FrikiPedia: Sandilii fără frontiere. Azi – Dughin, filosoful lui Putin

Vestea e proastă, stimați prieteni. Încă există Aleksandr Dughin, această combinație de profet cu barbă, manual sovietic uitat în ploaie și administrator de bloc metafizic, care reușește să transforme orice idee simplă într-o cazarmă filozofică.

Ultima bijuterie a gândirii sale merită pusă direct în insectarul mondial al delirului politic:

Coreea de Nord ar fi, țineți-vă bine de clanță, „un bastion al umanismului, democrației și libertății”.

Da. Coreea de Nord.

Țara în care libertatea este atât de prezentă, încât cetățeanul trebuie să aibă grijă să nu se împiedice de ea pe stradă.

Țara unde democrația are o asemenea viteză de exprimare, încât alegerile se termină înainte să înceapă.

Coreea de Nord, Elveția sufletului dughinist

În universul lui Dughin, Coreea de Nord nu este o dictatură sufocantă, ci un fel de sanatoriu moral al omenirii.

Un loc unde libertatea nu se risipește aiurea pe la oameni, ca să nu le facă rău. Ea este păstrată sus, la conducere, ca brânza bună în cămară.

Ăsta e inefabilul gândirii totalitare: ia un cuvânt nobil, îl golește de sens, îl spală cu leșie ideologică, apoi îl pune pe pancartă.

„Libertate” înseamnă supunere.

„Democrație” înseamnă unanimitate obligatorie.

„Umanism” înseamnă statul care îți iubește omul atât de mult, încât îl păzește de propriile opinii.

Dughin nu vede gardurile, frica, cultul personalității, militarizarea, foamea morală și materială.

El vede bastionul. Turnul. Fortăreața. Modelul.

Adică exact ce vede orice ideolog îndrăgostit de ordine: nu omul, ci formația de oameni. Nu cetățeanul, ci plutonul. Nu viața, ci alinierea.

Internetul, această primejdie cu mufă

Partea cu internetul e și mai frumoasă.

Dughin spune că internetul ar trebui dat „în porții”, pentru bună purtare.

Nu ca drept, nu ca instrument de informare, nu ca spațiu de comunicare, ci ca desert la cantina statului.

Ai fost cuminte? Ai citit ce trebuie? N-ai râs de conducător?

Primești 40 de minute de internet, două căutări pe Google și o fotografie cu o pisică patriotică.

Ai avut idei? Ai comentat? Ai pus întrebări?

Gata. La colț. Fără internet până la următoarea ninsoare imperială.

Propunerea sezonieră este antologică: primăvara, vara și toamna închidem internetul, iarna îl pornim.

Cu alte cuvinte, Rusia ar urma să treacă la rotația agricolă a libertății digitale.

Primăvara sapi cartofi fără meme.

Vara culegi castraveți fără Telegram.

Toamna meditezi la măreția statului.

Iarna, dacă ninge regulamentar, primești voie să intri online și să constați că tot ce știai între timp s-a schimbat. Mai puțin Putin.

Statul trebuie să inspire teroare, dar cu grijă, probabil cu papuci de pâslă

Dughin mai spune că „statul trebuie să inspire teroare”.

Formula e cinstită, trebuie să recunoaștem.

Unii îmbracă autoritarismul în vorbe moi: stabilitate, ordine, siguranță, tradiție.

Dughin vine direct cu bocancul pe masă. Teroare. Să știe omul pe ce lume trăiește.

În mintea lui, statul nu este un mecanism făcut pentru cetățean, ci o zeitate cu ștampilă.

Cetățeanul nu are drepturi, are condiție fizică.

Trebuie să stea drept, să tacă frumos și să înțeleagă că teroarea e doar o formă mai severă de îmbrățișare administrativă.

Iar represiunea? E ceva obligatoriu și minunat.

Dughin o descrie ca pe un mecanism de „rotație a elitelor”.

Adică, în traducere omenească: îi mai băgăm pe unii la beci, ca să facem loc altora la masă.

Excelentă teorie managerială. Harvard Business School, dar cu anchetatorul pe post de consultant.

