Lumea lui Ceaușescu – așa cum a fost (partea a III-a)

Suntem în imediata proximitate a turului doi al alegerilor prezidențiale, iar România stă, iarăși, în cumpănă. Nu între două proiecte de viitor, ci între o Europă dificilă, dar liberă, și fantoma unei dictaturi domestice care zâmbește viclean sub chipul unui salvator de țară. Milioane de români votează sau cochetează cu ideea unei „epoci de aur” reinventate, fără să înțeleagă ce a fost, de fapt, acea lume. Alții știu, dar preferă să uite. Iar alții – mai tineri, mai vulnerabili la povești naționaliste cu parfum de glorie pierdută – habar nu au ce înseamnă să trăiești într-o țară confiscată total, până la gândire.

Ceaușescu pe scena mondială: mitul „marelui negociator internațional”

Un element distinct al propagandei ceaușiste a fost imaginea lui Nicolae Ceaușescu ca un lider de talie internațională, un „mare negociator” și factor de echilibru în lume. Regimul a investit mult efort în politica externă pentru a-l propulsa pe Ceaușescu pe scena globală, sperând astfel să câștige legitimitate atât extern, cât și intern.

În anii ’60 și ’70, această strategie a avut un oarecare succes real: Ceaușescu a cultivat o politică externă independentă față de URSS și deschisă spre Occident. A menținut relații diplomatice cu Israel (singura țară din blocul estic care n-a rupt legăturile după 1967), a condamnat invazia Cehoslovaciei din 1968 (act ce i-a adus mulțumiri din Vest), a stabilit legături apropiate cu țările arabe și cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei, poziționându-se ca un prieten al lumii arabe. În 1972, România a fost mediatorul prin care SUA (Kissinger) a transmis mesaje Chinei lui Mao – practic Ceaușescu a facilitat indirect istorica vizită a lui Nixon la Beijing. Aceste mișcări abile i-au adus prestigiu: lideri occidentali de prim rang au vizitat Bucureștiul (președintele american Richard Nixon în 1969 – un moment de vârf, Regina Elisabeta a II-a l-a primit pe Ceaușescu la Londra în 1978 și chiar i-a acordat un titlu onorific – ulterior retras, președintele Franței Giscard d’Estaing a fost și el cordial cu Ceaușescu, etc.). România a obținut Clauza națiunii celei mai favorizate în relația comercială cu SUA, beneficiu pe care Ceaușescu îl folosea ca argument al abilităților sale diplomatice.

Propaganda internă înfățișa fiecare vizită externă a lui Ceaușescu ca pe o victorie de palmares a țării. Televizorul arăta cum este primit cu covor roșu, cum dă mâna cu marii lideri ai lumii, iar comentatorii spuneau că iată, „prestigiul internațional al României este uriaș datorită geniului de politician al tovarășului Ceaușescu”. Fotografiile cu Ceaușescu alături de Regina Angliei în caleașcă sau de președinții americani erau difuzate ad nauseam acasă, pentru a întări aura de „mare cârmaci și pe plan mondial”.

În plus, Ceaușescu s-a implicat și ca mediator în diverse crize: de exemplu, a găzduit negocieri israeliano-egiptene înainte de acordurile de la Camp David; a avut relații bune atât cu Yasser Arafat cât și cu israelienii, încercând să-și acrediteze imaginea de punte între părțile conflictului din Orientul Mijlociu. De asemenea, a condamnat invazia sovietică în Afganistan 1979 (iar Occidentul iarăși a apreciat retoric). Era un joc uneori curajos, alteori duplicitar, dar care i-a adus lui Ceaușescu reputația de „maverick” în blocul comunist – adică un comunist nealiniat total Moscovei.

