Judecătoarea ”Magda Lena” și mahalaua de pe Facebook

O judecătoare de Curte de Apel se plânge public că are de citit un dosar uriaș: 47 de volume, aproape 10.000 de file, într-o ședință în care mai sunt alte zeci de cauze. Până aici, subiectul este serios.

Justiția românească funcționează, de multe ori, cu oameni sufocați de dosare, termene, presiune și birocrație. Nimeni întreg la minte nu poate pretinde că un magistrat citește, judecă și motivează impecabil dacă este îngropat sub tone de hârtie.

Problema începe exact în momentul în care critica legitimă se transformă în lătură verbală.

Potrivit informațiilor publicate, contul de Facebook „Magda Lena” ar aparține judecătoarei Magdalena Hanu, de la Curtea de Apel Galați.

Identificarea a fost făcută de portalul Lumea Justiției, care a legat pseudonimul de numele magistratului.

Suspiciunea e întărită de faptul că autoarea postării a publicat fotografia unui dosar aflat pe rol, lucru la care nu are acces orice utilizator oarecare.

În plus, detaliile despre dosar — 47 de volume, aproape 10.000 de file, dosar vechi de 12 ani, aflat în apel — indică limpede o persoană din interiorul instanței.

Jurnaliștii investigatori au încercat să obțină o reacție de la Magdalena Hanu, dar aceasta nu a acceptat să-i fie transmis numărul de telefon.

Argumentul valabil este împușcat în picior

În loc să explice sobru, apăsat, profesionist, ce înseamnă să judeci un dosar de asemenea dimensiuni, persoana din spatele contului respectiv a ales formula de mahala politică:

Ilie Bolojan devine „nesimțitul ăla cocoțat prea sus pentru nivelul lui moral și intelectual”.

Aici nu mai vorbim despre revoltă profesională.

Vorbim despre o deraiere catastrofală, incompatibilă cu poziția unui judecător.

Un magistrat poate fi nemulțumit. Poate critica politici publice. Poate apăra statutul profesiei.

Dar nu poate coborî în noroiul invectivei de partid și să pretindă, a doua zi, că reprezintă echilibrul, neutralitatea și prestigiul justiției.

Roba nu e hanorac de comentator nervos

Judecătorii nu sunt cetățeni oarecare în spațiul public.

Au drepturi foarte speciale, firește, dar au și obligații speciale.

Una dintre ele este obligația de rezervă.

Adică acea formă de autocontrol prin care magistratul se abține de la manifestări publice care pot pune la îndoială imparțialitatea, demnitatea funcției și încrederea în actul de justiție.

Când un judecător postează mesaje politice de tip „M..e USR” sau folosește injurii la adresa unui lider politic, nu mai suntem în zona unei simple opinii personale.

Suntem în zona unei expuneri publice care ridică întrebări firești:

Cum judecă acest om o cauză în care apar persoane, instituții sau teme politice?

Cum se simte justițiabilul care are altă orientare politică decât magistratul?

Ce încredere mai are cetățeanul în neutralitatea celui care, pe Facebook, pare să joace în tricoul unei tribune?

Volumul de muncă există. Vulgaritatea nu-l rezolvă

Să nu amestecăm borcanele: problema supraîncărcării instanțelor este reală.

Dacă un judecător are 50 de dosare într-o ședință, iar unul dintre ele are aproape 10.000 de file, atunci sistemul e bolnav.

Nu poți cere calitate europeană într-o fabrică de termene puse la foc automat.

Nu poți pretinde motivări impecabile când oamenii sunt transformați în mașini de procesat hârtie.

Dar tocmai pentru că problema este reală, ea merita apărată cu inteligență, nu compromisă printr-o criză de maimuță nimerită la tastatură.

Judecătorii aveau aici un argument puternic: încărcătura dosarelor, lipsa de personal, presiunea reformelor făcute din pix, pericolul judecății pe bandă rulantă. Toate acestea puteau fi puse pe masă decent, ferm, convingător.

