Manelismul politic românesc – de la ”fratili mieu” la bugetul național
:format(webp):quality(80)/https://www.puterea.ro/wp-content/uploads/2025/05/manelizarea-politicii-romanesti.jpg)
Ne îndreptăm spre faza finală a dezvoltării României. De la ”stat de drept” la ”stat de dreptul meu” am trecut de mult. Azi suntem exact acolo unde politicile publice vor deveni reflexia necruțătoare a unor minți de maneliști netalentați.
Există în România o ideologie tacită care n-a fost niciodată trecută prin parlament, nici înființată legal ca partid, dar guvernează fără întrerupere de cel puțin două decenii. Se numește manelism politic. Nu e doar o estetică, e o întreagă construcție de relații de putere, favoruri și mitocănie ridicată la rang de strategie națională. Are doctrină, are valori, are simboluri, are și un imn: Să moară dujmanii mei, dacă nu trăiesc beton!
De fapt, între manelistul din Berceni și alesul neamului din Palatul Parlamentului nu mai e nicio diferență: poartă aceleași ceasuri, visează aceleași țâțe și se înjură cu aceeași patimă. Doar că unul își ia banii de la dedicații, iar celălalt de la bugetul consolidat al statului.
”Dujmanii mei” și teoria conspirației: cum s-a transformat guvernarea în vendetă personală
La baza acestui manelism politic stă dușmănia. Nu e doar retorică, e motorul întregii construcții de putere. Cine nu e cu noi, e dujmanul nostru. Cine ne critică, e vândut. Cine face un raport de audit, e „de la Soros”. Dacă apare o anchetă, e clar că are cineva ceva cu noi. Nu contează faptele, contează doar să avem mereu un inamic clar, de preferat abstract, ca să nu poți verifica nimic: statul paralel, Bruxelles-ul, băncile, evreii, securiștii, extratereștrii sau, dacă nu se mai găsește nimeni, nevasta.
Această ideologie a „dujmanilor” justifică tot: corupția, prostia, nepotismul, hoția. De fiecare dată când cineva e prins cu mâna în buzunarul public, imediat apar plângeri că e victima unui complot.
Lamborghini în campanie, căruță la guvernare
Manelistul politic promite Lamborghini și oferă, în realitate, o căruță ruginită trasă de măgari de partid. Dar atenție: nu se scuză, ci explică „că n-a fost contextul favorabil”. Nu e niciodată vina lui. Proiectele eșuate, șoselele neterminate, spitalele inexistente – toate sunt vina „grelei moșteniri”. Adevărul e că dacă un politician manelist ar primi o insulă pustie, în două luni ar avea pe ea doar un birou de presă, o crâșmă și o groapă de gunoi – dar ar da vina pe „guvernările anterioare”.
Țâțele false de dimensiunea Chinei: investiții de formă, nu de fond
Ce poate fi mai manelistic decât să investești milioane de euro în stadioane fără echipe, în spitale fără doctori sau în aquaparkuri în sate fără canalizare? România e plină de țâțe false urbanistice, monumente ale inutilului, ale exuberanței fără creier. Ele nu rezolvă probleme, dar arată bine în poze și dau bine pe Facebook. E același principiu al esteticului prost înțeles, aplicat la nivel de administrație publică. Important e să „facem imagine”, nu să facem bine.
Fratili mieu: nepotismul ca program de guvernare
„Fratili mieu” nu e doar un apelativ de mahala, ci o strategie de angajare în funcții publice. De la primării de comună până la agenții naționale cu titluri imposibil de pronunțat, toate au în subordine frați, veri, nepoți, amante și nași. România funcționează ca un botez continuu, unde nașii vin la guvernare cu tot alaiul. Iar dacă vreo instituție n-are loc pentru toți, se mai inventează una. Așa au apărut direcții pentru strategii de comunicare, autorități pentru monitorizarea umbrelor și agenții pentru combaterea tăcerii administrative. Toate populate cu „fratili noștri”.
Bling-bling: aurul, ceasul, țoala și bugetul
Când vezi un politician român cu ceas de 40.000 de euro și pantofi din piele de piton, nu te gândi că e lipsă de decență. Nu. E semn de reușită. În mintea lui, trebuie să arăți că ai „făcut bani”, de preferat „din privat”, chiar dacă n-ai lucrat niciodată. Trebuie să epatezi, să faci selfie în avion privat, să-ți fluturi brățările pe TikTok și să dai „mesaje de leadership” de pe o barcă din Mykonos. Iar dacă te prinde DNA-ul, te transformi în victimă persecutată. „Mi-a pus cineva o geantă cu bani în portbagaj! Eu sunt doar un băiat de cartier care a vrut să ajute!”
