Istoria repetată a unei minciuni oficiale: „Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât altele.”

De la Boc la Bolojan, toate guvernele au promis toporul – dar au adus pila de catifea. Reforma pensiilor speciale a fost mereu anunțată cu gravitate și patriotism, dar aplicată cu grijă, învăluită în excepții, întârziată și diluată. Privilegiile au supraviețuit tuturor guvernelor. Întrebarea e simplă: va fi Bolojan primul care chiar lovește? Sau încă un premier care lustruiește nedreptatea cu mișcări de politețe instituțională?

România, țara unde reforma se anunță la fiecare guvernare, dar nu se aplică niciodată

România n-a dus niciodată lipsă de „reforme”. A dus lipsă de reforme care chiar se aplică. În special când vine vorba despre pensiile speciale – acel nod gordian al rușinii bugetare, al ipocriziei politice și al sfidării bunului-simț.

De 15 ani, toate guvernele au promis că vor da cu toporul. În realitate, n-au făcut decât să ia pila și să rotunjească colțurile. Iar între timp, pensiile speciale au crescut, s-au diversificat și au ajuns să fie o industrie în sine: industria privilegiilor legiferate.

Acum, Ilie Bolojan promite din nou „reforma finală”. Pare convins, ferm, pregătit să înfrunte sistemul. Dar dacă ne uităm în urmă… am mai auzit povestea asta. De prea multe ori.

Guvernul Boc (2010–2012): reforma-unică… cu 1001 excepții

Guvernul Boc a venit pe valul austerității. Se tăiau salarii, se concediau oameni, se umbla la tot. Reforma pensiilor a fost prezentată ca „lege unică”. Dar unitatea s-a oprit la poarta serviciilor secrete, a armatei, a magistraților și a altor caste protejate. Magistrații aveau pensii mai mari decât salariile, dar nimeni n-a îndrăznit să atingă acea bubă.

La momentul acela, Boc a fost eroul tăierilor, dar a ocolit cu grijă exact nervul cel mai dureros: privilegiile celor „puternici în stat”. Reforma de atunci n-a fost decât o fațadă. Fondul a rămas neatins.

Ponta și PSD (2012–2015): restaurarea privilegiilor sub steag roșu

Victor Ponta a venit cu retorica stângii, dar a restaurat privilegiile dreptei. În guvernarea sa, pensiile speciale s-au reîntors triumfător pentru grefieri, diplomați, piloți, funcționari parlamentari. În loc să limiteze sistemul, l-a lărgit. A transformat excepția într-un nou normal.

De altfel, sub Ponta a înflorit și ideea că „pensia specială nu e privilegiu, ci recunoașterea unei cariere deosebite”. Cu alte cuvinte: șmecheria a fost redenumită merit. Și s-a instalat adânc în conștiința instituțiilor care trebuiau să slujească interesul public.

Tehnocrații (2016): pauza reformei – se vorbește frumos, se face nimic

Dacian Cioloș și miniștrii săi au vorbit clar și curat despre „nevoia de corectitudine”. Au făcut conferințe. Strategii. Evaluări de impact. Dar în materie de reformă reală – zero. Pentru că, vezi bine, „nu e oportun acum, trebuie studiat”, iar „impactul trebuie calibrat pe termen lung”.

A fost, poate, cea mai elegantă tergiversare. Nimeni nu s-a supărat, nimic n-a fost schimbat. Sistemul a oftat ușurat. Totul a rămas ca înainte.

Dragnea și legea pensiilor (2017–2019): fumul promisiunilor, focul privilegiilor

Aici s-a atins apogeul imposturii. Guvernul Dragnea a creat impresia că va schimba totul. Că vine o lege nouă, dreaptă, „pentru toți românii”. În realitate, legea pensiilor a fost o uriașă operațiune de consolidare a privilegiilor.

Formula de calcul a devenit mai generoasă. Sporurile au fost incluse masiv în bază. Magistrații au primit o nouă rundă de avantaje. Nici nu s-a pus problema limitării pensiilor speciale. Dimpotrivă, au fost extinse.

Orban și Cîțu (2019–2021): „noi am tăiat pensiile parlamentarilor!” – wow. atât?

PNL a încercat o lovitură de imagine: eliminarea pensiilor parlamentarilor. A fost prezentată ca o mare victorie. Dar adevărul e că era o victorie ușoară – și strict simbolică. Restul sistemului de pensii speciale a rămas intact.

Cîțu, mai liberal decât FMI-ul, a promis reforme „radicale”. În practică, s-a încurcat în propriile cravate. Legea a fost blocată la CCR, s-a tot rescris, iar în final tot sistemul a rămas neschimbat. Din nou: spectacol la televizor, nimic în realitate.

