Insula Șerpilor, insula vrajbei dintre România și Ucraina

Insula Șerpilor – una dintre cele mai des pomenite, acum, locații din lume. Și asta pentru că Putin cu armata lui a ajuns, deja, aici. Este a noastră Insula șerpilor? Este a ucrainenilor? Este a rușilor? Care e povestea Insulei Șerpilor? Ce spune legea? Care e legenda? Care e realitatea?

S-o localizăm…

Insula Șerpilor se află în Marea Neagră, la 45 de kilometri de Delta Dunării și de Sulina, cel mai estic oraș din România, coordonatele ei fiind: 45°15’15” latitudine nordică și 30°12’12” longitudine estică. Adâncimea mării în jurul insulei este redusă: în Nord este de 5–6 m, în Sud de 13–23 m, în Est de 9–19 m, iar în Vest de 10–16 m. Insula Șerpilor este una stâncoasă, formată din gresii dure silicoase, din conglomerate și cuarțite.

Pe insulă solul este sărac, aici crescând o vegetație de stepă și o floră care se dezvoltă și rezistă la secetă, dar care suportă și sarea mării. Nu există izvoare de apă dulce, deci insula, fără apă potabilă, nu poate să fie locuită.

Numele Insulei Șerpilor vine de la șarpele de casă Natrix, unul care putea să ajungă la doi metri lungime, dar care nu era periculos, dimpotrivă, șarpele acesta reușind să oprească înmulțirea rozătoarelor pe insulă. Dar, sovieticii, care l-au considerat urât și neadecvat unui așa loc, l-au stârpit complet, după 1948, în timpul operațiunilor militare de pe insulă.

Însemnări din vechime

Geograful grec Ptolemeu (care a trăit în secolul I d. Hr.) menționează în „Îndreptar geografic” că: „Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt Boristena” (numele antic al Niprului și al golfului acestuia, între gurile Dunării și Crimeea) „și insula lui Achile sau Leuce” („albă”). Conform mitologiei grecești, zeița Thetis s-a rugat de Poseidon, zeul mărilor, să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Ahile, erou al Iliadei.

Se spune că rămășițele pământești ale lui Ahile și Patrocle au fost aduse în insula Leucos sau Leuke de către zeița Thetis, pentru a fi păstrate într-un mausoleu. Nu este absolut sigur că Leucos este chiar insula Șerpilor, dar există indicii serioase în acest sens. Mai ales că, în 1823, căpitanul rus Krițki descoperă pe insulă ruinele antice ale unui templu, dar și alte vestigii.

Câteva bazoreliefuri găsite pe insulă sunt expuse la Muzeul arheologic din Odesa. Printre inscripțiile antice de pe insulă, un decret olbiopolitan (din cetatea Olbia de la gurile Niprului) datând din secolul al IV-lea înainte de Hristos, le cere Olbienilor să-i alunge pe pirații care „se adăposteau pe insula sacră”. Poetul roman Ovidiu (exilat la Tomis), geograful grec Ptolomeu, cum, deja, am arătat, istoricul grec Strabon și învățatul grec Megalos din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos) menționează cu toții „templul sacru, închinat lui Ahile, din insula Leucos”.

Tot în antichitate, apare în scrierile grecilor mențiunea unei insule sacre adăpostind un templu dedicat zeului Apollo. După ultimele cercetări este posibil să fie vorba de aceeași construcție cu mausoleul lui Ahile, care a putut fi transformat în templu. Mai târziu același templu elenic va apărea în folclorul românesc sub numele de „Biserica cu 9 altare”.

După perioadele de stăpânire grecească și romană, Insula Șerpilor ajunge în stăpânirea themei bizantine Paradunavon, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân. În Cronica de la Nürnberg se afirmă că „românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi”. Prin termenul de Peuce se înțelegeau atunci și gurile Dunării. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare și coastele Mării Negre, inclusiv asupra insulei Șerpilor. Ulterior, insula ajunge, împreună cu gurile Dunării, în stăpânirea voievodatului Moldovei, fiind un adăpost pentru corăbiile lui Ștefan cel Mare în caz de furtuni, în drumul lor spre Constantinopol sau spre principatul de la Mangop. În anul 1484 Insula Șerpilor intră sub stăpânirea otomană.

Pe insulă există încă un far. El a fost distrus în 1917 și refăcut în 1922, și se află în stare bună la acest moment. În 1878, după Războiul de Independență, Dobrogea și Insula Șerpilor redevin pământ românesc. Se spune că primul care a înfipt steagul românesc în pământul insulei ar fi fost medicul și generalul Carol Davila, francez de origine (Charles D Avilla), născut în Italia, la Parma (Carlo Antonio Francesco Davilla) și stabilit în România încă din 1853. El fusese membru al Comisiei de Recepție a insulei în 1878.

