Guvern de reconciliere națională, propune Georgescu. Cine ar fi șeful reconcilierii?

Expresia sună solemn, aproape medicinal. „Guvern de reconciliere națională” pare ceva ce scoți din sertar când țara e ruptă în două, instituțiile scârțâie și clasa politică a devenit un depozit de cherestea udă. Numai că, în politica românească, formulele foarte grave ascund adesea mize foarte primitive. Iar aici întrebarea nu este doar cine vrea reconcilierea, ci cine vrea să stea în capul mesei când se împarte împăcarea.

O formulă solemnă pentru o ambiție foarte banală

Călin Georgescu și George Simion au împins împreună, de luni bune, această retorică a „reconcilierii”, a „unității” și a unui guvern care ar depăși „episodul negru” al actualei guvernări.

Simion a spus-o explicit încă din toamna și iarna trecută: este dispus la „sacrificii”, chiar la susținerea unui guvern fără miniștri AUR, dar cu o condiție esențială — Călin Georgescu în frunte.

Pacifiștii care trăiesc din conflict

Aici începe comedia neagră.

Pentru că ideea de „reconciliere națională” nu vine dintr-o zonă politică obișnuită cu reconcilierea.

Nu vine dintr-o tradiție a compromisului democratic, a calmului instituțional sau a construcției largi.

Vine dintr-o tabără care trăiește din conflict, din demonizarea adversarului, din mobilizare prin dușman și din tonul de asediu.

Cu alte cuvinte, exact oamenii care au făcut carieră politică din inflamare publică au descoperit brusc virtuțile păcii sociale.

Nu e imposibil, desigur. Dar este extrem de suspect.

Georgescu și visul de a binecuvânta puterea

Călin Georgescu joacă în această ecuație rolul profetului.

El nu vorbește ca un om care vrea să administreze, ci ca un om care vrea să ”binecuvânteze” o ordine nouă.

De luni bune, discursul lui, de ”binecuvântător neoficial”, este construit pe ideea trădării interne, a sistemului corupt, a statului care moare și a unei renașteri ce ar trebui să vină printr-o schimbare radicală de sens.

Tocmai de aceea formula guvernului de reconciliere îl avantajează.

Îi permite să se așeze nu ca simplu actor politic, ci ca figură tutelară, deasupra partidelor, deasupra combinațiilor și, în mintea lui, aproape deasupra realității.

De ce termenul „legionar” nu cade din tavan

În același timp, trebuie reamintit că Georgescu este trimis în judecată într-un dosar de propagandă legionară, iar procurorii susțin că declarațiile lui au urmărit inclusiv reabilitarea de percepție a curentului legionar.

Asta nu înseamnă condamnare definitivă, dar înseamnă că termenul din titlu nu pică din senin și nu e o simplă etichetă aruncată din plictiseală.

Simion, omul cu portavocea și aparatul

George Simion, în schimb, joacă alt rol. El nu e profetul, ci sergentul de tribună.

Nu vine cu aura. Vine cu gălăgia, cu partidul, cu aparatul, cu mobilizarea și cu instinctul de galerie.

Dacă Georgescu este omul care vrea să apară ca întrupare a destinului național, Simion este omul care vrea să țină microfonul, mulțimea și cheile de la ușa sălii.

Din acest motiv, între cei doi există o complementaritate evidentă, dar și o tensiune inevitabilă.

Simion a fost foarte dispus să vorbească despre sacrificii, despre dialog și despre susținerea unui guvern larg, dar a pus imediat condiția reală: nu fără Georgescu.

Ceea ce sună frumos în jargonul lor, dar tradus brutal înseamnă așa: „suntem generoși, acceptăm pe oricine, atâta timp cât șeful nostru e șeful vostru”.

Icoana sau bastonul?

Și tocmai de aici se naște întrebarea cea valabilă: dacă mâine ar exista, prin absurd sau prin catastrofă parlamentară, un asemenea guvern, cine ar fi adevăratul șef al reconcilierii?