Ciolacu și PSD 2.0 (2023–2025): „o reformă constituțională… dar inofensivă”

Sub Marcel Ciolacu, tema a fost reluată cu aer grav. A fost adoptată o lege „reformată” – dar doar pentru a bifa jaloanele PNRR. A fost trecută rapid prin Parlament, apoi a fost „ajustată” de Curtea Constituțională. Iar aplicarea… a fost amânată.

Concret: reforma nu a afectat niciun beneficiar actual. Nu s-a aplicat retroactiv. Nu a schimbat cu adevărat nimic. S-a mimat responsabilitatea și s-a aplaudat autosuficiența. Rezultatul? Pensii speciale în floare, cu girul CCR și cu încuviințarea clasei politice.

Bolojan – 2025: ultimul topor?

Ilie Bolojan e, poate, primul lider care pare că înțelege revolta populară. Vorbește clar, nu se ascunde, nu promite „armonizări”. Propune:

• pensionare la 65 de ani;
• pensie plafonată la 70% din net;
• stagiul minim de 35 de ani;
• penalizări pentru pensionarea anticipată.

Și, în plus, cere ca totul să se aplice rapid, pentru ca România să nu piardă miliarde din fonduri europene.

Dar… va fi lăsat? Sistemul se opune deja. Se invocă „independența justiției”, „nevoia de predictibilitate”, „constrângerile CCR”. Adică aceleași lozinci care au blocat orice reformă reală până acum.

Toate guvernele au promis reformă. Niciunul n-a îndrăznit să o aplice.

România trăiește de 15 ani cu o minciună oficializată. Că pensiile speciale sunt reformabile. Că e doar o chestiune de voință. În realitate, sistemul s-a apărat de fiecare dată. Și a câștigat.

Dacă Ilie Bolojan reușește, va fi prima dată când cineva taie cu adevărat acest nod gordian. Dar dacă pierde, vom avea încă o pagină în cronica rușinii bugetare: încă un lider care a ținut toporul în mână… și s-a oprit, ca să nu deranjeze zeii.

Ce așteptăm noi: nu explicații, nu scuze – ci reformă. Aia adevărată.

Cea mai mare frustrare a celor care muncesc, contribuie și îmbătrânesc în sistemul public sau privat este seninătatea cu care li se explică de ce alții merită mai mult. Nu pentru că au contribuit mai mult. Nu pentru că au trăit mai greu. Ci pur și simplu… pentru că „așa e legea”.

Aceasta este esența ipocriziei care întreține pensiile speciale.

Nu cifrele. Nu coeficienții de calcul. Ci repetiția mincinoasă a unui discurs construit pentru a păstra privilegiul neschimbat. De fiecare dată când cineva întreabă: „De ce un judecător iese la pensie la 49 de ani cu 20.000 lei lunar?”, răspunsul vine în fraze înalte: „pentru că s-a sacrificat”, „pentru că independența justiției”, „pentru că așa spune Constituția”.

Dar noi, restul societății, știm foarte bine că acest sistem le-a oferit tot ce le trebuie ca să-și facă meseria onest și bine: salarii imense, sporuri fără logică, locuințe de serviciu, imunitate funcțională și un statut social privilegiat. A fost o investiție colectivă – tocmai pentru a garanta integritatea acestor profesii.

Iar acum, când vine momentul responsabilității, când vine vremea să existe o reciprocitate, să accepte și ei logica contributivității și a echității… exact acești oameni se revoltă. Își apără pensiile ca pe o moștenire divină. Denunță reformele ca fiind „populiste”, „atacuri la democrație”, „asalturi asupra statului de drept”.

De fapt, ei nu apără justiția.

Nu apără principiile. Apără un privilegiu devenit structură de putere. Pentru că pensia specială nu mai e un simplu beneficiu, ci o ancoră a unei lumi care s-a rupt de societate. O castă care nu vrea să fie deranjată, nici chestionată.

Cei care așteaptă o reformă reală nu mai au răbdare pentru asemenea piruete morale. Vor legi care se aplică. Vor pensii calculate corect. Vor să vadă că, măcar o dată, statul nu cedează în fața propriului aparat. Pentru că, de fapt, miza nu e doar despre pensii. Ci despre cine conduce România: cetățenii sau un grup de elite care își scriu singure regulile.

George Orwell – Ferma animalelor: „Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât altele.”

Această frază apare în momentul în care porcii – deveniți noua clasă conducătoare a fermei – rescriu regulile revoluției ca să-și justifice privilegiile. Este poate cea mai tăioasă și ironică definiție a ipocriziei sistemice, perfect aplicabilă la pensiile speciale, funcții sinecuriste și orice sistem care predică egalitatea dar trăiește din excepții.

Nu vrem sânge. Dar vrem dreptate. Și dacă pentru asta trebuie să se spargă niște balcoane de fildeș, așa să fie.