În țară, aceste succese erau zugrăvite cu sclipici propagandistic. Ceaușescu era numit „artizan al păcii mondiale”, „purtătorul de cuvânt al țărilor mici și mijlocii”, „campion al neamestecului în treburile interne”. România comunistă se prezenta ca o țară mică dar cu voce respectată pe plan internațional. Iar Ceaușescu chiar a jucat abil la început: a condus Mișcarea Țărilor Nealiniate ca președinte (deși România nu era membru formal, a fost invitat special – un paradox diplomatic ce i-a măgulit orgoliul), a ținut discursuri la ONU în care cerea dezarmare generală, etc.

Problema e că, spre anii ’80, această imagine a început să se erodeze serios. Occidentul, inițial păcălit de fațada independentă, a realizat treptat realitatea dură a regimului Ceaușescu: încălcări grave ale drepturilor omului, o populație flămândă, control totalitar strict. În 1977, după cutremur și greva minerilor, Ceaușescu a refuzat ajutoare externe și s-a comportat ciudat, generând primele critici. În anii ’80, politica sa de sistematizare a satelor și emigrarea evreilor/germanilor contra bani (practic vânzarea minoritarilor către Israel și RFG) au stârnit indignare în Vest. SUA aproape că i-au retras Clauza cea favorizată (au ținut-o condiționând de plecarea evreilor, ceea ce Ceaușescu a și făcut contra cost). Imaginea lui externă s-a șifonat: din „rebelul simpatic” al lagărului comunist a devenit „dictatorul capricios” pe care nu te poți baza. Mai ales după ce toți ceilalți lideri comuniști est-europeni au început reforme (perestroika lui Gorbaciov, ș.a.), Ceaușescu părea în ochii Vestului un anacronism sinistru, un fel de Kim Il-sung european.

Cu toate acestea, propaganda internă nu a recunoscut vreodată vreo scădere a prestigiului. Până în ultima clipă, românilor li se spunea că „tovarășul Nicolae Ceaușescu este respectat de întreaga lume, personalități marcante își exprimă admirația”. De pildă, când Ceaușescu a vizitat Iranul în 1989, presa din Iran l-a criticat; dar la noi s-a relatat doar triumfal, cu imagini de protocol. Românii, totuși, intuiau că ceva e în neregulă: se tot întrebau de ce mai marii lumii nu-l mai vizitau ca altădată. Ultima vizită notabilă a fost a președintelui francez Mitterrand în 1986 – și aceea a fost rece, cu discuții despre drepturile omului. Ori propaganda o prezenta tot festiv, însă cine citea printre rânduri (în presa străină adusă clandestin) știa adevărul.

Astfel, mitul „marelui negociator” a ajuns mai mult o glumă amară internă. Bancurile politice îl persiflau: „Ceaușescu convoacă vântul, ploaia și soarele la negocieri, că el negociază cu oricine” – aluzie la mania lui de a fi mediator la toate. Sau: „De ce n-a participat Ceaușescu la cursa spațială? Că nu s-a putut decide cu cine să fie nealiniat: cu pământul sau cu stelele”.

În realitate, la final Ceaușescu se izolase și extern: a condamnat vehement reformele lui Gorbaciov, tensionând relațiile cu URSS; cu Ungaria era conflict diplomatic (din cauza tratamentului minorității maghiare în Transilvania și a sistematizării satelor, Budapesta era foarte vocal criticându-l); cu Occidentul era tot mai puțin băgat în seamă, fiind văzut ca tiran. Până și tradiționalii prieteni africani sau arabi s-au îndepărtat unii, neputându-i oferi nimic. Cu China menținea o amiciție, dar una formală.

Prin urmare, imaginea internațională a lui Ceaușescu la sfârșit era o fațadă menținută doar în presa românească. În mintea multor români care sufereau zilnic, faptul că Ceaușescu mai era primit pe undeva era irelevant – nu le ținea de foame faptul că soții Ceaușescu fac vizite exotice. Ba chiar genera resentiment: vedeau la TV cum „tovarășii” se plimbă prin lume și sunt ospătați regește, în timp ce ei acasă rabdă.

