Fiindcă iar veni vorba: ce este progresismul

„Progresism” este unul dintre acele cuvinte care au avut, la origine, un sens relativ clar, dar care, odată ajunse în gura propagandei, au fost umflate până la caricatură. Astăzi, în discursul suveranist-populist, termenul nu mai descrie o orientare politică precisă, ci a ajuns să funcționeze ca o sperietoare universală pentru aproape orice nu convine.

În sensul lui propriu, progresismul este o viziune politică favorabilă reformei, modernizării și extinderii drepturilor.

El pornește de la ideea că societatea poate fi îmbunătățită prin legi, politici publice și corectarea unor nedreptăți vechi sau persistente.

Accentul cade, de regulă, pe egalitatea de șanse, drepturi civile, reducerea discriminării, modernizarea instituțiilor, educație, sănătate și, în formele mai recente, pe mediu și incluziune socială.

Asta este definiția normală.

Nu e nici apocalipsă morală, nici program de demolare a civilizației.

Nu spune că tot ce este vechi trebuie distrus și nici că tradiția trebuie aruncată la gunoi.

Spune doar că tradițiile, ierarhiile și instituțiile nu trebuie adorate mecanic, ci judecate și, la nevoie, reformate.

De ce irită?

Pentru că pune întrebări incomode despre lucruri pe care mulți ar prefera să le lase neatinse.

Discută despre abuzuri, inegalități, raporturi de putere, minorități, drepturi și schimbare socială.

Într-o lume care se simte deja obosită, nesigură și agresată de viteză, orice discurs despre schimbare poate părea amenințător.

Problema nu începe când progresismul este criticat. Critica e legitimă.

Problema începe când termenul este golit de sens și folosit ca etichetă pentru orice.

În accepțiunea suveranist-populistă, „progresismul” nu mai e o doctrină, ci un sac mare în care sunt aruncate, după nevoie, Bruxelles-ul, ONG-urile, politicile de mediu, feminismul, drepturile minorităților, limbajul mai modern, reformele administrative, tehnocrații și, la o adică, orice om care nu zbiară suficient de patriotic.

În acest vocabular, „progresist” înseamnă, de fapt, „ceva care îmi displace, mă încurcă sau îmi strică aranjamentul”.

Aici se vede și șmecheria politică. Termenul devine o bâtă emoțională. Nu mai e folosit ca să clarifice poziția cuiva, ci ca să-l murdărească rapid. Nu mai trebuie să explici de ce o reformă fiscală e proastă, de ce o politică de mediu e exagerată sau de ce o măsură administrativă te nemulțumește. Spui doar „progresism” și ai produs imediat un dușman vag, rece, străin și suspect.

Asta convine perfect politicii populiste, care trăiește din opoziții brutale: noi și ei, neamul și străinii, firescul și deviația, poporul și elitele.

„Progresismul” devine astfel inamicul ideal, tocmai fiindcă e suficient de neclar încât să poată însemna orice.

Desigur, nici progresismul real nu e scutit de excese.

Există și forme ridicole, moralizante, rigide, cu aer de superioritate culturală și cu prostul obicei de a transforma cauze legitime în mici religii de birou.

Dar exact de aceea e nevoie de precizie.

Nu poți critica inteligent excesele progresismului dacă folosești cuvântul ca sperietoare pentru orice, fiindcă ajungi să nu mai spui nimic serios.

Pe scurt, progresismul, în sensul lui normal, este o orientare favorabilă reformei și extinderii drepturilor.

În sensul dat de propaganda suveranist-populistă, a devenit un bau-bau bun la toate. Primul poate fi discutat, criticat și nuanțat. Al doilea nu este concept, ci zgomot.

De ce îi irită pe suveraniști „progresismul exacerbat” și de ce, în fundal, pâlpâie uneori și nostalgia „ordinii”

Un cuvânt folosit ca bâtă, nu ca idee

În discursul suveranist-populist, „progresismul exacerbat” nu este aproape niciodată o noțiune tratată riguros.

Nu vine cu definiții precise, cu delimitări doctrinare sau cu vreo analiză serioasă a tradiției progresiste occidentale.

Vine, de obicei, ca etichetă de luptă.

Ca o ștampilă mare, roșie, lipită pe orice pare străin, incomod, neliniștitor, sofisticat sau pur și simplu greu de înghițit pentru reflexul conservator.

Asta trebuie spus din capul locului:

în gura multor suveraniști, „progresismul” nu mai descrie o orientare ideologică anume.

A ajuns un sac larg, în care pot fi băgate de-a valma drepturile minorităților, politicile de mediu, limbajul mai atent, feminismul, Bruxelles-ul, ONG-urile, tehnocrația, reformele administrative, presa critică, modernizarea instituțională și chiar simpla decență procedurală.

