Guvernul a publicat o listă cu „băieți deștepți”: unde are dreptate Bolojan și unde începe confuzia

România are, în sfârșit, o discuție serioasă despre una dintre marile hibe ale noii tranziții energetice: rețeaua electrică a ajuns prea des rezervată pe hârtie de proiecte care nu produc nimic, nu construiesc nimic și nu fac altceva decât să țină locul ocupat până când cineva găsește cumpărător pentru dosar.

Aici Ilie Bolojan nu greșește. Problema există. Este reală.

Și a fost tolerată prea mult timp într-o piață unde avizul de racordare a început să semene, uneori, mai degrabă cu o marfă speculativă decât cu primul pas al unei investiții autentice.

Premierul spusese încă din martie că România are nevoie, în mod normal, de aproximativ 9.000 MW, în timp ce sistemul ajunsese să care pe hârtie zeci de mii de megawați promiși, fără perspectivă realistă de implementare.

Cifra care arată cât de umflată a devenit piața avizelor

Publicarea listei cu firmele care au ATR-uri și rezervă capacitate în sistem lovește exact în această zonă de disconfort.

Cifra este, într-adevăr, năucitoare: peste 1.400 de avize tehnice de racordare, deținute de peste 1.000 de titulari, pentru o putere totală planificată de peste 80.000 MW.

Cu alte cuvinte, de aproape zece ori mai mult decât necesarul curent al României. Iar Guvernul mai spune ceva important: pe lângă această rezervare uriașă de capacitate, mai există încă aproximativ 30.000 MW în procesare.

O asemenea disproporție nu poate fi tratată ca un simplu accident birocratic.

Ea arată că ani la rând statul a lăsat rețeaua să fie ocupată de promisiuni, ambiții speculative, proiecte imature și, probabil, și de destule hârtii scoase la produs.

Aici Bolojan chiar are dreptate

Până aici, Bolojan are dreptate să intre cu bocancii.

Nu poți construi o piață energetică sănătoasă dacă accesul la rețea ajunge să fie folosit ca joc de poziționare, nu ca infrastructură pentru investiție reală.

Nu poți cere apoi capacități noi, stocare, flexibilitate și securitate energetică, dacă locul din sistem este deja blocat de proiecte care există mai ales în PowerPoint, pe OLX sau în exceluri de dezvoltatori care speră să vândă mai departe pachetul.

Aici statul trebuia să intervină mai devreme și mai inteligent. Chiar ANRE și Guvernul au recunoscut deja, în ultimele săptămâni, că problema centrală este rezervarea speculativă de capacitate, nu lipsa totală de interes investițional.

Ce arată, de fapt, radiografia Guvernului

Mai există și o radiografie administrativă care explică de ce subiectul a explodat politic.

Guvernul spune că a interogat la ONRC un eșantion aleatoriu de 722 de firme din listă, care însumează aproximativ 72.000 MW capacitate aprobată.

Dintre acestea, 437 au fost înființate în perioada 2020–2023.

La nivelul anului 2024, 76% aveau cifră de afaceri zero, doar 37 depășeau 100 de milioane de lei cifră de afaceri, 78% nu aveau niciun angajat, iar doar 15 firme aveau peste 250 de angajați.

Aceste cifre sunt spectaculoase și, politic, sună devastator. Numai că ele nu spun, singure, toată povestea.

Nu orice firmă fără angajați este o țeapă

Și aici începe confuzia periculoasă. În momentul în care Guvernul amestecă în aceeași oală companii mari, investitori reali, firme de stat, primării și sute de SPV-uri create special pentru dezvoltarea unor proiecte, discursul se strică.

Nu orice societate fără angajați și fără cifră de afaceri este o țeapă în devenire.

În industria energetică, mai ales în regenerabile, asemenea vehicule dedicate proiectului sunt normale.