În concluzie, Ceaușescu a încercat să joace rolul de „lider mondial” mult peste statura reală a României. A avut ceva merite de politică externă independentă la mijlocul secolului XX, dar apoi a devenit prizonierul propriei propagande. Mitul marelui negociator s-a prăbușit odată cu regimul: după 1989, s-a aflat câte concesii făcea de fapt (vindea cetățeni contra bani, cumpăra bunăvoință externă prin contracte comerciale dubioase, etc.). Rămâne o lecție despre cum un dictator poate manipula percepția externă pentru o vreme, dar nu poți ascunde la infinit adevărul despre situația internă.

Viața în „Epoca de Aur”: restricții, cozi și spectacole omagiale

Pentru generațiile tinere de azi, e aproape de neimaginat cum arăta viața cotidiană în anii ’80 sub comunism. „Epoca de Aur” a lui Ceaușescu a fost pentru cetățeanul de rând o perioadă plină de restricții absurde, lipsuri constante și o atmosferă sufocantă de propagandă și conformism forțat. Să aruncăm o privire mai concretă asupra acelor aspecte mărunte, dar definitorii, care conturau traiul zilnic al oamenilor.

Alimentația și coziile la alimente:

Deja am menționat penuria alimentară. În anii ’80, a face rost de mâncarea de bază devenise un job în sine pentru fiecare familie. Raționalizarea era strictă: pâinea se vindea pe cartelă în unele orașe (un anumit număr de pâini pe membru de familie), laptele doar dimineața devreme și se termina repede (vedeai șiruri de oameni cu sticle în mână la 5 dimineața), carnea aproape dispăruse (când „se băga” ceva, se auzea în cartier și se făcea coadă instantaneu).

Oamenii dezvoltaseră un sistem de supraviețuire: își creșteau găini pe balcon la bloc sau porci pe ascuns la subsol (da, se întâmpla!), cultivau legume în orice petic de grădină disponibil, cei care aveau rude la țară făceau „naveta alimentară” – trenurile erau pline de sacoșe cu cartofi, saci de făină, sticle cu lapte aduse la oraș. Se mâncau multe înlocuitori: salam cu soia (90% soia, 10% carne – numit „salam de soia” deși oficial era doar „salam victoria”), cafea înlocuită cu nechezol (orz prăjit – poreclit așa pentru că era pentru „cai”, nechezat), surogat de ciocolată (tablete în care cacao era foarte puțină, restul zahăr și arome). Fructele exotice dispăruseră complet: portocalele și bananele apăreau o dată pe an, de Crăciun, și atunci verzi – se coceau pe dulap în ziare. O portocală devenise un lux incredibil pentru copii.

Îmbrăcămintea și bunurile de consum:

Magazinele de haine aveau în vitrine 2-3 modele triste, toată lumea se îmbrăca asemănător. Blugii, adidașii, tricourile cu formații rock – toate erau marfă de contrabandă vândută la prețuri mari pe sub mână. Cei care voiau să fie la modă fie își croiau singuri haine, fie plăteau mulți bani pe piața neagră. Cumpărarea unui televizor color sau a unui automobil Dacia presupunea liste de așteptare de ani de zile. Electrocasnicele erau puține și proaste: un frigider Fram sau Arctic făcea gheață cât un iglu pe congelator și se strica des. Telefon fix – greu de obținut, se aștepta uneori și 5-10 ani să ți-l instaleze (și apoi știai că e posibil să fie ascultat).

Restricții de utilități:

Programul de curent electric era redus – în unele zone se lua curentul aproape zilnic ore întregi. În alte orașe, iluminatul stradal era stins noaptea ca să se economisească (orașe cufundate în beznă, periculos și deprimant). Gaze la aragaz veneau cu presiune mică – gospodinele fierbeau ciorba o jumătate de zi. Apa caldă era dată după un orar (de exemplu, doar marți și sâmbătă câteva ore). În rest, boiler pe aragaz, sau spălatul copiilor la lighean. Caldura la calorifer, dacă exista, era cu porția și abia încălzea. Multă lume a învățat să doarmă în trening și cu căciulă iarna în casă.

