Dreptul internațional în epoca forței brute: ce a mai rămas din visul ordinii globale

A existat, pentru o vreme, iluzia că omenirea a învățat ceva din secolul XX. Că după două războaie mondiale, genocid, lagăre, orașe rase de pe hartă și bombe care au topit oameni în aer, lumea va accepta o regulă simplă: forța nu mai este argument, iar dreptul internațional va fi noul limbaj comun al civilizației. A fost visul de aur al concordiei mondiale, visul în care conflictele se rezolvă prin tratate, arbitraj, instituții și reguli clare, nu prin tancuri, rachete și șantaj nuclear.

Astăzi, acest vis arată obosit, ciobit și profund pus la încercare. Marile puteri își revendică din nou „sfere de influență”, redesenează hărți în discursuri, testează limitele tratatelor și se uită la dreptul internațional ca la un obstacol temporar, nu ca la o fundație. Întrebarea nu mai este dacă ordinea globală e sub presiune. Întrebarea e dacă mai există, dincolo de retorică.

De ce a fost inventat dreptul internațional

Dreptul internațional nu a apărut dintr-o pasiune pentru birocrație. A apărut din frica lucidă că alternativa este barbaria organizată. După 1945, lumea a încercat să construiască un sistem în care suveranitatea statelor este respectată, frontierele sunt inviolabile, iar conflictele sunt gestionate prin mecanisme colective.

Acest sistem s-a sprijinit pe câteva idei-cheie:

• războiul de agresiune este ilegal;
• statele sunt egale în drepturi, indiferent de mărime;
• populațiile civile trebuie protejate;
• crimele împotriva umanității nu pot fi justificate de „ordine superioare”;
• securitatea nu e individuală, ci colectivă.

Din aceste principii s-au născut tratate, convenții, instanțe și organizații menite să transforme idealul în practică.

Arhitectura ordinii internaționale: tratatele fundamentale

La baza sistemului actual stă Carta ONU, documentul fondator al Organizația Națiunilor Unite, care consacră interdicția folosirii forței și principiul soluționării pașnice a disputelor. Carta este, teoretic, actul de naștere al unei lumi în care războiul nu mai e instrument politic legitim.

Au urmat tratate esențiale, fără de care civilizația contemporană ar fi de neconceput:

• Convențiile de la Geneva, care stabilesc protecția civililor, a prizonierilor de război și a răniților;
• Convenția pentru prevenirea și pedepsirea genocidului, care transformă exterminarea în crimă internațională absolută;
• Declarația Universală a Drepturilor Omului, care afirmă demnitatea inerentă a fiecărei ființe umane;
• Pactele internaționale privind drepturile civile și politice și drepturile economice, sociale și culturale, care dau conținut juridic drepturilor fundamentale;
• Tratatul de neproliferare nucleară, menit să limiteze extinderea celei mai distructive arme create vreodată;
• Convențiile privind armele chimice și biologice, care interzic utilizarea unor mijloace de război considerate inumane;
• Convenția ONU asupra dreptului mării, care reglementează spațiile maritime și resursele globale;
• Statutul de la Roma, care a dus la crearea Curții Penale Internaționale.

Pe hârtie, această listă descrie o ordine solidă, coerentă, aproape ideală. În realitate, ea depinde de un ingredient fragil: voința statelor de a o respecta.

Instituțiile ordinii globale: garanți sau decor?

Pentru a veghea la respectarea acestor tratate, au fost create instituții cu roluri precise. Consiliul de Securitate al ONU ar trebui să fie garantul păcii internaționale. Curtea Internațională de Justiție ar trebui să rezolve disputele dintre state. Curtea Penală Internațională ar trebui să tragă la răspundere indivizi vinovați de crime grave.

La nivel regional, au apărut structuri de securitate și cooperare precum Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunea Europeană, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.

Problema nu e lipsa instituțiilor. Problema este asimetria de putere dintre ele și statele pe care ar trebui să le constrângă. Când un stat mic încalcă dreptul internațional, mecanismele se pun în mișcare rapid. Când o mare putere o face, regulile devin flexibile, interpretabile, negociabile.

Întoarcerea imperiilor: trei poli, aceeași logică

Lumea actuală este marcată de revenirea agresivă a gândirii imperiale. Nu neapărat sub forma coloniilor clasice, ci sub forma zonelor de influență, a „vecinătăților privilegiate” și a dreptului autoproclamat de a interveni.

Primul pol este cel care vede securitatea ca pe o zonă tampon, unde voința statelor mai mici e secundară intereselor strategice ale centrului.

Al doilea pol privește lumea ca pe un teren de negociere economică și tehnologică, în care regulile sunt bune doar dacă nu încurcă ascensiunea.

Al treilea pol oscilează între hegemonie militară și izolaționism interesat, tratând dreptul internațional ca pe un instrument opțional.

Toți trei au ceva în comun: folosesc dreptul internațional selectiv. Îl invocă atunci când le convine și îl ignoră când devine incomod.

Garanțiile de securitate: promisiuni sau realitate?

În teorie, garanțiile de securitate sunt pilonul stabilității. Alianțele, tratatele de apărare colectivă, mecanismele de descurajare ar trebui să prevină agresiunea. În practică, ele funcționează doar atâta timp cât există credibilitate.

Credibilitatea nu se construiește prin declarații, ci prin acțiuni. Iar în ultimii ani, lumea a văzut prea des cum:

• tratate sunt încălcate fără consecințe reale;
• sancțiunile sunt negociate politic;
• agresiunea este reinterpretată ca „interes legitim”;
• statele sunt lăsate să se descurce singure, sub privirea atentă a „comunității internaționale”.

În acest context, garanțiile de securitate încep să pară condiționate, nu absolute. Iar asta erodează exact fundamentul pe care a fost construit sistemul postbelic.

Ce a mai rămas din visul concordiei mondiale

A rămas mai mult decât pare, dar mult mai puțin decât ne-am dori.

A rămas limbajul dreptului internațional, care încă oferă un cadru de legitimitate.

A rămas presiunea opiniei publice globale, imperfectă, dar existentă.

A rămas teama, încă prezentă, de escaladare totală.

Dar s-a pierdut ceva esențial: consensul moral că regulile sunt mai importante decât forța. Astăzi, regulile sunt tratate ca o opțiune strategică, nu ca o obligație civilizațională.

Dreptul internațional nu moare brusc. Se golește încet.

Ordinea globală nu se prăbușește printr-un singur act spectaculos. Se erodează prin excepții, tăceri, duble standarde și compromisuri repetate. Fiecare încălcare nepedepsită slăbește următoarea regulă. Fiecare agresiune tolerată o pregătește pe următoarea.

Dreptul internațional nu este o lege a naturii. Este un contract fragil între state. Dacă marile puteri decid că nu mai au nevoie de el, atunci lumea nu va deveni „mai liberă”. Va deveni mai periculoasă.

Între cinism și luciditate

Nu trăim sfârșitul dreptului internațional, dar trăim cea mai serioasă criză a lui din ultimele decenii. Visul concordiei mondiale nu a murit, dar a fost retrogradat din ideal practic în slogan invocat selectiv.

Întrebarea reală nu este dacă sistemul va supraviețui.

Întrebarea este cine va avea curajul să-l apere, nu doar în discursuri, ci în fapte. Pentru că alternativa e cunoscută. Am mai fost acolo. Și știm cât costă o lume în care dreptul tace, iar forța vorbește, folosind cele câteva cuvinte sărmane pe care le cunoaște.