Călin, care se vede deja în postura de ales spiritual și politic al românilor, sau Simion, care crede că fără el nu mișcă nimic în teren?

Unul vrea icoana, celălalt vrea bastonul.

Unul vrea să binecuvânteze puterea, celălalt vrea s-o exercite.

Unul se visează deasupra partidelor, celălalt știe foarte bine că fără partid, fără parlamentari și fără forța brută a agitației, tot mesianismul se reduce la monolog.

Aici nu e reconciliere.

E o luptă pentru precedență în interiorul aceleiași familii de ambiții supradimensionate.

Criza altora, oportunitatea lor

De altfel, toată formula asta cu „guvernul de reconciliere” este utilă tocmai pentru că actuala putere scârțâie. PSD amenință, coaliția dă semne de criză, iar în astfel de clipe orice zonă radicală simte miros de sânge.

Nu trebuie idealizat nimic.

Georgescu și Simion nu ies acum cu această poveste fiindcă au avut o revelație despre vindecarea societății, ci pentru că slăbiciunea puterii produce culoare politice.

Iar când se deschide un culoar, oamenii ăștia nu vin cu un plan de liniștire, ci cu o tentativă de cucerire ambalată în cuvinte mari.

„Reconcilierea”…

… e doar ambalajul de catifea pus peste dorința foarte veche de a pune mâna pe mecanism.

Problema lor se numește Parlament

Mai e și problema matematicii, detaliu odios pentru orice tribun romantic.

Un guvern nu se face doar din invocații despre neam, unitate și răni sociale.

Se face cu majoritate, cu premier desemnat, cu miniștri, cu vot de încredere și cu un program care să treacă dincolo de poezia grea de miting.

Iar aici, exact aici, discursul suveranist începe să gâfâie.

Pentru că este mult mai ușor să strigi că vrei reconciliere decât să explici cu cine o faci, cine votează cabinetul, cine îl susține și cine răspunde pentru el când se sparge țeava.

Simion poate promite orice guvern, chiar fără miniștri AUR.

Georgescu poate poza în alesul poporului.

Dar între dorință și Palatul Victoria există un spațiu foarte prozaic numit Parlament.

Egouri nenumărate și o singură scară

De aceea, formula asta merită privită și ca simptom de pseudo-personalitate politică.

Georgescu nu poate concepe un scenariu în care să nu fie figura axială a „reconcilierii”.

Simion nu poate concepe un scenariu în care să nu fie indispensabil executării ei.

Aici nu avem doi oameni pregătiți să împace țara, ci două egouri diferite care văd aceeași criză ca pe o scară obligatorie.

Unul vrea să urce ținând discursul, celălalt ținând scara.

Și fiecare crede, în sinea lui, că fără el tot spectacolul se duce în râpă.

Apa sfințită turnată peste isterie

Iar partea cea mai amuzantă este că ambii folosesc cuvântul „reconciliere” ca pe o apă sfințită aruncată peste propriul lor stil politic, de parcă dacă rostești suficient de grav „unitate națională” se evaporă instant ani de isterie, demonizare și umflare a conflictului.

Nu se evaporă nimic.

Dacă mâine oamenii ăștia ar ajunge să construiască o formulă de guvern, prima întrebare nu ar fi cum împacă România, ci cum se împacă ei între ei în chestiunea esențială:

cine conduce, cine semnează și cine ia lumina reflectoarelor.

Întrebarea care face tot titlul

Așadar, ideea de titlu e exact unde trebuie, fiindcă spune totul într-o singură întrebare.

„Guvern de reconciliere națională, propune Georgescu” — foarte bine, să propună.

Dar cine ar fi șeful reconcilierii?

Călin, omul care vrea să transforme fiecare criză într-o chemare mistică la destin, sau Simion, liderul de galerie care știe că fără el tribuna nu se umple și nu se zguduie gardul?

Până una-alta, „reconcilierea” lor arată mai degrabă ca o ceartă anticipată pentru cine stă în capul mesei când se împacă poporul cu noua sa porție de delir organizat.