Programul TV și propaganda media:

Un aspect deseori povestit cu uimire de tineri: la finalul anilor ’80, România avea doar 2 ore de program TV pe zi, pe un singur canal (Telejurnalul de la ora 20, apoi ceva program până pe la 22). Și în alea 2 ore, 90% era propagandă: știri despre vizitele lui Ceaușescu, congrese agricole, documentare despre fabrici fruntașe, cântări patriotice. Foarte puțin divertisment – un serial de desene animate de 10 minute sâmbăta (celebrul Mihaela înainte de Telejurnal), uneori vreun film vechi românesc sau o piesă de teatru cenzurată. În rest, nimic din ce era nou și popular în lume nu ajungea pe ecrane. Radioul național la fel – dominate de emisiuni politice și muzică populară/patriotică, minus o oră-două de muzică ușoară duminica.

Acest vacuum cultural a făcut ca posturile străine să fie aur: mulți prindeau cu antene improvizate canalele iugoslave sau bulgărești la graniță, ca să mai vadă un film sau un videoclip occidental. Iar la radio, Europa Liberă și Vocea Americii erau sursele alternative de știri reale. Cine era prins ascultând putea avea probleme, dar lumea tot asculta pe ascuns, cu volumul minim.

Controlul călătoriilor:

Ca român, nu puteai ieși din țară decât foarte greu. Turismul extern era aproape inexistent, în afara de țările socialiste vecine (și acolo, controlul era strict la frontieră). Mulți nici nu sperau să vadă vreodată Occidentul altfel decât în vise. O consecință a fost că românii nici intern nu călătoreau prea mult: benzina era raționalizată, trenurile lente și supraaglomerate (iar concediile organizate de sindicat de obicei te duceau la aceeași stațiune de fiecare an). Asta a limitat orizonturile multor oameni – exact ce voia regimul, să nu poată compara. Totuși, se vorbea între ei: cei ce fugeau peste graniță și ajungeau în Iugoslavia sau Ungaria trimiteau scrisori povestind vitrine pline, străzi luminate, libertate – iar acestea circulau în șoaptă, dând speranțe.

Ceremonii și obligații patriotice:

Viața era brăzdată de evenimente oficiale la care „trebuia” să participi. De exemplu, de 23 August (ziua națională până în 1989), fiecare elev, student sau muncitor era scos la paradă sau la careu festiv. Se repetau dansuri, scandări, se stătea ore în șir în soare ca să treacă oficialitățile. Apoi, „Cântarea României”, festivalul de amatori – fiecare instituție trebuia să trimită un grup artistic (cor, dans, scenetă) la faza locală, totul plin de cântece patriotice. Pentru cei implicați, era o corvoadă în plus. Școlarii aveau „practica agricolă” toamna – erau trimiși să culeagă fructe, porumb, cartofi la CAP-uri, ca munca patriotică neplătită. Studenții mergeau la practicile pe șantiere (celebrele „șantiere naționale ale tineretului”), dormind uneori în condiții precare. Toate astea erau prezentate drept ocazii glorioase de a contribui la patrie, dar tinerii le resimțeau adesea ca pe niște munci forțate inutile.

Cenzura vieții private:

Nu existau libertăți civile propriu-zise. Cenzura poștei am menționat; telefoanele interceptate. Glumele politice puteau însemna dosar penal dacă ajungeau la urechea greșită. Religia se practica restrâns – deși bisericile n-au fost total desființate, erau descurajate (cine era foarte practicant risca carieră blocată). Homosexualitatea era infracțiune penală. Avorturile au fost interzise din 1966 – ceea ce a dus la drame imense: zeci de mii de femei au murit în urma avorturilor empirice, iar cele forțate să aibă copii nedoriți au trăit traume; totul ca să crească natalitatea pentru Partid. Contraceptive nu se găseau, educație sexuală – zero. Familiile aveau obligația morală să facă mulți copii pentru „interesul național”. Tot acolo intră și decrețeii – generația născută după interzicerea avortului.