Punct militar strategic, Insula Șerpilor a avut o existență extrem de zbucuimată.

Zone de pe insulă

Fiecare parte a insulei are un nume și, implicit, o scurtă poveste, în spatele ei. Un mic golf din Nord Est se numea Chiiat Hane, care se traduce din limba turcă drept „fabrica de hârtie”, nume care vine de la spuma albă adunată în timpul furtunilor și care părea hârtie albă. Alt loc, ieșit în apele mării se numea „Botul Ursului”, pentru că oamenii care păzeau insula, de regulă patru la număr, plus un pichet de ostași, aveau senzația că pietrele seamănă cu un bot de animal.

Un alt loc din insulă se numea  “La vaporul înecat” pentru că acolo naufragiase cu vreo 20 de ani în urmă un vapor grecesc. Un altul se numea „Grădina Turcului”, pentru că acolo fusese prima grădină de zarzavat, făcută de primul gardian de Far, ce intrase de serviciu în 1856. Istmul Pescarului amintea de moartea unui rus, înecat în furtună și al cărui trup neînsuflețit fusese adus de valuri pe insulă. Se mai spune că în 1925 doi pescari de la Tuzla care se îndreptau spre Constanța au surprinși de o furtună și s-au zdrobit, cu tot, cu barcă, de stâncile de pe insulă.

În 1899, pe Insula Șerpilor a ajuns și regina Maria, împreună cu regele Ferdinand.

Insula a devenit foarte importantă, după 1980, odată cu descoperirea sub sedimentele submerse dimprejur, a unor zăcăminte de petrol și gaz natural.

Tratate, decizii, legi…

Tratatul de Pace de la Paris dintre România și Puterile Aliate și Asociate din 1947 a lăsat României Insula Șerpilor, însă aceasta a fost transferată ilegal de URSS după sfârșitul celui de-al doilea război mondial și anexată în cursul anului 1948. După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Șerpilor împreună cu baza militară și cu apele sale teritoriale, a trecut „de facto” în componența Ucrainei.

Un tratat frontalier Româno-Ucrainean semnat la Constanța la data de 2 iunie 1997, intrat în vigoare la 22 octombrie 1997, a confirmat dispozițiile tratatului Româno-Sovietic de la București din 27 februarie 1961, și a fost confirmat la rândul lui (pentru a treia oară în ceea ce privește Insula Șerpilor) de către Tratatul dintre România și Ucraina privind regimul frontierei de stat, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, semnat la Cernăuți la data de 17 iunie 2003.

Delimitarea frontierei maritime în Marea Neagră între România și Ucraina conform deciziei CIJ din 2013. Pe insulă, în jurul farului odinioară românesc, a fost stabilită o garnizoană militară care face parte din sistemul de pază și apărare a granițelor de stat ale Ucrainei, deservită printr-un helicodrom, un debarcader militar, depozite, instalații energetice (generator electric cu motor diesel) și un rezervor de apă. Stațiile de radiolocație aflate pe insulă execută o cercetare herțiană la mare distanță, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră și Marea Mediterană.

Podișul continental din sudul Insulei Șerpilor, în dreptul Sulinei, a intrat în litigiul teritorial dintre România și Ucraina, care a fost judecat la Curtea Internațională de Justiție (CIJ) de la Haga. Zona litigioasă a fost artificial lărgită până la suprafața maritimă de 12.000 km² prin extinderea revendicărilor ucrainene mult la apus de linia echidistantă între coastele sale și cele ale României. Miza disputei era îndeosebi economică: posibilitatea explorării și, eventual, exploatării resurselor de hidrocarburi. Ambele părți au declarat de la început că vor respecta judecata Curții, indiferent care va fi. CIJ, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009, a acordat 79,34% din zona în dispută României, anume 9.700 km² cu o adâncime medie de peste 50 m, iar Ucrainei 20,26% din zona în dispută, anume 2.300 km² cu o adâncime medie sub 50 m, incluzând totalitatea apelor teritoriale ale insulei Șerpilor, inclusiv în dreptul Sulinei.

Prin acceptarea acestei judecăți, litigiul teritorial major s-a stins, litigiul minor privind insula Maican de pe brațul Chilia și partea de sud a golfului Musura din nordul imediat al Sulinei, rămânând singura divergență teritorială între România (care le revendică) și Ucraina (care le stăpânește). La data de 18 martie 2014, prin alipirea „de facto” a peninsulei Crimea la Federația Rusă, a apărut în Marea Neagră, la răsărit de Insula Șerpilor și la echidistanță de aceasta și de capul Tarhankut din Crimeea, o nouă frontieră maritimă de fapt, între România și Rusia, de o lungime de 200 km cu un traseu nord-sud.