Tot ce nu le convine poate deveni, peste noapte, „progresism exacerbat”.

Nu vorbim aici despre claritate intelectuală. Vorbim despre utilitate propagandistică.

Frica de schimbare împachetată patriotic

Primul motiv pentru care suveraniștii reacționează atât de violent la această etichetă ține de o anxietate reală față de schimbare. O parte a publicului simte că lumea se mișcă prea repede, că normele vechi se clatină, că autoritatea tradițională e contestată, că limbajul public se schimbă, că apar drepturi și sensibilități noi, că vechile certitudini nu mai sunt de ajuns.

În acest climat, „progresismul” devine numele generic al neliniștii.

Nu fiindcă oamenii ar fi citit programe ideologice și ar fi ajuns la concluzii subtile, ci fiindcă au impresia că li se mută podeaua de sub picioare.

Familia, școala, religia, națiunea, autoritatea, raportul dintre bărbat și femeie, dintre majoritate și minorități, dintre stat și individ — toate acestea par, pentru mulți, terenuri aflate sub asediu.

Politicianul populist vine și spune exact ce vor ei să audă:

Nu tu ești depășit, lumea e stricată.

Nu tu te sperii de complexitate, ei îți bagă pe gât ideologii străine.

Nu tu nu mai înțelegi ritmul lumii, ci „progresismul exacerbat” a luat-o razna.

E o explicație comodă și foarte rentabilă electoral. Mai ales atunci când retardul cultural/educațional este atât de pronunțat ca în România.

Bruxelles-ul ca vinovat universal

Al doilea motiv este relația nevrotică dintre suveranism și orice centru exterior de putere.

În imaginarul suveranist, progresismul nu apare ca produs intern al unor societăți moderne care își discută contradicțiile, ci ca marfă ideologică importată.

Vine „de la Bruxelles”, „de la ONG-uri”, „de la corporații”, „de la birocrațiile globale”, „de la elitele fără rădăcini”.

Asta le convine enorm, pentru că transformă o dezbatere socială complicată într-o simplă poveste de ocupație culturală.

Nu mai ai de explicat de ce o anumită politică de mediu e bună sau rea.

Nu mai ai de discutat concret despre drepturi, discriminare, administrație sau modernizare.

E suficient să spui că totul vine din afară și că ți se impune peste capul națiunii.

Aici intervine una dintre marile minciuni ”utile” ale populismului:

orice schimbare care incomodează este prezentată nu ca rezultat al unei evoluții sociale, ci ca agresiune străină.

Iar dacă e agresiune străină, trebuie respinsă automat, înainte chiar să fie înțeleasă.

„Progresismul” ca armă de ceață

Al treilea motiv este și cel mai cinic: termenul e extraordinar de folositor politic tocmai pentru că este vag.

Poți băga în el tot ce te încurcă.

Dacă ai o problemă cu normele europene de mediu, spui progresism.

Dacă ai o problemă cu regulile anti-discriminare, spui progresism.

Dacă cineva încearcă să reformeze companii de stat, să taie sinecuri, să disciplineze cheltuielile sau să scoată la lumină niște jocuri murdare, poți lipi oricând aceeași etichetă, chiar dacă legătura ideologică e subțire sau inexistentă.

Aici se vede bine că „progresismul exacerbat” funcționează ca bâta perfectă pentru mintea leneșă și pentru politicianul șmecher.

E un dușman total, elastic, bun la toate. Nu trebuie definit, trebuie doar scuipat ritualic.

Prin urmare, suveranistul nu combate neapărat progresismul real.

Combate mai ales caricatura lui convenabilă, cea care îi permite să coaguleze, într-o singură emoție, toate frustrările publicului său.

Mai e ceva: progresismul vine și cu limitări de putere

Pe mulți nu-i enervează doar schimbarea culturală, ci și faptul că anumite forme de progresism, chiar imperfecte, vin la pachet cu ideea de limitare a vechilor privilegii.

Drepturile, transparența, reformele instituționale, protecția unor categorii vulnerabile, criticarea ierarhiilor moștenite — toate acestea deranjează nu doar sensibilități tradiționaliste, ci și reflexe de putere foarte concrete.

În multe cazuri, furia împotriva „progresismului” ascunde și o reacție împotriva oricărei încercări de a scoate la control zone care au trăit bine în ambiguitate, brutalitate și ierarhie necontestată.

Dacă lumea devine mai atentă la abuz, la excludere, la limbaj, la procedură și la raportul dintre putere și drepturi, pentru anumite triburi politice asta nu mai e doctrină, ci pericol direct.