Prin aceste aspecte, regimul pătrundea chiar în intimitatea vieții: îți spunea câți copii să faci, ce ai voie să asculți la radio, când să faci duș, ce să mănânci (teoria alimentației științifice). Era un totalitarism sufocant nu doar politic, ci și existențial.

Carierismul și oportunismul: cum se urca pe scara puterii

Într-o societate închisă și dominată de un partid unic, regulile succesului profesional și social diferă radical de cele dintr-o societate liberă. În comunism, mai ales în varianta ceaușistă, promovarea în structurile de putere și chiar în multe meserii era condiționată nu atât de competență sau merit, cât de loialitate, conformism și relații de partid. Se crease un mediu propice pentru carierism (ambiție personală fără scrupule) și oportunism (adoptarea convingerilor la modă pentru avantaj personal).

Partidul ca rampă de lansare

Cea mai sigură cale de a-ți construi o carieră în comunism era să devii membru activ al PCR și să demonstrezi entuziasm ideologic. Practic, pentru poziții de conducere în orice domeniu (fie el economic, administrativ, academic, cultural), se cerea calitatea de membru de partid și dosar „curat”. La repartiția absolvenților de facultate, cei cu origini „sănătoase” (părinți muncitori sau țărani) și membri ai UTC/PCR primeau posturile mai bune, pe când cei din familii de foști burghezi sau chiaburi erau trimiși la periferie. Chiar și la angajări, conta avizul de la partid.

Prin urmare, oportunismul ideologic era în floare: oameni care poate nu credeau deloc în comunism se înscriau în partid doar pentru a-și asigura promovarea. Era o glumă-cinciune: „Te faci frate cu dracu’ până treci puntea” – adică te dai comunist convins ca să-ți meargă bine. Unii au făcut compromisuri majore: de exemplu, profesori universitari valoroși dar din familii „nesănătoase” au acceptat să colaboreze cu regimul (unii chiar cu Securitatea) pentru a-și putea continua cariera academică.

Normele de promovare în partid favorizau servilismul. Cine la ședințe lua cuvântul și aducea elogii mai inflăcărate lui Ceaușescu avea șanse să fie remarcat și să primească un post mai bun. Cine era docil și executa ordinele fără să crâcnească, urca în ierarhie. Dimpotrivă, specialiști competenți dar cu limba ascuțită sau cu coloană vertebrală erau ținuți pe loc sau marginalizați. Se perpetua astfel mediocritatea la vârf: odată ce criteriile nu erau meritocratice, ci politice, în multe funcții ajungeau oameni slab pregătiți profesional dar pricepuți la intrigă și pupincurism. Ei erau numiți în popor „yes-meni” sau, mai direct, „lingăi”.

Lingăii regimului: ecosistemul laudei și al privilegiilor

„Lingăii” – un termen colocvial foarte sugestiv – desemnează acele persoane care ridicau osanale conducerii și se puneau bine cu superiorii pentru a obține beneficii. Erau prezenți peste tot: în fabrici (activistul de partid local care turna tot ce mișcă și pupa în fund directorimea), în administrație (funcționari zeloși care îndeplineau orbește ordinele fără milă pentru oameni, doar ca să fie remarcați), în cultură (scriitori, ziariști, artiști care și-au pus talentul în slujba propagandei, scriind poezii despre Ceaușescu sau articole laudative, primind în schimb premii și funcții).

Acest ecosistem al laudelor funcționa piramidal. Cei de jos îi lăudau pe șefii mici, aceștia pe șefii mijlocii, și tot așa, până sus la Ceaușescu. Fiecare nivel era stimulat material: un șef județean devotat primea vilă, mașină, aprovizionare specială. Un scriitor care dedicase ode partidului era făcut membru al Academiei sau laureat al unui premiu de stat, având privilegii (excursii afară, tiraje mari, bani). Practic, se crea o camarilă de curteni, ca în monarhiile absolute, în care cine striga mai tare „Trăiască Conducătorul!” se alegea cu pungile pline.