Din manele în Constituție: noua doctrină a Țării
Dacă ar fi să rescriem Constituția României în cheia acestui manelism politic, preambulul ar suna cam așa:
„Noi, poporul român, fidel valorilor bling-blingului și solidar cu frații noștri din clan, ne obligăm să apărăm țâțele false ale democrației, să protejăm Lamborghini-ul justiției selective și să promovăm dujmanii de clasă ca sursă eternă de scuze. Să moară dujmanii mei, dacă nu trăim ca-n Dubai!”
Până și manelele au mai mult bun-simț
Ironia e că, în timp ce scena politică se manelizează accelerat, chiar manelele au evoluat. L-au descoperit pe Chopin, l-au digerat pe Vivaldi, au început să plângă sincer în versuri despre sărăcie, trădare și criza imobiliară. În timp ce maneliștii adevărați învață din greșeli și compun simfonii despre viață, băieții de la putere rămân ancorați în refrenul: „Mai bagă, băiatu’, un miliard pe contract, că merge!”
Când țara e condusă ca o dedicație pe Taraf.tv, viitorul devine o masă de pomană.
Epilogul pe care nu voiam să-l scriem: când șatra politică îți fură calul și-ți cere aplauze
Manelismul politic nu e doar trecutul nostru grotesc. E și viitorul care vine tropotind dinspre urne, cu boxele la maximum, cu vinul pe față și cu mâna pe buzunarul nostru colectiv. Gașca ”suveranistă” n-a venit să conducă, ci să petreacă. Nu vor să reformeze, ci să răstoarne masa și să se suie pe ea, urlând „Să moară democrația dacă nu ne simțim bine!”
E o șatră care dansează din buric, cu tricoul ridicat și buza crăpată de entuziasm, direct pe capul unei țări obosite. Nu au planuri, ci doar instincte. Nu au principii, ci doar „frăția”. Și nu au limite.
:format(webp):quality(80)/https://www.puterea.ro/wp-content/uploads/2025/05/manelizarea-politicii-romanesti-e-desavarsita.jpg)
manelizarea politicii românești e desăvârșită
Ce urmează? O Românie transformată în bâlci, cu urne de vot stropite cu bere, cu ministere convertite în platouri de dedicații și cu educația pusă să joace din buric pentru niște like-uri. Îți vor fura calul democrației și te vor întreba cu gura plină: „Ai zis ceva, șefu’? Că ne distram…”
Și, poate, cel mai grav dintre toate:
în acest peisaj dominat de impostură și diletantism, ne apropiem de alegerile prezidențiale ca de un accident cu frâna tăiată. Nu avem lideri, ci urlete. Nu avem programe, ci vendete. Nu avem alegeri, ci o tombolă populistă în care marele premiu e Cotroceniul – și marele ghinionist e poporul.
De ce? Pentru că nivelul intelectual, moral și civic al celor care s-au apropiat de politică în ultimele două decenii a fost sub limita decenței. Cei mai străluciți dintre noi au fost excluși, ironizați, împinși la margine. În locul lor, au fost promovați „băieții descurcăreți”, feisbuciștii cu dicție de cartier, influencerii cu partid, soțiile și amantele, verii și șoferii. Iar rezultatul îl vedem azi: haos, derută și o clasă politică în care prostia face legea cu zâmbetul pe buze.
Riscul este concret. Și imens.
România riscă, mai mult ca niciodată, să își aleagă președintele nu pe criterii de competență, ci pe baza urii colective. Vom vota nu pentru cineva, ci împotriva celorlalți. Iar în acel vid de speranță, se poate strecura orice caricatură cu glugă tricoloră, atâta timp cât urlă suficient de tare împotriva „dujmanilor”.
Așa ajunge un popor manipulat, epuizat și orbit de frustrări să își pună destinul în mâinile unui ins cu vocabular de bodegă și planuri de tip horoscop politic.
Pentru că într-o lume în care totul e batjocură, și votul devine un gest de răzbunare. Nu ne mai alegem viitorul. Îl pedepsim.
Și când urna devine armă, iar alegerea devine vendetă, rezultatul nu e democrație. E haos cu legitimitate. Și nu ne vom mai putea plânge că n-am știut. Am fost avertizați – inclusiv de propria noastră decădere.