Alegerile sunt spectacol, dar conducătorul sacru e documentar

Dughin nu prea crede nici în alegeri.

Spune că sunt „un spectacol” și că vin aceiași oameni sau alții mai răi.

Aici, trebuie să fim atenți: uneori, chiar și un ceas stricat pare să indice ora exactă, dar numai fiindcă realitatea are umor negru.

Problema nu este că alegerile pot fi imperfecte. Problema este soluția lui Dughin.

El nu vrea alegeri mai bune, instituții mai curate, competiție reală sau cetățeni mai informați. Nu.

El vrea să înlocuiască circul democratic, cu toate defectele lui, cu altarul politic.

Deasupra altarului: Putin, „conducător sacru”, „enigmă”, „chintesența drumului istoric”.

Aici nu mai suntem în politologie. Suntem în delir geopolitic.

Fiecare conducător trebuie să aibă propriul filosof, zice Dughin.

Cum ar fi el, de exemplu. Sigur.

Iar fiecare filosof de curte trebuie să aibă o barbă lungă, un vocabular cețos și capacitatea de a explica de ce poporul are nevoie de mai puțină libertate, mai mult război și internet pe cartelă morală.

Războiul ca pace și lanțul ca brățară tradițională

Dughin mai spune și că Rusia trebuie să construiască „un stat al războiului” ca să se apere de provocări.

E vechea scamatorie imperială:

ca să avem pace, ne pregătim să trăim în război permanent;

ca să apărăm omul, îl militarizăm de mic;

ca să protejăm societatea, o închidem;

ca să salvăm libertatea, o suspendăm până la primăvară.

În această logică, orice abuz devine profilaxie.

Orice cenzură devine igienă.

Orice tăiere de internet devine detoxifiere.

Orice frică devine patriotism.

Orice întrebare devine sabotaj.

Dughin este periculos tocmai fiindcă nu vorbește ca un administrator nervos de dictatură, ci ca un croitor de sensuri mari.

El nu zice simplu „vreau control”. El zice „eliberez energiile”.

Nu zice „vreau obediență”. Zice „drum istoric”.

Nu zice „cetățeanul să tacă”. Zice „protecție împotriva răului”.

Totalitarismul nu vine mereu cu spume la gură. Uneori vine cu bibliografie, barbă și metafizică.

FrikiPedia notează: sandiliul absolut are vocație cosmică

Aleksandr Dughin este genul de personaj care poate privi un lagăr ideologic și vedea acolo o grădină de trandafiri.

Poate privi internetul și vedea o infecție.

Poate privi alegerile și vedea un moft.

Poate privi teroarea de stat și vedea o metodă de educație națională.

Iar când asemenea idei sunt rostite într-o Rusie care taie internetul „cât va fi necesar”, care se afundă în logica războiului și care își transformă conducătorul în icoană politică, nu mai vorbim doar despre excentricitatea unui filosof cu alură de patriarh al nălucilor.

Vorbim despre manualul de utilizare al unei lumi în care cetățeanul trebuie redus la tăcere, informat cu pipeta, speriat cu metodă și convins că lanțul de la gleznă este, de fapt, o brățară tradițională.

Dughin merită, așadar, loc de cinste în FrikiPedia.

Nu la secțiunea „filosofi”, ci la raftul special: sandili geopolitici cu pretenții de profeți.

Iar definiția ar putea suna așa:

Dughin, Aleksandr – specie rară de gânditor imperial, capabil să găsească democrație în Coreea de Nord, libertate în cenzură, umanism în represiune și pace în statul de război permanent.

Se hrănește cu mituri, vorbește în parabole autoritare și recomandă internetul doar iarna, preferabil după verificarea comportamentului ideologic.

Finalitate naturală: muzeul viu al ideilor care ar trebui ținute sub clopot de sticlă, ca substanțele toxice.

Profeți, frate! Peste tot, numai profeți!

Și… nu ne putem abține să nu observăm cât de bine seamănă acest profet al totalitarismului cu Profetul nostru de KauciuK. Ăla, al lor, măcar are curajul să spună direct ce-i în capul lui. Al nostru o mermelește cu panseuri metaobscure.

Dar… cam tot la asta visează.