Eurovision 2026: ZbangaRanga și ”respectul” față de Israel ne-au furat locul 1

Era cât p-aci să câștigăm. Ar fi fost perfect meritat. Spre cinstea noastră, România chiar s-a prezentat impresionant la această ediție. Alexandra Căpitănescu a dus la Viena o piesă solidă, „Choke Me”, aleasă după Selecția Națională din martie 2026, unde a câștigat clar, cu 82 de puncte, după ce cinci dintre cei șapte jurați i-au dat punctaj maxim.

Și s-a văzut de ce.

Alexandra n-a venit cu mileuri sonore, nici cu patriotism de carton, nici cu o baladă plângăcioasă în care artistul se uită în gol ca și cum tocmai i-a murit cactusul.

A venit cu o piesă care sună a prezent: dură, aspră, tensionată, cu filon rock/nu-metal, cu nerv, cu voce, cu trupă, cu prezență scenică și cu o energie care nu cerea voie de la nimeni.

„Choke Me” a fost exact ce ar trebui să trimită România când nu mai vrea să pară o rudă săracă la masa Eurovisionului:

muzică făcută pentru acum, nu pentru nostalgia comisiilor care cred că modern înseamnă să pui un fluier peste un beat de club.

Alexandra Căpitănescu a fost o prezență senzațională la Viena.

Nu „drăguță”. Nu „corectă”. Nu „onorabilă”.

Senzațională.

A avut atitudine, control, voce și acel tip de intensitate care nu se poate fabrica din fumigene și regie TV.

A intrat în finală după semifinala a doua, unde România a fost printre cele zece țări calificate, iar momentul ei a fost remarcat pentru energia puternică de scenă alături de trupă.

Și, foarte important, publicul a simțit asta.

Acolo unde juriile au început să distribuie puncte ca la ONU, cu delicatețuri diplomatice, vecinătăți afective și calcule de salon, publicul a reacționat mai cinstit.

A văzut piesa.

A auzit vocea.

A simțit momentul.

Și a împins România sus, acolo unde merita să fie.

Locul 3 este excelent. Dar rămâne senzația aceea amară că, într-un sistem de vot mai puțin gândit pentru compromisuri, inerții, frici și aritmetică festivistă, România putea câștiga.

Nu din patriotism. Nu din milă. Nu din „hai și noi, că n-am mai fost de mult”.

Ci pentru că, pur și simplu, piesa a fost mai bună decât bubuiala bulgărească premiată cu coroniță și decât holograma muzicală a Israelului.

Asta este partea cu adevărat importantă: România n-a fost acolo ca figurantă.

N-a fost decor. N-a fost exotism estic. N-a fost „uite, au revenit și ei după pauză”. România a fost una dintre puținele țări care au adus ceva cu adevărat convingător.

Alexandra ar fi meritat, fără dubii, primul loc

Într-un festival în care muzica e sufocată frecvent de țâțe, geopolitică, buze lucioase, diaspora și Excel, Alexandra Căpitănescu a venit cu o piesă care a avut carne muzicală.

A avut coloană vertebrală.

A avut tensiune reală.

A avut acel lucru simplu pe care Eurovision îl uită prea des: o identitate sonoră.

Și de aceea rămânem doar cu o participare de excepție.

Locul 3 e o performanță mare. Dar, sincer, într-o competiție muzicală mai puțin răvășită de mecanismele ei absurde, „Choke Me” ar fi putut foarte bine să plece acasă cu trofeul.

Nu s-a întâmplat. A câștigat „Bangaranga”. Zbangazdranga. Langatanga.

Asta e. Uneori, Europa preferă alarma de mall în locul chitarei electrice și a unei voci cu adevărat impresionante.