Nume concrete: poetul Adrian Păunescu, de pildă, talentat de altfel, a organizat Cenaclul Flacăra – un amestec de muzică folk și poezie patriotico-revoluționară în care se strecurau și elogii la adresa epocii; era văzut ca un apropiat al regimului (deși avea și laturi rebele, uneori). Sau ziaristul Cornel Burtică – un propagandist de top. Șefi precum Ion Dincă poreclit „Teleagă” – cunoscut ca slugarnic absolut al Elenei Ceaușescu, executându-i toate fixurile urbanistice. Exemple sunt multe.

Acest lanț al slugărniciei a avut două efecte:

1. Consolidarea puterii – Ceaușescu auzea zilnic numai laude, de la toți, și nu i se prezenta realitatea cruntă. Toți subalternii îi ascundeau veștile proaste, de frică și dorind să-l mențină mulțumit. Astfel, se auto-înșela că poporul îl iubește și că planurile lui grandioase merg bine – nu avea un feedback real.
2. Putrezirea morală a societății – tinerii vedeau că pentru a reuși nu trebuie să fii integru și muncitor, ci să știi să peri șeful. Se învăța lecția duplicitară că etica e inversată: nu scoate capul cu idei proprii, mai bine puși bine cu șefu’. Acest mod de a „te descurca” prin relații și lingușeală a rămas un nefericit obicei chiar și după 1989 în unele medii.

În instituții, competența devenise secundară. De exemplu, un director de uzină putea fi un activist fără nicio pregătire tehnică, dar avea carnet de partid și ascultare; lângă el stătea inginerul șef care făcea treaba reală, dar nu era băgat în seamă la decizie dacă nu era membru de partid. În 1989, s-au trezit în posturi de răspundere mulți mediocri ce nu se descurcau fără „ordinul de sus”.

Promovarea nepotismului: Oportunismul a inclus și nepotism. Conducătorii și-au adus rudele și prietenii alături. Ceaușescu însuși a promovat-o pe Elena (soția) în post de vice prim-ministru și al doilea om în partid; pe fratele său Ilie Ceaușescu l-a făcut general în Armată; pe fratele Nicu Ceaușescu șef la județul Sibiu etc. Alții au procedat similar la nivel mai mic: secretarii județeni de partid își puneau nevestele directoare la comerț, fii în funcții la miliție, cumnați la aprovizionare șamd. Astfel, structurile de putere semănau cu „clanuri” care își împărțeau influența.

Pentru omul obișnuit, toate acestea erau vizibile și stârneau indignare reținută. Toată lumea știa cine-s „pilele” cuiva. Existau glume precum: „Ce e PCR? Pile, Cunoștințe, Relații.” – un joc de cuvinte amar, sugerând că fără pile nu faci nimic.

Un alt proverb urban era: „Nu te băga că nu te vede nimeni; bagă-te sub masa șefului, că acolo te vede”. Acesta reflecta perfect cum oportuniștii stăteau mereu în preajma șefilor, cu servilism, ca să fie remarcați.

Carierismul însemna și renunțarea la scrupule morale: mulți și-au trădat prieteni, și-au turnat colegii sau chiar membrii de familie ca să avanseze. Securitatea cerea uneori colaborare pentru a-ți „rezolva” postul dorit, iar unii acceptau. Oameni altfel normali au devenit informatori sau calomniatori, sperând să fie răsplătiți cu o promovare. Din păcate, unii au fost răsplătiți, alții doar folosiți.

Pe scurt, sistemul de promovare comunist a pervertit adesea caracterul. Nu toți au cedat – au fost și destui care au preferat să rămână simpli și demni, chiar dacă nu avansau. Dar la vârf s-au cernut cei mai puțin scrupuloși. Când regimul a căzut, s-a putut vedea valoarea reală a multora: niște yes-meni neputincioși fără ordine, care până la ultima clipă i-au cântat în strună lui Ceaușescu, apoi s-au dezis imediat de el ca șobolanii părăsind corabia. Figura carieristului oportunist este una dintre cele mai detestate moșteniri umane ale epocii, și pe bună dreptate: a subminat încrederea în merit și dreptate socială.

