Europa – dușmanul imaginar al românului dezamăgit

Undeva, între mitul „europeanului civilizat” și damigeana de țuică din satul global al frustrărilor, românul s-a trezit în 2025 cu o dilemă existențială: „Ce dracu’ ne-a adus nouă Europa?” Și, pentru mulți, răspunsul vine cu ciudat de multă siguranță: „Nimic.” Sau și mai bine: „Numai belele, dom’le, numai belele.”

Astăzi, pentru un segment tot mai vocal al electoratului român, Europa e un fel de sperietoare cu cravată. O autoritate invizibilă care interzice, cenzurează, impune și nu oferă nimic în schimb. Un personaj colectiv, malefic, de film ieftin, în care s-au proiectat toate frustrările, așteptările eșuate și miturile despre suveranitatea pierdută.

E un fenomen real, palpabil și din ce în ce mai prezent în discursul public.

Iar dacă vrei să înțelegi cum a ajuns Europa să fie „dușmanul românului”, trebuie să te întorci puțin în sufletul și stomacul acestui neam – și să sapi fără menajamente.

17:49 • Internațional

Bloomberg: Europa este lipsită de apărare în fața Rusiei din cauza deficitului de metale rare

07:25 • Internațional

Europa, retrogradată în strategia SUA: avertismentul dur al fostului comandant american Ben Hodges

Europa „n-a dat nimic”. Asta e, de fapt, marea vină.

Românul de birt, dar și cel de Facebook, nu e preocupat de libertatea de circulație, de stabilitatea geostrategică, de fondurile structurale sau de apartenența la o comunitate economică de 500 de milioane de oameni. Nu-l interesează nici reglementările europene care i-au adus produse mai bune, standarde de siguranță, sau faptul că poate munci oriunde în UE fără să-și vândă un rinichi pentru o viză.

El vrea o chestie clară:

să-i fi dat Europa, personal, ceva. O pensie mai mare. Un salariu nesimțit de bun. Un drum ca-n Germania. Un loc de muncă „în birou”. Sau, în cazuri mai rurale, măcar un tractor să-l vândă pe două damigene de țuică. Dacă n-a primit toate astea, Europa e vinovată. Dacă nu i-a bătut un oficial de la Bruxelles la ușă cu o plasă de la Lidl și o diplomă de absolvire a vieții, înseamnă că Europa nu l-a ajutat.

De la admirație la resentiment

Imediat după aderarea la UE, Europa era pentru români un soi de zeiță salvatoare. Toți voiau să fie „ca afară”. Ne îmbrăcam, mâncam și gândeam „ca în Europa”. Dar mirajul s-a stins rapid. Pentru că adaptarea la un sistem funcțional presupune și schimbare, efort, disciplină, reguli. Iar românul, crescut cu șmecherii, combinații, „merge și-așa”, n-a avut răbdare să se europenizeze cu totul. A vrut rezultatul, nu și procesul.

Când a realizat că Europa nu e Moș Crăciun și că intrarea în club vine și cu responsabilități, a apărut prima frustrare.

Că trebuie să respecte reguli. Că trebuie să muncească. Că nu mai merge să-ți dai copilul la o școală mizeră și să ceri performanță olimpică. Că nu mai poți arunca molozul în râu și să te plângi că vin inundații.

Așa a apărut un resentiment mut, care s-a acumulat ani la rând. Apoi, pe fundalul crizelor economice, al pandemiei, al inflației, al războiului și al haosului politic, acest resentiment a devenit vocal.

„Suveranismul” de carton, alimentat de limbrici și lătrăi

A simțit mirosul și l-au mirosit și alții: lătrăii suveraniști, predicatorii românismului de tip șobolan, care în mod bizar s-au născut toți în partide finanțate dubios, cu discursuri calibrate la Moscova și ideologii pescuite de pe netul conspiraționist.

Ei i-au oferit românului ce voia să audă:

că Europa nu e mama bună, ci mama vitregă. Că „ne-a luat tot și nu ne-a dat nimic”. Că „am pierdut suveranitatea” (de parcă știam vreodată s-o folosim). Că ne-a impus vaccinuri, norme LGBT, interzicerea porcului crescut în sufragerie și alte mizerii „nefirești”.

A apărut, astfel, un anti-europenism de cârciumă.