Și atunci termenul e transformat în dușman metafizic.

Nu pentru că ar fi înțeles, ci pentru că trebuie demonizat repede.

Există și o umbră de nostalgie după „ordine”?

Da, există.

Nu întotdeauna afirmată frontal, nu în forma unei iubiri declarate pentru comunism, ci mai curând ca abur afectiv.

Ca oftat după o lume în care „se știa cine comandă”, „nu era atâta dezordine”, „nu se discuta atâta”, „oamenii aveau frică” și „lucrurile păreau mai așezate”.

Aici apare, tangențial, și mitul ceaușist al ordinii.

Nu comunismul real, cu frigul, foamea, frica, Securitatea, interdicțiile și umilința zilnică. Nu acela. Ci versiunea lui cosmetizată de memoria leneșă: stat tare, disciplină, autoritate, tăcere, uniformitate, control.

În fundalul unor discursuri suveraniste, această nostalgie există.

Nu ca doctrină articulată, ci ca reflex sentimental. Ca poftă de verticalitate dură. Ca dor după o ordine în care pluralismul nu mai face zgomot, minoritățile nu mai cer nimic, presa nu mai sapă, iar statul nu se mai explică, ci comandă.

Nostalgia aceasta este, de fapt, selectivă și ipocrită

Nimeni nu cere (încă), desigur, cartelă pe ulei, frig în apartament și ședințe de partid la lumina becului chior.

Nu se regretă cenzura în forma ei brutală, pușcăria politică sau mizeria materială. Fiindcă astea s-au uitat.

Se regretă decorul autorității, nu prețul ei.

Se vrea înapoi impresia de ordine, fără memoria costurilor reale.

Asta e una dintre cele mai mari ipocrizii ale acestui tip de sensibilitate politică.

Libertatea e invocată împotriva exteriorului, dar controlul e dorit în interior.

Suveranitatea e cerută în raport cu „străinii”, dar obediența e visată înăuntru.

Poporul e slăvit în discurs, dar în practică e preferat un popor disciplinat, aliniat, tăcut și previzibil.

Aici se întâlnesc suveranismul gălăgios și nostalgia autoritară: într-o imaginație politică în care libertatea este bună doar dacă nu tulbură ordinea.

De aceea „progresismul exacerbat” sună atât de util

Pentru că permite comprimarea tuturor acestor spaime într-un singur cuvânt.

Frica de schimbare, resentimentul față de elitele externe, aversiunea față de pluralism, iritarea produsă de drepturi noi, dorul difuz după autoritate tare, suspiciunea față de orice modernizare incomodă — toate pot fi împachetate elegant sub formula „progresism exacerbat”.

E o expresie bună pentru cine vrea să facă politică de trombon și din simplificări. E mai puțin bună pentru cine vrea să gândească limpede.

Doctrine de împrumut pentru minți năclăite

Suveraniștii sunt iritați de „progresismul exacerbat” fiindcă, în mintea și în propaganda lor, acest termen concentrează tot ce percep ca amenințare: schimbare rapidă, influență externă, slăbirea autorității tradiționale, pluralism moral, reguli noi și limitarea unor vechi reflexe de putere.

În fundal, da, se zgândăre și nostalgia unei „ordini” de tip ceaușist, dar nu pentru comunismul real, ci pentru legenda lui disciplinară: stat tare, autoritate necontestată, societate liniștită cu forța.

Numai că liniștea aceea avea un preț. Pe care, de obicei, îl plăteau cei fără putere.

Când auzi, așadar, un politician tunând împotriva „progresismului exacerbat”, merită să-l întrebi calm două lucruri:

Ce anume înțelege prin progresism și ce fel de ordine visează în locul lui.

De multe ori, răspunsul adevărat nu e doctrinar. E doar o poftă veche de control, îmbrăcată festiv în patriotism.

Ipocrizia supremă

Dacă la momentul întemeierii suveranismului românesc scena noastră politică ar fi fost deja ocupată consistent de naționalist-populism agresiv, inițiatorii acestui grup devenit AUR ar fi fost obligați să se poziționeze oriunde altundeva mai era loc.

Adică s-ar fi aruncat pe meterezele progresismului, probabil exacerbat, fără niciun fel de scrupul doctrinar.

Aceiași georgici, lulele, târzii și ceilalți ar fi tunat și fulgerat, azi, împotriva sclerozei naționale a populismului-tradiționalist. S-ar fi luptat cu beșlegele politice care nu pricep nevoia de progres.

Fiindcă asta e esența ”ideologică” a parvenitismului politic românesc: trebuie neapărat să punem mâna pe Putere. Nu contează cum.

Fraierilor… găsim noi ce să le spunem.