Lecție pentru cei care n-au trăit comunismul: de ce nostalgia după acea perioadă e o amnezie periculoasă

Pentru cei născuți după 1989 sau care erau prea mici ca să-și amintească, comunismul românesc poate părea o poveste abstractă, ba chiar unii îl privesc cu o oarecare nostalgie indusă de auzite: „pe atunci toată lumea avea loc de muncă”, „blocurile se dădeau gratis la tineri”, „nu era criminalitate ca acum”, „viața era mai simplă, mai liniștită”. Aceste replici circulă uneori, alimentând un fel de mit al „vremurilor bune de altădată”.

Dar, așa cum am detaliat în această cercetare, realitatea regimului comunist a fost cu totul alta: a fost o perioadă sumbră, marcată de lipsuri, frică și lipsă de libertate. Nostalgia după comunism – atunci când apare – este de fapt un rezultat al amneziei selective sau al necunoașterii faptelor. Este ușor să idealizezi ceva ce n-ai trăit pe pielea ta sau să ții minte doar fragmente (de pildă, că aveai 20 de ani și erai sănătos și fericit în tinerețea ta, asociind greșit fericirea tinereții cu regimul politic). Însă pentru cei care au trecut prin acele vremuri, majoritatea amintirilor sincere sunt grele: cozi interminabile, frig în casă, cenzură sufocantă, frica să nu vorbești liber, nedreptăți la tot pasul.

De ce e periculos să fim nostalgici după comunism? Pentru că nostalgia netrăită sau idealizată riscă să repete erorile istoriei. Dacă uităm cât rău a făcut dictatura lui Ceaușescu – cum a distrus destine, a înfometat un popor și a întemnițat libertatea – atunci suntem vulnerabili la discursuri populiste care promit „siguranță și ordine” cu prețul libertății. Tinerii de azi, care aud poate de la bunici „eh, era mai ieftin salamul pe vremea aia”, trebuie să înțeleagă contextul complet: da, salamul era ieftin în teorie, dar nu se găsea! Și că bunica nu-ți spune cu plăcere cum stătea la rând la 4 dimineața sau cum mânca parizer cu soia în loc de carne.

Nostalgia vine adesea și din necunoașterea sistematică a crimelor și abuzurilor. De aceea, e datoria noastră, a societății, să păstrăm vie memoria acelor ani. Să povestim generațiilor tinere despre foametea anilor ’80, despre oamenii omorâți la graniță încercând să fugă, despre copiii rămași orfani ai mamelor care au murit din cauza decretului anti-avort, despre intelectualii torturați în temnițe doar pentru că gândeau diferit, despre frica zilnică ce plutea în aer. Aceste adevăruri trebuie cunoscute, oricât de neplăcute, pentru ca nimeni să nu mai spună ușuratic „era mai bine atunci”.

Desigur, nici perioada de după 1989 nu a fost ușoară: tranziția la capitalism a adus șomaj, inegalități, probleme noi. Unii oameni, uitând suferințele de atunci, compară strict economic și se gândesc „aveam un serviciu stabil la uzină, acum sunt pensionar sărac”. Dar se uită esențialul: acum ești liber. Libertatea nu pune mâncare pe masă imediat, dar îți dă demnitate și șansa să îți croiești singur destinul. În comunism, destinul era pecetluit de alții – de partid, de stat.

Pentru cei ce n-au trăit comunismul: imaginați-vă că azi vi s-ar tăia internetul, v-ar lua smartphone-ul, v-ar da voie să vedeți doar două ore de TV pe zi din care o oră reclamă la un singur partid, v-ar spune ce meserie să faceți indiferent de pasiunile voastre, v-ar interzice să plecați din țară sau chiar să vă schimbați serviciul fără aprobare, v-ar cenzura muzica, cărțile, filmele, ar asculta ce vorbiți pe WhatsApp și v-ar aresta dacă nu le place. Ați considera asta „mai bine”? Cu siguranță nu. Ei bine, cam asta trăiau părinții și bunicii noștri zilnic înainte de 1989.

