Gloanțele îi șuieră pe la ureche, dar el se compară cu Lincoln: e tare greu să fii atât de Trump!

Fanfaronada nu mai are frână… Un om împușcă spre sală, iar Trump își vede bustul în galeria istoriei. Există politicieni care, puși în fața unui moment grav, încearcă măcar pentru câteva clipe să pară atinși de realitate. Și există acest Donald Trump, care reușește performanța rară de a transforma aproape orice incident, oricât de serios, într-o ocazie de autoplasare în panteonul măreției.

După focurile de armă trase la Cina Corespondenților de la Washington, Trump a fost întrebat de o jurnalistă de ce i se întâmplă mereu astfel de lucruri.

Răspunsul n-a fost despre climatul de violență, despre tensiunea socială, despre securitate sau despre fragilitatea vieții publice într-o Americă tot mai încordată. Nu.

Trump a ales să se compare, senin, cu Abraham Lincoln.

Reflexul său nu e analiza, ci monumentul personal

„Am studiat asasinatele”, a spus Trump, înainte de a sugera că personalitățile cele mai marcante, cele care schimbă cel mai mult o țară, sunt și cele care devin ținte. Iar exemplul invocat a fost Abraham Lincoln.

Aici nu mai vorbim doar despre prost gust sau despre o nouă fandoseală verbală a personajului.

Vorbim despre un reflex adânc înfipt în structura sa politică:

incapacitatea de a privi un eveniment fără să se proiecteze imediat pe sine în centrul unei fresce istorice.

Omul nu poate asista nici măcar la propria proximitate cu pericolul fără să se viseze instantaneu înrudit cu unul dintre cei mai mari președinți ai Americii.

Lincoln a fost tragedie istorică. Trump joacă teatru în decor prezidențial

Comparația e ridicolă nu doar prin disproporție, ci și prin lipsa totală de simț al măsurii.

Abraham Lincoln a fost asasinat într-un moment de ruptură istorică uriașă, după războiul civil, într-o Americă sfâșiată, în timp ce ținea în spate o țară reală, o reconstrucție reală și o încărcătură morală reală.

La Trump, totul trece prin filtrul autoadmirației.

El este Eroul Națiunii, Alesul, Trimisul, Salvatorul, Darul lui Dumnezeu pentru omenire. Dacă se întâmplă ceva grav în jurul lui, concluzia nu este că lumea a luat-o razna, ci că el trebuie să fie, desigur, un titan.

E o diferență colosală între destin istoric și fanfaronadă cu ecou în sala de bal.

„Am schimbat această țară” spune mai mult despre el decât despre America

Trump a continuat în același registru și a spus că a realizat multe, că a schimbat această țară și că mulți oameni nu sunt mulțumiți de asta.

Sigur, partea cu schimbarea nu e complet falsă. A schimbat multe…

A coborât discursul public, a amplificat delirul personalității providențiale, a făcut din bruiajul permanent o metodă de guvernare și a transformat grotescul într-o obișnuință zilnică.

Problema este că Trump pronunță astfel de lucruri cu solemnitatea omului care își contemplă propria statuie, nu cu luciditatea unui lider care încearcă să înțeleagă ce a produs cu adevărat în jurul lui.

Sincer, nici nu prea mai are cum să se vadă prin ochii noștri.

Sicofanții jalnici îi suflă permanent în cur cu paiul (cum se zice pe la noi), alimentându-i egoul galactic și entuziasmîndu-se la fiecare pârț prezidențial.

Narcisismul nu pierde niciodată ocazia de a se împodobi

Poate partea cea mai obositoare este că incidentul l-a ajutat, din nou, să deraieze spre unul dintre subiectele lui favorite: sala de bal de 400 de milioane de dolari pe care o construiește la Casa Albă.

Aici e Trump în forma lui pură.

Se trage cu arma, se vorbește despre risc, despre amenințări, despre presă, despre securitate, iar el găsește tot o portiță să strecoare în discuție propriul decor somptuos.

Asta nu mai este doar vanitate. Este un tip de orbire morală elegant ambalată în autosatisfacție.

Când nu înțelegi nimic, compensezi prin emfază

De fapt, asta irită cel mai tare la el: nu doar că fanfaronează, ci că fanfaronează exact acolo unde ar trebui să existe un minim reculegere.

Trump pare incapabil să înțeleagă diferența dintre a fi în centrul unui eveniment și a fi măsura lui istorică.

El nu trece niciodată prin filtrul modestiei. Sare direct la comparații înalte, la autolegendă, la ideea că dacă este țintă înseamnă automat că este măreț.

Nu. Uneori înseamnă doar că trăiești într-o cultură politică degradată, pe care chiar tu ai contribuit serios s-o înveninezi.

Lincoln nu se invocă la fiecare tresărire de ego

Trump nu reușește să priceapă un lucru simplu: nu orice amenințare te urcă în istorie, după cum nu orice reflecție despre tine te apropie de Lincoln.

Uneori, un incident rămâne doar un incident. Iar reacția la el poate spune mai multe despre caracterul unui om decât incidentul însuși.

În cazul lui Trump, spune tot ce trebuie să știm: chiar și atunci când glonțul trece prin apropiere, ego-ul lui ajunge primul la microfon.

Și mai sincer?

Dacă acest permanent festival buf care este Trump nu ar avea consecințe planetare extrem de grave, probabil că am râde. E de râs cu poftă, fraților.