Așa funcționează piața în toată Europa:

dezvolți proiectul într-o entitate separată, îl maturezi, obții avizele, găsești finanțare sau cumpărător, apoi îl duci mai departe. Nu este neapărat etic, dar este legal și, de multe ori, firesc economic.

Asta au spus răspicat și reprezentanții industriei fotovoltaice și eoliene, care au atras atenția că lipsa cifrei de afaceri sau a angajaților, în cazul SPV-urilor, nu dovedește automat nimic dubios.

Citatul care rezumă reacția industriei

Andrei Manea, președintele Asociației Industriei Fotovoltaice din România, a rezumat foarte bine iritarea din sector:

„Sper că nu înțelege, iar confuzia nu a fost intenționată”.

Formula e elegantă, dar spune destul de clar ce crede industria:

Guvernul riscă să pună o patalama pe tot sectorul pornind de la o problemă reală, dar tratată prea brut.

Manea a mai punctat și că dezvoltarea unui proiect și vânzarea lui ulterioară sunt activități legale și obișnuite în toată lumea, pentru că marile companii energetice nu dezvoltă singure fiecare proiect de la stadiul zero, ci cumpără adesea proiecte deja maturate birocratic și tehnic.

Eticheta riscă să lovească prea dur

Aici Bolojan riscă să facă un lucru românesc foarte cunoscut: să pornească de la o problemă reală și să o rezolve cu o etichetă prea lată. Iar eticheta „băieții deștepți din energie” nu este una neutră.

Ea vine cu o încărcătură toxică, istorică și morală, fiind legată de epoca în care Hidroelectrica era căpușată prin contracte preferențiale, iar intermediarul făcea profit pe spinarea unei companii strategice.

Să lipești aceeași ștampilă peste întregul ecosistem de dezvoltatori, investitori și SPV-uri din regenerabile (SPV=special purpose vehicle) este o operațiune spectaculoasă politic, dar stângace economic.

Manea a spus direct că această etichetă este nedreaptă pentru o industrie care, în ultimii ani, chiar a construit și a pus în funcțiune capacități noi.

Când lista devine prea amestecată, mesajul se strică

Și mai e ceva: dacă pui pe listă, la grămadă, OMV Petrom, Rompetrol Energy, PPC Renewables, Engie, Verbund, Hidroelectrica, Electrocentrale București, Complexul Energetic Oltenia, Primăria Oradea, Primăria Brașov și sute de SRL-uri nou-înființate, transmiți două mesaje simultan și prost articulate.

Primul: că există o problemă sistemică de blocare a rețelei. Corect.

Al doilea: că aproape toți cei aflați acolo sunt, într-un fel sau altul, suspecți.

Aici deja intrăm în bâlbâiala politică.

Investitorul serios nu se sperie doar de taxe sau de birocrație. Se sperie și de momentul în care vede că statul preferă spectacolul stigmatului în locul reglajului fin.

Lista adevărată începe abia de acum

Deocamdată avem doar o listă de suspecți administrativi, nu radiografia completă a problemei.

Pasul următor, cel cu adevărat interesant, ar fi să vedem limpede și acționariatul acestor companii, fiindcă abia acolo pot apărea surprizele mari.

Nu neapărat la numele deja cunoscute, care măcar au față publică și poziție asumată, ci la acele firme despre care nu știe nimeni mare lucru și care trăiesc liniștite în ceața birocratică.

Foarte posibil ca adevărata poveste să înceapă exact acolo:

la capătul unor lanțuri de acționariat în care pot ieși la iveală tot felul de rude cuminți, nepoței fără vocație energetică, mătușici cu spirit antreprenorial apărut peste noapte și cumetrii politice care, ca prin farmec, au nimerit fix în locul unde se împart hârtiile valoroase.

Abia atunci vom putea spune dacă avem în față o piață imatură, o speculă banală sau o nouă grădină de familie udată din conductele statului.

