au părăsit ședința, provocând instantaneu blocajul de cvorum.

Acesta este punctul-cheie:
blocajul nu a fost rezultatul unei absențe pasive, ci al unei retrageri deliberate, în chiar momentul în care devenise clar că decizia nu mai poate fi împinsă în viitor.

Decizia președintei CCR: o nouă ședință, a doua zi

În fața acestui gest fără precedent recent, președinta Curții a stabilit o nouă ședință pentru astăzi, 29 decembrie, tocmai pentru a elimina orice pretext procedural și pentru a permite Curții să funcționeze în plen.

A fost, practic, o ultimă invitație la responsabilitate instituțională.

29 decembrie: absența totală ca armă

Astăzi, cei patru judecători nu s-au prezentat deloc. Nu au mai părăsit sala – pentru că nu au intrat în ea. Blocajul de cvorum a fost astfel reconfirmat, de această dată nu prin gest demonstrativ, ci prin absență completă.

Este diferența dintre un avertisment și o poziție finală.

Mesajul a fost limpede:
decizia nu trebuie să existe.

Nu să fie negativă. Nu să fie pozitivă. Să nu fie.

De ce această succesiune face situația mult mai gravă

Pentru că arată intenție, nu accident.

– ieri: cerere explicită de amânare lungă
– ieri: refuz procedural justificat
– ieri: părăsirea sălii ca instrument de blocaj
– azi: neprezentarea totală, pentru consolidarea blocajului

Aceasta nu mai este o „interpretare procedurală”. Este o strategie asumată, dusă până la capăt, pentru a împiedica producerea unei decizii pe fond.

În termeni instituționali, acesta este momentul în care Curtea încetează să mai fie arbitru și devine gardianul final al Sistemului.

Concluzia strict pe acest episod

Dacă reforma pensiilor speciale ar fi fost o problemă juridică discutabilă, ea ar fi fost tranșată prin vot.
Dacă ar fi fost neconstituțională evident, ar fi fost respinsă argumentat.

Când este blocată prin retrageri coordonate și absențe deliberate, înseamnă un singur lucru:
a lovit exact în miezul intereselor pe care Curtea, în forma ei actuală, a fost construită să le protejeze.

Restul este decor procedural.

De ce explicația cu „să-l doboare pe Bolojan” este falsă

Circulă deja ideea că acest blocaj ar fi fost provocat pentru a-l forța pe Ilie Bolojan să demisioneze, pe fondul unei promisiuni politice că va pleca dacă nici această variantă de lege nu trece. Este o explicație comodă, pentru că personalizează conflictul și îl micșorează.

În realitate, este o pistă falsă. Cel mult un bonus.

Bolojan nu va pleca pentru că patru judecători au refuzat să facă cvorum. Ar fi absurd. Ar însemna să valideze exact mecanismul de șantaj instituțional care se dorește consacrat: „noi nu decidem, noi blocăm”.

Miza nu este un om. Miza este regula jocului.

Care este miezul real al acestor manevre

Esența este mult mai simplă și mult mai cinică:
cei care au construit Sistemul nu doresc sub nicio formă reforma Sistemului.

Nu pentru că reforma ar fi imperfectă. Nu pentru că ar încălca Constituția. Nu pentru că ar fi „ne-europeană”. Ci pentru că Sistemul funcționează perfect așa cum este – pentru ei.

Pensii speciale. Proceduri de prescriere. Termene aruncate strategic. Excepții peste excepții. Judecători plătiți obscen ca să aplice legea într-un mod care nu produce consecințe pentru cei care trebuie protejați.

Aceasta nu este o disfuncție. Este arhitectură.

Sistemul nu a fost capturat. Sistemul a fost proiectat.

Aici trebuie să fim extrem de clari: nu vorbim despre o justiție „deraiată”, „infiltrată” sau „coruptă accidental”. Vorbim despre un mecanism gândit, ajustat și consolidat timp de ani de zile pentru a oferi:

• impunitate selectivă
• protecție procedurală
• amortizarea oricărei tentative de curățare reală

Sistemul juridic românesc, în forma sa actuală, este ultima redută a celor care au construit puterea clientelară din ultimii 30 de ani. Dacă această redută cade, cade tot.

De ce nu pot accepta reforma, nici măcar una „cosmetizată”

Pentru că nu e vorba doar de bani. E vorba de control.

O reformă reală a pensiilor speciale ar crea un precedent. Ar demonstra că privilegiile nu sunt intangibile. Că „independența” nu este sinonimă cu iresponsabilitatea. Că judecătorii pot fi evaluați nu doar pe procedură, ci și pe efectele sistemice ale deciziilor lor.

Iar asta este de neacceptat pentru cei care au construit Sistemul. Pentru că ei funcționează exclusiv în regim clientelar. Nu au altă politică publică. Nu știu să guverneze altfel. Nu știu să construiască instituții care să funcționeze fără presiune, fără șantaj, fără troc.

Pentru ei, „așa merge treaba” nu este o scuză. Este doctrină.

De ce masca „independenței” a căzut acum

Până ieri, Sistemul se ascundea eficient în spatele unor etichete respectabile:
– independență
– pro-europenism
– stat de drept
– respectarea Constituției

Astăzi, sub presiunea opiniei publice, aceste măști au devenit inutile. Pentru că blocajul nu mai poate fi explicat juridic fără a deveni ridicol. Nu mai poate fi justificat moral fără a deveni obscen.

Când refuzi să faci cvorum nu aperi Constituția. Aperi un interes.

De ce corupția din sistemul juridic nu trebuie să dispară (din perspectiva lor)

Pentru că este asigurarea de viață a întregii construcții politice clientelare.

Atâta timp cât există:

• prescripții „salvatoare”
• dosare care mor elegant
• proceduri care înving adevărul
• termene care trec strategic

…cei care au construit Sistemul pot opera nestingheriți. Pot fura. Pot trafica influență. Pot deturna fonduri. Pot șantaja. Pot negocia puterea știind că, în ultimă instanță, există o plasă de siguranță juridică.

Aceasta este ultima lor linie de apărare. Nu ideologia. Nu votul. Nu discursul. Procedura.

Ce vedem, de fapt, în aceste zile

Vedem un lucru rar:
Sistemul prins fără mască.

Nu mai mimează reforma. Nu mai negociază. Nu mai întârzie elegant. Blochează direct. Și transmite un mesaj limpede: „până aici”.

Este o declarație de forță. Dar și una de slăbiciune. Pentru că un sistem sigur pe el nu are nevoie să blocheze prin absență.

Concluzia absolut obligatorie

Nu asistăm la o criză de moment. Asistăm la o confruntare de fond între două viziuni incompatibile:

1. o Românie a regulilor, a responsabilității și a instituțiilor care produc consecințe
2. o Românie a Sistemului, unde totul se obține prin presiune politică, șantaj procedural și clientelism etern

Cei care au construit Sistemul au ieșit, în sfârșit, la lumină. Nu pentru că au vrut. Ci pentru că nu mai pot altfel.

Iar întrebarea care rămâne nu este ce va face un politician sau altul.
Întrebarea reală este dacă societatea românească acceptă, din nou, să fie tratată ca un decor tolerabil pentru un mecanism construit împotriva ei.

Aici nu mai e vorba despre pensii speciale.
Este vorba despre cine conduce, de fapt, România.