Justiția cu uși închise: limitarea accesului procurorilor la ECRIS spune mai mult despre frica sistemului decât despre protecția deliberării

Unele decizii administrative trec neobservate, ascunse în spatele jargonului tehnic și al rutinei instituționale. Altele, deși prezentate la fel de sec și procedural, trădează tensiuni reale și fisuri adânci în mecanismul de încredere al statului. Limitarea accesului procurorilor la aplicația ECRIS aparține acestei din urmă categorii.

Nu pentru că ar constitui, în mod automat, un abuz sau o ilegalitate, ci pentru că scoate la suprafață o întrebare incomodă, pe care sistemul judiciar românesc o evită de ani întregi: cine se teme, de fapt, de cine, în interiorul aceleiași puteri a statului?

Consiliul Superior al Magistraturii invocă un argument aparent impecabil:

protejarea „confidențialității deliberării” și a independenței judecătorilor. Este, fără îndoială, un principiu esențial. Deliberarea trebuie să fie liberă, ferită de presiuni și de influențe externe. Dar dincolo de acest principiu legitim se conturează o realitate mai complexă și mai incomodă: separarea rigidă a accesului la informație nu este doar o chestiune de procedură, ci o expresie a unui sistem care funcționează pe baza neîncrederii reciproce.

ECRIS: instrument tehnic sau teritoriu de putere?

ECRIS nu este doar un software. Este sistemul nervos al instanțelor românești. Acolo există totul: dosare, proiecte de hotărâri, planificări, fluxuri interne, documente în curs de redactare. Este spațiul în care justiția nu este încă publică, ci încă în proces de formare.

Prin limitarea accesului procurorilor, CSM transmite un mesaj clar: acest spațiu aparține exclusiv judecătorilor. Nu este un teritoriu comun, ci unul delimitat strict, apărat procedural.

Argumentul legal este corect formal. Procurorii au dreptul să consulte dosarele în care sunt parte, nu întregul univers intern al instanțelor. Dar întrebarea reală nu este dacă această limitare este legală. Întrebarea este de ce devine necesară tocmai acum, într-un moment în care digitalizarea ar trebui să crească transparența și eficiența, nu să ridice noi bariere.

Confidențialitatea deliberării: principiu sau pretext defensiv?

CSM avertizează asupra riscului ca procurorii să poată accesa proiecte de hotărâri sau documente în curs de redactare, ceea ce ar putea afecta imparțialitatea. Este un risc teoretic real. Dar acest argument dezvăluie, involuntar, o fragilitate mai profundă: presupunerea implicită că simpla cunoaștere a unui proiect ar putea influența deliberarea însăși.

Într-un sistem matur, deliberarea nu este vulnerabilă la simpla existență a informației.

Este protejată prin independența profesională a judecătorului. Dacă accesul la informație devine o amenințare în sine, problema nu mai este tehnică, ci structurală. Înseamnă că sistemul funcționează pe baza izolării, nu pe baza încrederii.

De fapt, ceea ce vedem este o formă de autoprotecție instituțională. Nu împotriva unui pericol concret demonstrat, ci împotriva unei posibilități abstracte. Este reflexul clasic al instituțiilor care preferă controlul absolut al propriului teritoriu informațional.

Ruptura tăcută dintre judecători și procurori

În teorie, judecătorii și procurorii fac parte din aceeași arhitectură a justiției. În practică, ei aparțin unor universuri instituționale distincte, cu culturi, interese și reflexe diferite. Limitarea accesului la ECRIS nu este cauza acestei rupturi. Este simptomul ei.

Faptul că doar 101 din 242 de instanțe acordaseră acces procurorilor arată că sistemul nu a avut niciodată o practică unitară. Accesul nu era un drept consolidat, ci o concesie informală, tolerată local. Iar acum această concesie este retrasă și înlocuită cu o regulă strictă.

Este o mișcare de recentralizare a controlului informațional. O reafirmare a frontierelor interne ale puterii judiciare.

Paradoxul digitalizării românești: mai multă tehnologie, mai puțină transparență

Digitalizarea ar trebui să simplifice, să eficientizeze și să crească transparența. Dar în România, digitalizarea este adesea folosită pentru a formaliza barierele existente, nu pentru a le elimina. ECRIS devine astfel nu doar un instrument de management, ci și un instrument de delimitare a accesului.

Dosarul Electronic Național este prezentat ca alternativă. Dar această alternativă oferă acces limitat, filtrat, controlat strict. Nu oferă vizibilitatea completă pe care o permitea, în unele cazuri, accesul direct la ECRIS.

Rezultatul este un sistem mai ordonat formal, dar nu neapărat mai transparent sau mai eficient în substanță.

Miza reală: controlul informației în interiorul statului

La nivel profund, această dispută nu este despre software. Este despre control. În orice sistem birocratic complex, informația este putere. Cine controlează accesul la informație controlează ritmul, interpretarea și, uneori, rezultatul procesului.

Limitarea accesului procurorilor la ECRIS este o reafirmare a acestei realități.

Nu este neapărat un abuz. Dar nici nu este o simplă măsură tehnică neutră. Este o decizie care reflectă modul în care sistemul de justiție românesc își gestionează propriile echilibre interne.

Justiția care se apără de sine riscă să se izoleze complet de societate

Confidențialitatea deliberării este un principiu esențial. Dar când protecția acestui principiu devine un argument pentru izolarea tot mai strictă a instituțiilor între ele, apare un risc mai mare decât cel invocat oficial: riscul ca justiția să devină un sistem închis, preocupat mai mult de autoprotecție decât de funcționare eficientă.

Statul modern nu funcționează prin compartimente ermetice, ci prin echilibru și cooperare între instituții autonome.

Dacă fiecare instituție începe să își apere teritoriul informațional ca pe o fortăreață, rezultatul nu este independența, ci fragmentarea.

Iar fragmentarea nu protejează justiția. O slăbește.

Pentru că o justiție care începe să se teamă de propriile sale componente transmite, inevitabil, un mesaj periculos: că problema nu mai este doar în afara sistemului, ci și în interiorul lui.

Dar asta, nu-i așa, știam deja.