„La ce lucrați?” – Bolojan scoate la iveală cheltuielile fără noimă din structurile guvernamentale

Cu o naivitate studiată, dar tăioasă ca o sabie scoasă din teacă după decenii de somn instituțional, Ilie Bolojan a pus una dintre cele mai simple și devastatoare întrebări pentru administrația românească: la ce lucrați? Iar tăcerea înțepenită, bâlbele și privirile în podea au spus tot.

„La ce lucrați, domnule?” – întrebarea care sfâșie perdeaua de catifea a Sistemului

Într-o țară unde, de prea mult timp, „reziliența instituțională” înseamnă supraviețuirea sinecurii, iar „protocolul” e doar o perdea de fum pentru agendele luxoase și cafeaua servită la ora 10:00, premierul pare hotărât să rupă tradiția: nu se mai mulțumește cu reforme de vitrină. Vrea explicații. Vrea eficiență. Și, poate cel mai important, vrea ca întrebările esențiale – cele care fac bugetarii să-și caute fișa postului prin sertare prăfuite – să redevină regulate. Incomode. Chiar ”letale”.

Premierul a aruncat lumină pe două „mistere” birocratice

În zorii mandatului, Ilie Bolojan a dat una dintre cele mai tăioase lovituri cu securea reformei: și-a pus lupa pe structurile din Guvern care păreau de prisos. Dintre acestea, două au ieșit în evidență, ca exemple de neclaritate administrativă:

1. Departamentul de Protocol: 30 de angajați la Guvern vs. 9 la Președinție.
2. Serviciul de Reziliență Instituțională: aproximativ 12–13 persoane, fără rol transparent.

„La ce lucrați?”, între mirare și derapaj bugetar

Bolojan nu s-a sfiit să folosească întrebarea la modul cel mai direct: „La ce lucrați?” Aceasta a fost reacția lui atunci când a aflat că, în timp ce unii pregătesc intens ședințele de Guvern, alții stau la servicii greu de explicat. A atras atenția asupra faptului că bugetarii serioși – contencios, secretariat, organizare – sunt demotivați de existența unor departamente care, aparent, nu fac nimic concret.

Protocol inutil sau exces de personal?

Dialogul public al premierului a arătat o nemulțumire reală: triplarea personalului de protocol guvernamental în raport cu cel de la Cotroceni, fără justificare administrativă clară. O diferență semnificativă: de la 9 la 30 – și doar pentru același tip de activitate, gestionarea vizitelor și recepțiilor .

Reziliență… dar la ce?

Termenul sună bine: „reziliență instituțională”, ca un plan preventiv împotriva crizelor. În practică însă, departamentul găsit de Bolojan – cu 12–13 angajați – nu avea un mandat clar. Cuvinte precum „muncim la asta” nu lămureau nimic, iar premierul a tras linie pe tema transparenței: fiecare angajat în plus din sistem costă.

Ce transmite mesajul lui Bolojan

1. Bugetarism versus performanță – Statul e plin de oameni plătiți, dar neproductive – și asta dăunează moralului celor care chiar lucrează.
2. Egalizare realistă – Dacă Președinția supraviețuiește cu 9 oameni la protocol, și Guvernul poate opri prăduiala administrativă fără a se prăbuși.
3. Transparență și responsabilitate – Guvernul trebuie să solicite explicații, alinia structurile la necesități reale și să evite excesele discreționare.

Ce se poate face concret

• Audit intern și finanțe publice – analiză transparentă privind membri, sarcini și costuri ale departamentelor.
• Reorganizare funcțională – raționalizarea personalului guvernamental în raport cu volumele de activitate și eficiență.
• Angajamente publice – transmiterea clară către cetățean că orice persoană în plus este justificată și aduce valoare publică.

Între promptitudine și așteptări

Bolojan lansează semnalul reformei prin foc și sabie, dar următoarea întrebare rămâne: va avea curajul administrativ de a transforma discursul în acțiune clară, cu impact real? Pentru moment, cetățenii așteaptă ca cifrele să se transforme în reforme, iar tonele de vorbe, în personal redus real și util.

Ar trebui să avem încredere în Bolojan, știe să pună întrebări simple și esențiale

Ilie Bolojan nu face figura unui politician care bifează diagnostice sterile. El a venit la Palatul Victoria cu bisturiul în mânecă, nu cu metaforele în buzunar. Iar când vorbește despre reducerea aparatului birocratic, nu o face ca să dea bine în sondaje, ci pentru că știe exact unde a crescut tumora. Expansiunea administrației de stat, în ultimii 20 de ani, a semănat cu o invazie de iederă într-o grădină abandonată: a acoperit tot, a sufocat utilul și a înflorit artificial, pe bani publici, în posturi cu titulaturi care mai de care mai pompoase și mai opace.

Dați-i timp. Va face sigur un pic de curățenie.

Faptul că premierul a început curățenia exact în propria curte — în Guvern — este semn că intenția nu e doar de fațadă. Când întrebi „La ce lucrați?” și rămâi cu privirea în gol după răspunsuri evazive, ai de ales: ori te faci că plouă, ori iei taurul de coarne și îl scoți din încăpere. Bolojan a ales varianta a doua. Și odată cu ea, a deschis un front care va ridica valuri — dar poate, în sfârșit, și câteva trotuare.

Când ai mai mulți șefi de protocol decât trotuare decente: România, patria biroului cald și a pixului ceremonial

În România lui 2025, fiecare bordură spartă din fața blocului are, în umbra ei, cel puțin trei vinovați care lucrează „în sistem”. Doi care au aprobat proiectul cu ochii închiși și unul care n-a semnat, dar și-a luat sporul. Dacă premierul Bolojan vorbea despre trotuare care nu se mai construiesc din cauza salariilor bugetare, să nu ne imaginăm că e vorba de o metaforă. Nu.

E purul adevăr contabil.

Căci trotuarul, în România birocratică, e un lux. O extravaganță urbană, o ambiție de oraș european. În schimb, avem cu duiumul Servicii de Reziliență Instituțională, Direcții de Implementare a Proiectelor Strategice de Suport pentru Coeziunea Administrativă și Departamente de Relaționare Interinstituțională pentru Dialog Transversal.

Toate cu acronime care sună ca niște boli rare. În spatele fiecărei astfel de entități: o mică pădurice de oameni cuminți care vin la 9:15, deschid laptopul cu gest lent și, după ce verifică dacă s-a schimbat vremea în Bahamas, intră într-un Excel care nu se va închide niciodată.

Adică… la ce lucrați?!?

Și-atunci te întrebi, om simplu ce ești: Câți tăietori de frunză la câini mai poate duce această țară? Câți au misiunea sfântă de a învârti hârtii pentru ca nimic să nu se întâmple?

Ei bine, nu știm exact. Dar știm sigur că sunt mai mulți decât toți muncitorii care asfaltează străzi, montează semne rutiere sau repară trotuare într-un județ întreg. În fața fiecărei hârtii ștampilate, trotuarul mai face o fisură. În fața fiecărui „coordonator de protocol”, dispare o bordură.

Iar premierul, uitându-se la acest amfiteatru al inutilității, întreabă candid: „La ce lucrați?” Și se face tăcere. O tăcere grea, cu ecou, în care până și imprimanta se preface ocupată.