Această verificare e cu atât mai importantă cu cât lista publicată acum este descrisă chiar de Guvern ca o selecție și ca o fotografie de moment, nu ca radiografia finală a întregii piețe.

Industria vine și cu o acuzație incomodă pentru stat

Manea nu s-a oprit la apărarea SPV-urilor. El a spus și ceva care doare mai mult: în ultimii ani, companiile private și-au făcut treaba și au ridicat efectiv capacitate nouă în fotovoltaic și eolian, în timp ce marile întârzieri au fost la stat — rețele, Iernut, reactoarele 3 și 4, Tarnița și alte proiecte împinse la nesfârșit.

El a susținut că România și-a dublat capacitatea instalată fotovoltaică în ultimii trei ani, fără prosumatori, că mai există 1 GW în construcție plus baterii de 1 GW, iar peste 90% din investițiile recente au fost făcute cu bani privați, nu cu fonduri europene.

Chiar dacă tonul este cel al industriei, argumentul nu poate fi ignorat: statul denunță specula, dar nu poate poza comod în marele constructor nevinovat.

Soluția nu este lista, ci schimbarea regulilor

De aceea, cheia nu este publicarea unei liste și nici demonizarea unei industrii care, să fim sinceri, este cam singura care chiar a construit ceva în ultimii ani pe zona de producție nouă.

Cheia este schimbarea regulilor astfel încât proiectele speculative să devină scumpe, iar proiectele reale să poată merge înainte.

Exact aici intră în joc modificările pregătite de ANRE: garanție de 20 euro/kW pentru participarea la licitația de alocare a capacității disponibile de racordare, garanție de 20% din tariful de racordare după elaborarea și avizarea studiului de soluție și încă 30 euro/kW la momentul solicitării Autorizației de Înființare.

Asta începe să semene cu o soluție. Nu perfectă, dar soluție. Adică nu mai rezervi rețeaua doar cu entuziasm de pix și buzunare largi.

Diferența dintre reformă și spectacol

Cu alte cuvinte, dacă vrei să cureți piața, trebuie să lovești în costul speculei, nu să dai cu parul peste toți cei care folosesc structuri obișnuite de proiect.

Aici e diferența dintre reformă și spectacol.

Reforma pune filtre financiare, termene, penalități și criterii clare.

”Spectacolul” face liste, dă nume și lasă în urmă o ceață din care fiecare înțelege ce vrea: populistul înțelege că a fost devoalat marele jaf, investitorul înțelege că statul român iar joacă teatru, iar rețeaua rămâne, pentru moment, tot pe jumătate blocată.

Până și reprezentanții industriei eoliene avertizează că mediul investițional este extrem de sensibil la percepție și că România nu-și permite să transforme energia regenerabilă într-o scenă de luptă politică.

Adevărul util, nu cel teatral

Adevărul, ca de obicei, este mai puțin teatral și mai util.

Da, în sectorul regenerabilelor s-a dezvoltat o piață de hârtie, cu avize ținute la sertar, cu proiecte plimbate, cu poziționări speculative și cu locuri în rețea transformate în activ comercial.

Da, statul are obligația să oprească această farsă înainte să sufoce dezvoltarea reală.

Dar nu, nu orice firmă cu zero angajați este automat o fantomă toxică. În multe cazuri, este doar vehiculul juridic normal al proiectului. Dacă nu înțelegi această diferență, riști să alungi exact capitalul privat pe care pretinzi că îl chemi să construiască.

Curățenie, dar fără demolarea industriei

Pe scurt, Bolojan are dreptate să spună că rețeaua nu mai poate fi rezervată la nesfârșit de proiecte care nu se mișcă. Are dreptate să întărească regulile și să ceară garanții serioase. Dar greșește în clipa în care lasă impresia că întreg sectorul regenerabilelor ar fi o pepinieră de „băieți deștepți”.

România are nevoie și de curățenie, și de investiții. Dacă le amesteci prost, riști să rămâi fără amândouă.