Nostalgia după comunism e numită de unii istorici „amnezie colectivă”: se uită părțile rele și se idealizează câteva aspecte (un job pentru toți, criminalitate redusă – normal, era dictatură polițienească!, locuință asigurată – dar la ce standard?). Această amnezie e periculoasă deoarece poate face un popor vulnerabil la tentația autoritară. Un lider actual, dacă promite „stabilitate ca pe vremuri”, s-ar putea să găsească urechi dispuse să-l asculte, dacă oamenii nu își mai amintesc ce presupune „ca pe vremuri”.

Așadar, concluzia acestui lung periplu istoric și critic este un apel la luciditate. Comunismul românesc a fost un regim opresiv care a frânat dezvoltarea normală a țării și a chinuit populația. Orice nostalgie după acel regim ignoră suferințele reale și nedreptățile comise. E ca și cum cineva ar fi nostalgic după o temniță doar pentru că temnicerul îi dădea zilnic o bucățică de pâine – uitând lanțurile și întunericul.

Celor care nu ați trăit acele vremuri, vă spunem: prețuiți libertatea și dreptul de a alege. Chiar dacă prezentul are probleme, soluția nu este întoarcerea la o dictatură. Privind spre trecut cu onestitate, învățăm să apreciem ceea ce avem și să corectăm ceea ce nu merge, fără a sacrifica din nou demnitatea umană. Nostalgia comunistă este, în fond, o minciună a memoriei – o amnezie periculoasă care ne poate face să repetăm greșelile istoriei. Să nu permitem asta. Să ținem minte adevărul, oricât de dureros, și astfel să ne ferim viitorul de spectrul unui nou totalitarism. Libertatea și adevărul merg mână în mână, iar România de azi datorează totul celor care au îndurat și apoi au spus „Așa nu se mai poate!” în 1989. Să nu uităm și să nu idealizăm niciodată o perioadă care, în realitate, a fost un coșmar colectiv din care ne-am trezit cu greu.

Pentru cei care n-au trăit iadul, dar vor să-l voteze

S-ar putea să ți se pară că Ceaușescu a fost doar un „lider puternic”. Că Elena era o victimă a bârfei. Că țara avea „fabrici și uzine” și că lumea stătea „cu frică de conducere, dar cu burta plină”. Sunt sloganuri simple, repetate în buclă, dar mincinoase. Ceaușismul n-a fost o eră de glorie națională, ci o prăpastie în care s-au prăbușit, rând pe rând, toate drepturile, toate speranțele, toate visurile.

Nimeni nu poate înțelege, doar din povestiri, ce înseamnă să-ți fie teamă să spui un banc. Să-ți fie confiscată viața la graniță pentru că ai rude în străinătate. Să faci o avort pe ascuns, într-o baie insalubră, cu riscul de a muri, pentru că „Partidul a decis” că trebuie să naști pentru patrie. Să-ți moară un copil pentru că n-are voie să iasă din țară la tratament. Să faci frigul, să stai la coadă pentru o bucată de carne, în timp ce familia prezidențială dansa în saloane tapetate cu foiță de aur.

Teroare cu zâmbet de propagandă, frig naționalizat și cultul măreției goale – istoria unei dictaturi pe care unii o vor înapoi.

Cei care n-au trăit acei ani trebuie să înțeleagă că ceaușismul n-a fost o stare, ci o capcană. Un laborator de reeducare națională, în care gândirea liberă era un act de trădare, iar obediența o condiție a supraviețuirii. Astăzi, nostalgia după acea lume e o formă de uitare. Și uitarea e singurul aliat al dictaturii.

Nu e o rușine că n-ai trăit anii Ceaușescu. E o binecuvântare. Dar e o rușine să-i readuci la viață, prin vot.

Fascinația pentru lideri autoritari nu e un semn de putere. E dovada că ai uitat cât de fragilă e libertatea.

Și cât de greu se recâștigă, după ce-ai pierdut-o.