ÎCCJ trimite la CCR modificările Codului de procedură penală

Viteza proceselor riscă să calce în picioare dreptul la apărare. Avem aici o temă foarte bună, fiindcă pare tehnică, dar e de fapt despre ceva simplu: cât de mult poți grăbi un proces penal fără să strivești drepturile părților și fără să faci praf logica procedurii.

Proiectul PL-x 228/2026 modifică Legea 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar miza declarată este accelerarea procedurilor și reducerea duratei proceselor.

ÎCCJ a atacat însă legea la CCR înainte de promulgare, invocând probleme de claritate, egalitate, drept la apărare, proces echitabil și înfăptuirea justiției.

România are o problemă reală cu durata proceselor.

Dosare care se târăsc ani întregi, termene care se mută ca mobila prin casă, proceduri care obosesc victime, inculpați, avocați și instanțe.

Din acest punct de vedere, orice încercare de a scurta traseul unui dosar penal pare, la prima vedere, binevenită.

Numai că în justiție, ca în chirurgie, nu ajunge să tai repede. Trebuie să tai unde trebuie.

Înalta Curte de Casație și Justiție a decis, în Secții Unite, să sesizeze Curtea Constituțională în legătură cu modificările aduse Codului de procedură penală.

96 de judecători ai instanței supreme au votat sesizarea CCR, înainte ca legea să fie promulgată.

Obiecțiile vizează mai ales schimbările din procedura camerei preliminare, acea etapă în care instanța verifică ”legalitatea” trimiterii în judecată și ”legalitatea” probelor administrate în urmărirea penală.

Adică, spre exemplu, acolo dispar probele din dosarul Buzatu. Sau din dosarele Georgescu. Cum care Georgescu? Ăla cu nanoboții din sucuri!

Potrivit Codului de procedură penală, camera preliminară are tocmai acest obiect: verificarea legalității sesizării instanței, a administrării probelor și a actelor făcute de procuror.

Ce este camera preliminară și de ce contează

Camera preliminară este filtrul de intrare în procesul penal propriu-zis.

Acolo nu se stabilește dacă inculpatul este vinovat sau nevinovat.

Acolo se verifică dacă dosarul a fost construit legal: dacă rechizitoriul este în regulă, dacă probele au fost administrate corect, dacă urmărirea penală a respectat drepturile părților.

Pe scurt, camera preliminară nu judecă omul, ci verifică instalația juridică prin care omul ajunge în fața judecătorului.

Tocmai de aceea ÎCCJ spune că anumite modificări riscă să amestece etapele procesului. Dacă judecătorul de cameră preliminară primește atribuții care îl împing indirect spre fondul cauzei, apare o problemă de arhitectură juridică. În loc să verifice legalitatea cadrului, el poate ajunge să atingă substanța dosarului.

Problema reunirii și disjungerii cauzelor

Una dintre modificările criticate privește posibilitatea reunirii sau disjungerii cauzelor în camera preliminară.

La prima vedere, pare o chestiune administrativă: unești dosare apropiate, separi ce trebuie separat, eficientizezi traseul.

Dar ÎCCJ atrage atenția că regula nu este corelată suficient cu restul procedurii.

Apar întrebări practice foarte concrete:

Unde se restituie cauza dacă apar nereguli?

La ce parchet?

Cum se separă dosarele după ce au fost reunite?

Cum se evită soluții contradictorii?

În justiție, neclaritatea nu este un simplu defect de redactare. O frază proastă poate însemna luni de blocaj, excepții, contestații și decizii anulate.

Citarea părților: economie de timp sau capcană pentru cei vulnerabili?

O altă modificare criticată elimină citarea părților la termenele ulterioare din camera preliminară. După primul termen, părțile ar trebui să urmărească singure parcursul dosarului.

Pe hârtie, sună modern și eficient. În practică, poate deveni o nedreptate zdravănă.

Nu toți oamenii știu să urmărească un dosar online.

Nu toți au acces constant la internet.

Nu toți înțeleg platformele instanțelor.

Un deținut, o persoană în vârstă, o victimă vulnerabilă sau un om fără cunoștințe digitale poate pierde termene importante fără să fi avut o șansă reală să participe.

Justiția digitalizată este bună.

Justiția care presupune că toți cetățenii sunt conectați, alfabetizați juridic și capabili să stea cu ochii pe portalul instanțelor este deja o ficțiune comodă.

Marea miză: probele nelegale

Poate cea mai importantă obiecție vizează ideea că soluțiile din camera preliminară privind legalitatea probelor ar căpăta autoritate de lucru judecat.

