Iaca, ţaţo, cum te văd şi cum mă vezi… Futurist pe Calea Lactee

Vorbeam ieri cu o prietenă şi, din vorbă-n vorbă, i-am povestit despre un primar la care am ajuns mai demult, ca ziaristă de teren, ce mă aflam. Cum ea a râs şi s-a amuzat de discuţia noastră de atunci, nu chiar din cretacic, dar de demult, mi-am zis că nu-i rău să vă povestesc şi vouă cum a fost.

Mai ales că, privesc cu atenţie şi îngrijorare cum ne frăsuim cu cercul ăla! Orice om îi e frică de raza lu’ ăsta, lu’ cerc, acuma. Simţu’ umorului îl aveţi la voi? Că e necesar, serios. Da’ să vă povestesc, cum am zis, peripeţiile noastre.

Împreună cu o colegă şi cu şoferul plecăm, într-o zi, pe coclauri. Nu eşti ziarist, adică nu erai, da’ n-o să vorbesc la trecut, dacă nu baţi, nenică, toate pustietăţile, dacă nu vorbeşti cu toate babele de pe şanţ, dacă nu stai la birt cu beţivanii, dacă nu-i iei la rând, pentru dialog, pe primar, pe poliţist, pe popă, pe directorul şcolii, pe toată protipendada localităţii.

Şi noi făcuserăm toate astea. Şi altele. Atunci, când cu primarul despre care vreau să povestesc, am umblat mult. Trei comune. Ne-au alergat câinii, am murit de foame – adică, n-am murit de tot, că am furat mere peste gard, dintr-o livadă, de ne-a fugărit stăpânul ca pe hoţii de cai – mi-au pârâit pantalonii în partea dorsală, de m-am legat cu sacoul peste fund, da’ nu se vedea nimic, ne-a mai lăsat şi maşina aia-n drum şi-am împins la ea şi de ea, ca de un cal mort…

Eram obosiţi, prăfuiţi, nemâncaţi, ce mai, vai de mama noastră. Ajungem la primărie şi intrăm cu toţii la dialog cu, nu-i aşa, starostele comunei. Pe pereţi, poze. Cu femei dezbrăcate. Desigur, şi cu preşedintele partidului din care făcea parte primarul. Ăsta, preşedintele, încadrat frumos de toate piţipoancele de pe la pagina 5.

Steagul UE nu era în birou. Da’ nici nu se copsese atunci treaba cu intrarea noastră în UE. Şi nici al nostru nu era, steagul, zic, că se simţea, naibii, singur. Ne aşezăm pe scaune şi primarul îi dă, la un moment dat, nişte indicaţii unei funcţionare. Noi, cu ale noastre, cu ce ne durea.

Că trebuia să fructificăm maximum vizita pe toate coclaurile alea. De să zică şefii: hai că avem de la a lu’ Marcu şi de la astalaltă, colega, material pentru două săptămâni. Să vorbim şi-n dungă despre localităţile judeţului.

Şi zice colega mea: „E, acum să vedem cum dracu’ ajungem în partea aialaltă, la primarul Cutărică!” GPS-ul nu se inventase. Şi, la noi, nici atât nu… intrase-n circulaţie. „Ajungem, lasă, îi zic, cu ochii la pereţii primarului. O luăm la dreapta, pe Calea Lactee şi ţinem drept. Apoi, facem stânga şi gata!”

Primarul ne aude şi se bagă în vorbă: „aşa e, aveţi dreptate. La dreapta şi la stânga pe Calea Lactee şi ajungeţi!” Noi, trei, ne privim aiuriţi. Şi pe primar îl scanăm niţel mai atent. Ce zice ăsta? Simt că trebuie să aprofundez şi zic: „aşa e, nu? Ştiţi bine. Da’ de unde ştiţi? Aţi fost pe acolo?”

„E, cum dracu’ să nu! Păi e om din provincie să vină în capitală şi să nu treacă pe Calea Lactee? Io, recunosc, m-am plimbat cu toată familia. Frumos, frumos acolo!” Iar eu, mărturisesc – uite asta face foamea din om! – am prins un gust nebun să-l iau pe om în balon.

Nu ştiu ce-i mai zic, ce-l mai întreb, mă uit la pozele cu femei dezbrăcate de pe perete şi încep: „domnule primar, aveţi o reclamaţie la agentul termic din comună, de aici. V-a pârât cineva că, în loc să plantaţi copaci pe deal, fugăriţi femeile pe acolo. Ne-a spus nouă agentul termic, când am trecut pe la el!”

„Mă, al dracu’! Şi i-am zis să-mi spună mie ce are de spus şi când mă pârăşte vreunu’, să nu mă facă de cacao la presă!” Colegii, instantaneu, pe jos. De râs. Urât, ce mai… Primarul încruntat. Al naibii agentu’ ăsta termic! Eu serioasă. Vorbeam cu autoritatea statului în teritoriu, nu?

Iar mai vorbim, iar mai comentăm nu mai ştiu ce, şi spun: „atestată de când e? Comuna, zic. De când e atestată?” „Testată? E, de ce să zic. Am testat câte ceva p-aici, am pus şi note. Mari, mici, ca la şcoală”. Ăia, colegii, care cu mâna de burtă, care tuşea pe sub birou.

Io în dialog serios cu primarul. Că doar de-aia venisem. Să vorbim. Prind aripi şi mai şi şi întreb: „da’ ia ziceţi-ne, domnule primar. Aveţi, aşa o noţiune futurologică asupra comunei?” Primarul nostru a râs: „haideţi, doamnă! Chiar cu toată comuna, nu. Nu pot cu toată comuna. Că am şi io mândria mea. Nu mă încurc cu oricine, aşa… Unele e frumoase de pică, da’ mai nespălate, aşa, că suntem de la ţară! Şi io cu astea nu mă bag. Mai iau şi lăţei, ceva!”

S-a lăsat cu leşin. La ai noştri. Că primarul stătea bine-n picioare, nu pica aşa, ca ziariştii. Da’ ambulanţa n-am chemat-o, că mai făcea şi aia pană pe coclaurile alea. Nu era destul că făcuserăm noi? Şi, cât a fost primar tipul nostru, îi ziceam futuristul de pe Calea Lactee.

Eh, dacă tot mi-am amintit de chestia asta, cine se bagă să ne spună o întâmplare amuzantă cu o autoritate de asta? Primar, ministru, prefect, funcţionar în nu ştiu care instituţie, poliţist, procuror, judecător, nu ştiu, unul de-ăsta. Hai c-aveţi!