Încă niște ”explicații” de la cei 4 care au speriat România. Pot fi admise?

Curtea Constituțională nu mai este de mult doar un arbitru al textelor de lege. A ajuns să judece tot: plagiate, conflicte academice, cazuri administrative minore, dispute birocratice care n-au nimic constituțional în ele. Dar, paradoxal, când vine vorba despre o reformă care lovește direct beneficiarii construcției clientelare, instituția devine brusc extrem de atentă la procedură, la termene, la „nuanțe”. Atât de atentă, încât preferă să nu decidă deloc.

Iar beneficiarii acestui blocaj sunt ușor de identificat. Sunt aceiași de fiecare dată. Cei pentru care timpul înseamnă bani, iar amânarea înseamnă supraviețuire.

Sunt aceste ultime explicații admisibile?

Răspuns scurt: juridic – discutabil; instituțional și democratic – nu.

Iar diferența dintre cele două e exact problema României.

1. Argumentul „termenelor prea scurte” – pretext, nu explicație

Judecătorii invocă faptul că președinta CCR ar fi fixat termene prea strânse. Formal, acest argument există: CCR are dreptul să-și organizeze calendarul, iar judecătorii pot cere timp suplimentar.

Dar aici apare ruptura logică.

– au cerut amânare pentru 30 de zile, nu pentru câteva zile
– au făcut-o după ce au realizat că sunt în minoritate
– nu au contestat procedura în abstract, ci exact în dosarul cu cea mai mare miză financiară pentru breasla din care provin

Într-un stat funcțional, termenul „prea scurt” e invocat când există complexitate juridică reală. Aici, problema nu e complexitatea, ci rezultatul previzibil al votului.

Cu alte cuvinte: termenul n-a fost prea scurt pentru analiză, ci prea rapid pentru salvarea unui privilegiu.

2. „Guvernul să clarifice public că abrogă pensia de serviciu” – o cerință aberantă

Aceasta este, probabil, cea mai gravă justificare.

Judecătorii CCR cer Guvernului:

• nu o clarificare legislativă,
• nu o modificare de text,
• nu o completare juridică,

ci o declarație politică publică, care să confirme interpretarea lor dorită.

Asta este în afara oricărei logici constituționale.

CCR judecă texte de lege, nu comunicate de presă.
Intenția legiuitorului se citește din normă, nu din conferințe de presă.

Dacă un judecător condiționează deliberarea de „ce spune Guvernul la televizor”, atunci:

• nu mai avem control de constituționalitate,
• avem negociere politică mascată.

Este inadmisibil ca o instanță constituțională să ceară Executivului să-și calibreze discursul public pentru a obține o decizie.

3. Miza reală: nu „dreptul”, ci procentul

Textul o spune fără ocolișuri:
nemulțumirea reală este 70% din ultimul salariu net, nu „abrogarea pensiei”.

Aici cade definitiv masca.

Dacă:

• pensia rămâne apropiată de ultimul salariu,
• vârsta de pensionare crește,
• contributivitatea crește,
• partea suportată de buget scade,

atunci nu vorbim de „desființarea pensiei de serviciu”, ci de normalizare.

Faptul că judecătorii consideră acceptabil doar un prag de 80% din salariul net spune totul despre raportarea lor la realitate socială.

Nu e un argument constituțional.
Este un argument corporatist.

4. Tehnica amânărilor infinite – legală, dar profund abuzivă

Legea 47/1992 permite amânarea dacă trei judecători o cer.
Dar nu stabilește limite.

Aici e fisura prin care se infiltrează abuzul.

Când o minoritate:

• știe că pierde votul,
• știe că nu mai poate schimba majoritatea,
• și folosește procedural doar timpul,

nu mai vorbim de deliberare, ci de sabotaj instituțional.

Este perfect legal.
Și profund ilegitim.

Statul de drept nu moare când legile sunt încălcate.
Moare când sunt folosite împotriva scopului lor.

5. Momentul-cheie: realizarea pierderii majorității

Cel mai important detaliu este acesta:

Cei 4 au realizat că nu mai au majoritatea. Abia atunci au scos din buzunar cererea de amânare și, apoi, explicațiile.

Totul pornește de aici.

Până în acel moment:
– se negocia,
– se spera,
– se tatona.

După acel moment:
– a fost provocat blocajul.

Asta transformă orice explicație ulterioară într-o raționalizare post-factum.

Nu e vorba de principii descoperite brusc.
E vorba de un raport de forțe pierdut.

”Vă cam bateți joc de România!”

Explicațiile pot fi:

• formulate elegant,
• ambalate juridic,
• susținute procedural.

Dar nu sunt admisibile democratic.

Pentru că un judecător constituțional nu are dreptul:

• să condiționeze deliberarea de interesul propriu,
• să transforme timpul în armă politică,
• să blocheze voința legislativă doar pentru că nu o poate învinge prin vot.

Asta nu mai e justiție constituțională.
Este autoapărare de castă.

Și exact aici se rupe contractul dintre instituții și societate.