Adică, odată tranșată chestiunea în această etapă, instanța de fond nu ar mai putea reveni asupra ei.

ÎCCJ spune că asta contrazice jurisprudența CCR și limitează dreptul la apărare.

De ce? Pentru că uneori problema unei probe nu se vede complet din prima.

În cursul judecății pot apărea elemente noi, contradicții, detalii care arată că o probă a fost obținută nelegal sau neloial.

Asta cu neloialitatea sună ciudat.

Presupune, oare, că instrumentarea unui flagrant ar trebui să fie transparentă? Adică trebuie să-l anunțăm pe Buzatu ”bă, Buzatule, vezi că îți vine un flagrant!”… sau… cum?

În fine, dacă judecătorul de fond este legat de mâini, atunci procesul devine mai rapid, dar nu neapărat mai drept.

Reforma bună nu se face cu foarfeca

Ideea de a scurta procesele este corectă.

România are nevoie de proceduri mai limpezi, termene respectate și dosare care nu îmbătrânesc prin sertare.

Proiectul a fost prezentat public ca o reformă menită să eficientizeze procesul penal, inclusiv prin reguli mai stricte în camera preliminară și prin drepturi suplimentare pentru victime.

Dar graba nu poate deveni ideologie.

Un proces penal nu este o coadă la ghișeu, unde reduci timpii de așteptare și ai rezolvat problema.

Acolo sunt libertăți, acuzații, victime, probe, condamnări, achitări, destine.

Dacă legea este neclară, dacă părțile sunt puse să ghicească termene, dacă instanța de fond nu mai poate verifica probe discutabile, atunci viteza devine un lux periculos.

CCR va decide dacă reforma merge mai departe

Sesizarea ÎCCJ nu înseamnă automat că legea pică.

Curtea Constituțională va decide dacă modificările respectă sau nu Constituția.

Dar simplul fapt că instanța supremă a ridicat aceste obiecții arată că nu vorbim despre mofturi corporatiste ale magistraților, ci despre nervii centrali ai procesului penal.

Justiția trebuie să fie mai rapidă, da. Dar nu mai oarbă, nu mai confuză și nu mai comodă cu drepturile oamenilor.

O reformă penală bună trebuie să facă procesele mai scurte fără să transforme apărarea într-un obstacol și garanțiile procesuale într-o pierdere de vreme.

Altminteri, nu reparăm justiția. Doar îi punem o bandă rulantă sub picioare și ne mirăm, după aceea, că adevărul a căzut pe margine.

Camera preliminară, locul discret unde s-au frânt multe dosare

Există însă și o parte mai incomodă a discuției.

Camera preliminară nu a fost, în ultimii ani, doar un mecanism tehnic de igienă procedurală.

A devenit, în destule dosare grele, o zonă opacă, greu de urmărit pentru public, în care s-au tranșat probe, s-au exclus interceptări, s-au rupt bucăți din rechizitorii și s-au redesenat, uneori decisiv, șansele unui proces penal.

Acolo, departe de spectacolul judecății propriu-zise, multe dosare au fost slăbite înainte să ajungă cu adevărat în fața instanței.

Sub pretextul firesc al verificării legalității, camera preliminară a devenit uneori un laborator de chirurgie fină, unde probe importante au fost scoase din corpul dosarului, iar cauze altminteri solide au fost trimise mai departe cu genunchii tăiați.

De aceea, suspiciunea publică nu poate fi ignorată:

când ÎCCJ (și Mama Răniților – Lia Savonea) apără cu atâta energie arhitectura acestei proceduri, nu apără doar dreptul la apărare și coerența procesului penal, lucruri perfect legitime.

Apără, implicit, și una dintre cele mai sensibile camere de comandă ale dosarului penal, locul unde se poate decide, discret și tehnic, dacă un proces pornește în forță sau ajunge la judecată deja anemiat.

Asta nu înseamnă că orice probă trebuie acceptată orbește, indiferent cum a fost obținută. Dimpotrivă, un stat de drept nu poate condamna oameni cu probe strâmbe.

Dar între protejarea drepturilor procesuale și transformarea camerei preliminare într-un culoar de salvare pentru inculpați influenți există o graniță foarte subțire.

Și tocmai această graniță trebuie păzită cu maximă atenție.

Pentru că, în România, problema nu este doar durata proceselor.

Problema este și felul în care unele dosare ajung să se evapore elegant, procedural, cu ștampilă, motivare și aer de legalitate impecabilă.

Acolo unde cetățeanul vede un rechizitoriu prăbușit, sistemul vede uneori doar „remedierea unei neregularități”.

Iar diferența dintre cele două perspective spune cam tot despre încrederea publicului în justiție.