Nu unul articulat, ci visceral. Un „nu-mi place”, un „să ne lase dracului”, un „să ne vedem de ale noastre, dom’le”. Adică de țuica noastră, de borduri, de mită la primărie, de complicități de clan și de învârteli cu dedicație.

„Românismul neaoș” e doar o păcăleală de bâlci

Ce se oferă în schimb? O formă de românism caricatural, bazat pe mămăligă, doine și tricolor. Cu promisiuni de „autonomie economică” într-o țară fără industrie. Cu sloganuri de „avem tot ce ne trebuie” într-un stat care importă inclusiv cartofii. Cu ideea că „străinii ne sug sângele”, în timp ce tot ce merge în România e fie multinațională, fie fonduri europene, fie expați care au adus know-how.

Românul, orbit de furie și dezamăgire, nu vede ironia.

Nu vede că, fugind de „tirania Bruxelles-ului”, e împins subtil spre brațele altui tip de influență: Rusia. Acolo unde „suveranitatea” înseamnă mizerie, opresiune, moarte și propagandă de fier. Unde fiecare individ e un soldat fără drepturi și fiecare vot e o piesă din decor.

Europa n-a fost niciodată sexy

O altă problemă este că UE nu a știut – și nu știe nici azi – să comunice pe înțelesul celor care votează. Europa nu are o voce care să ajungă la bodega din sat. Nu are o campanie care să explice concret: „datorită acestui fond european ai drum, școală, apă și canalizare”. A lăsat totul pe mâna autorităților locale, care ba n-au comunicat, ba și-au asumat toate meritele.

Iar între timp, propaganda suveranistă a făcut show.

A urlat în microfoane. A mers din poartă-n poartă. A exploatat moartea, nevoia, durerea. A avut sloganuri simple: „ne iau țara”, „ne fură pământul”, „ne omoară copiii cu ideologii străine”. Și, pentru omul flămând de sensuri, sună convingător.

Frustrarea e reală. Dar direcția e greșită.

Important de spus: furia românului nu e complet nedreaptă. El trăiește într-un stat care îl umilește. Cu pensii mici, spitale infecte, școli prăbușite și drumuri care se surpă după ploaie. El a fost păcălit de fiecare generație de politicieni. A muncit mult și a primit puțin. A fost tras pe sfoară de firme, de primării, de stat și de „privați”.

Dar furia lui e îndreptată greșit.

Nu Europa e vinovată că România are corupți, proști și leneși în funcții cheie. Nu Bruxelles-ul e de vină că Dragnea și ai lui au furat ani la rând, că PNL e plin de trădători politici sau că PSD s-a rebranduit fără să se curețe. Nu Comisia Europeană l-a pus pe baronul local să ia șpagă, nici nu i-a spus primarului să dea contracte pe sub masă.

Europa – cu toate bubele ei – rămâne cea mai bună opțiune

Cu toată rigiditatea, lipsa de empatie, greșelile și birocrația ei, Europa este cel mai decent cadru în care România poate funcționa ca stat. Ne oferă reguli, infrastructură de civilizație, bani nerambursabili și un context de siguranță internațională. Ne dă libertatea să plecăm, să revenim, să trăim unde vrem. Ne impune standarde și ne oferă oportunități.

Alternativa?

Să ne întoarcem în spatele cortinei, într-un peisaj în care presa e vocea partidului, libertatea e o glumă, economia e centralizată și protestul e întâmpinat cu bastonul. Să fim sateliți ai Rusiei, ca niște pionii obedienți care visează la „măreția națională” în timp ce n-au curent și căldură iarna.

Ce e de făcut?

• Să vorbim mai clar și mai direct despre ce înseamnă apartenența europeană.
• Să arătăm concret beneficiile — nu doar pe hărți, ci în povești reale.
• Să învățăm să demontăm propaganda suveranistă fără aroganță.
• Să reconstruim încrederea, acolo unde ea a fost trădată.
• Să nu cedăm zgomotului — pentru că românul de azi nu mai are nevoie de încă o minciună frumoasă, ci de adevăr spus pe limba lui.

Europa nu e mama bună și nici mătușa bogată. E, mai degrabă, o soră mai mare, scorțoasă, care te trage de urechi, dar îți dă bani de școală.

Și poate că asta nu e idealul visat. Dar e, totuși, singura familie în care avem o șansă reală. Cât o mai vrem.