Marea Cuponiadă, episodul necunoscut: cum pot dispărea acțiunile a 5 milioane de români fără ca aproape nimeni să observe

România trăiește unul dintre acele momente în care o lege tehnică, scrisă într-un limbaj pe care îl înțeleg doar avocații pieței de capital, riscă să producă efecte uriașe asupra oamenilor obișnuiți — fără scandal politic, fără breaking news și fără dezbatere reală.

Pe scurt:
milioane de români pot pierde acțiuni și bani proveniți din Marea Cuponiadă, iar majoritatea nici măcar nu știe că este vizată.

Și poate partea cea mai neliniștitoare nu este mecanismul economic.
Ci felul în care această modificare legislativă a trecut aproape neobservată.

Ce este, de fapt, „Marea Cuponiadă”

În anii ’90, statul român a împărțit populației certificate de proprietate — celebrul experiment de privatizare în masă.

Românii au devenit, peste noapte:

• acționari la foste întreprinderi,
• participanți involuntari la piața de capital,
• proprietari ai unor active pe care, în realitate, nu le-au înțeles niciodată.

Zeci de ani mai târziu, acele acțiuni există încă.

Unele valorează puțin.
Altele surprinzător de mult.

Estimările arată că cel puțin 5 milioane de români încă figurează ca acționari ai acelor titluri.

Mulți nu mai știu.
Unii au murit.
Alții au emigrat.
Majoritatea nu și-a verificat niciodată portofoliul.

Exact aici începe povestea.

Ce schimbă noua lege

În decembrie 2025, Parlamentul a adoptat un amendament la legislația pieței de capital, promulgat ulterior fără dezbatere publică semnificativă.

Tehnic, modificarea pare banală:

când companiile își consolidează acțiunile (mai multe acțiuni mici devin una mai mare), apar resturi — fracțiuni de acțiuni.

Până acum:

• fracțiunea era tratată ca drept de proprietate.

După amendament:

• fracțiunea devine drept de creanță.

Diferența pare juridică.

În realitate e uriașă.

Momentul în care proprietarul devine creditor

Proprietatea nu expiră.
Creanța expiră.

Noua regulă introduce un termen de prescripție de 3 ani pentru banii rezultați din aceste fracțiuni.

Dacă titularul nu îi revendică:

banii rămân la emitent — adică la fonduri sau companii.

Cu alte cuvinte:

• nu ți se ia nimic direct;
• dar dacă nu știi că trebuie să ceri,
• pierzi.

Legal.

Silențios.

Definitiv. Adică… pe șestache.

De ce pare o lege „cu dedicație”

Investigația jurnalistică arată că amendamentul ar fi plecat chiar din interiorul industriei fondurilor de investiții, fiind transmis Comisiei Economice parlamentare printr-un demers direct al reprezentanților sectorului.

Aici apare suspiciunea legitimă:

nu statul caută proprietarii,
ci proprietatea devine temporară dacă proprietarul nu reacționează.

Este exact opusul logicii privatizării din anii ’90.

Partea care ridică cele mai multe semne de întrebare: adoptarea „pe șestache”

Legea a trecut Parlamentul aproape fără dezbatere publică, deși afectează milioane de oameni.

Nu a existat:

• campanie de informare,
• avertizare oficială către acționari,
• notificare națională.

Iar aici apare critica ridicată inclusiv de fostul ministru al Justiției Ana Birchall, care a atras atenția public că o modificare ce schimbă natura dreptului de proprietate nu poate fi adoptată fără transparență reală și informare masivă.

Ideea centrală a criticilor sale — și a altor juriști — este simplă:

când milioane de oameni sunt afectați, discreția legislativă devine problemă democratică.

Nu pentru că legea ar fi automat ilegală.

Ci pentru că oamenii nu știu că trebuie să reacționeze.

Cine pierde, de fapt

Nu investitorii activi.
Nu fondurile.
Nu brokerii.

Pierde exact profilul tipic al Cuponiadei:

• pensionarul care a uitat certificatele,
• românul plecat în Spania,
• moștenitorul care n-a făcut succesiunea,
• familia care nici nu știe că bunicul era acționar.

Adică exact cei mai puțin conectați la piața financiară.

De ce această poveste spune ceva profund despre România

Privatizarea în masă a fost, în teorie, democratizarea capitalului.

Toți românii au devenit proprietari.

Trei decenii mai târziu, riscăm să asistăm la fenomenul invers:

o reconcentrare tăcută a proprietății, realizată nu prin confiscare, ci prin procedură.

Nimeni nu ia acțiunile cu forța.
Ele pur și simplu expiră administrativ.

Adevărata întrebare

Nu dacă legea este legală.
Ci dacă este legitimă.

Pentru că într-o democrație matură, statul ar trebui să se asigure că proprietarul știe că își poate pierde proprietatea.

Nu să afle dintr-un articol de presă.

Revoluția proprietății necunoscute

Marea Cuponiadă a fost momentul în care românii au devenit capitaliști fără să știe.

Noua lege riscă să devină momentul în care încetează să mai fie proprietari — tot fără să știe.

Iar dacă acest lucru se întâmplă fără dezbatere publică reală, atunci nu asistăm doar la o modificare tehnică a pieței de capital.

Asistăm la o lecție clasică românească:

drepturile nu dispar prin revoluții.
Dispar prin alineate.