În schimb, mesajul public a fost parazitat de insultă. Și, în spațiul public, forma contează. Mai ales când porți robă.

Politica din capul magistratului iese pe ecran

Postările anti-USR complică și mai mult povestea.

Nu pentru că USR ar fi de neatins.

Niciun partid nu este sacru. Toate pot fi criticate, ironizate, demolate public.

Dar un judecător nu este analist politic, pamfletar sau ultras digital.

Judecătorul trebuie să păstreze o distanță vizibilă față de lupta politică.

Nu e suficient să fii imparțial în sala de judecată. Trebuie să și pari imparțial.

Justiția trăiește din încredere, iar încrederea este un animal sensibil: fuge repede când simte miros de partizanat.

Un magistrat care își varsă antipatiile politice în public își pune singur o problemă de credibilitate.

Poate că în dosare judecă impecabil.

Poate că profesional este foarte bun.

Dar aparența contează enorm.

Iar aparența, în acest caz, arată rău: o combinație de resentiment, aroganță și limbaj de peluză.

Dosarul fotografiat și întrebarea incomodă

Mai există și chestiunea fotografiei dosarului.

Dacă imaginea nu dezvăluie date sensibile, poate părea doar un gest demonstrativ: uite cât avem de muncă.

Dar dacă fotografia permite identificarea cauzei, a părților sau a unor elemente din dosar, lucrurile devin delicate.

Un magistrat nu poate transforma materialul de lucru al instanței în decor de Facebook pentru o postare isterică.

Aici este diferența dintre transparență și exhibiție.

Una este să explici public presiunea sistemului.

Alta este să folosești imaginea dosarului ca recuzită pentru o răfuială cu un politician.

Dubla măsură, sportul preferat al sistemului

Cazul mai are o miză: reacția instituțiilor judiciare.

În România, unii magistrați sunt luați la bani mărunți pentru opinii publice, alții par să se bucure de o libertate tropicală.

Uneori, Inspecția Judiciară pare foarte vigilentă. Alteori, pare că doarme cu perna pe telefon.

Tocmai de aceea, întrebarea nu este doar ce a scris judecătoarea.

Întrebarea este dacă sistemul va aplica aceeași unitate de măsură.

Fiindcă obligația de rezervă nu poate fi bâtă selectivă. Ori există pentru toți, ori devine instrument de reglaj intern.

O cauză corectă, compromisă printr-o ieșire penibilă

Paradoxul este că judecătoarea pleacă de la o problemă reală și importantă: volumul uriaș de muncă din instanțe. Dar o compromite prin limbaj.

În loc să oblige publicul să discute despre supraîncărcarea sistemului judiciar, îl obligă să discute despre nivelul de exprimare al unui magistrat de Curte de Apel.

Și asta spune mult. Când un judecător vrea să apere demnitatea profesiei, primul lucru pe care trebuie să-l păzească este propria demnitate publică.

Nu poți cere respect pentru robă în timp ce o târăști prin noroiul rețelelor sociale.

Nu orice adevăr suportă orice gură

Da, judecătorii sunt încărcați.

Da, dosarele mamut sunt o problemă.

Da, reforma justiției nu se poate face ignorând realitatea din instanțe.

Dar toate acestea nu scuză derapajul.

Un magistrat nu este obligat să fie sfânt.

Dar este obligat să nu se comporte ca un comentator beat de nervi într-o parcare politică.

Iar când un judecător de Curte de Apel ajunge să-și verse antipatiile în formule de galerie, nu Bolojan, USR sau presa au o problemă. Are justiția.

Pentru că roba, odată pătată public, nu se curăță cu explicații despre volumul de muncă.

Se curăță greu, prin discreție, măsură și respect pentru funcția pe care ai acceptat să o porți.

(Între timp, judecătoarea cu ”atitudine” a șters de pe respectivul account toate imaginile compromițătoare. Iar noi așteptăm, cuminți, sancțiunile disciplinare pe care le merită).