Marea Egee fierbe: Grecia vrea extinderea apelor, Turcia amenință cu războiul

Ne apropiem periculos de o nouă ciocnire militară în interiorul NATO. La prima vedere, știrea pare una clasică de politică externă: Grecia anunță că intenționează să-și extindă apele teritoriale, Turcia avertizează din nou cu războiul, iar NATO privește stânjenită cum doi aliați își scot hărțile și amenințările din sertar. Doar că, în realitate, vorbim despre una dintre cele mai explozive probleme nerezolvate ale flancului sudic al Alianței Nord-Atlantice.

Faptul că declarația vine acum, explicit, din partea ministrului grec de externe, Giorgos Gerapetritis, și nu sub formă de „surse diplomatice”, indică un lucru clar: Atena a decis să testeze limitele statu-quo-ului.

Marea Egee: o mare mică, cu probleme uriașe

Marea Egee nu este un simplu spațiu de navigație. Este:

• o mare presărată cu sute de insule;
• o zonă cu potențial energetic semnificativ;
• un spațiu aerian disputat constant;
• un labirint juridic unde geografia favorizează Grecia, iar masa continentală favorizează Turcia.

Problema centrală este aceasta: unde începe și unde se termină suveranitatea.

Grecia invocă dreptul maritim internațional, conform căruia statele au dreptul să-și extindă apele teritoriale până la 12 mile marine. Turcia contestă aplicarea automată a acestui principiu în Marea Egee, argumentând că o astfel de extindere ar transforma marea într-un „lac grecesc”, blocând accesul său la larg.

În 1995, Ankara a formalizat această poziție într-un mod rar întâlnit între aliați NATO: a declarat explicit „casus belli” dacă Grecia își extinde unilateral apele teritoriale în Marea Egee peste șase mile marine.

De ce acum? De ce din nou?

Extinderea apelor teritoriale nu este o idee nouă pentru Atena. Grecia a făcut deja acest pas:

• în Marea Ionică, de la șase la 12 mile marine;
• prin acorduri bilaterale cu Italia;
• printr-un acord de delimitare maritimă cu Egiptul în estul Mediteranei.

Ce a evitat până acum a fost Marea Egee, tocmai din cauza sensibilității extreme a zonei și a riscului de escaladare cu Turcia.

Declarația actuală sugerează însă o schimbare de abordare: Grecia nu mai vrea să lase Egeea într-un regim de excepție permanentă. Mesajul lui Gerapetritis e calculat și ambiguu în același timp:

„Aşa cum a existat un acord cu Egiptul, aşa cum a existat un acord cu Italia, va exista şi o (nouă) extindere a apelor teritoriale”

Fără a spune unde. Dar spunând suficient cât să fie clar că subiectul e deschis.

Turcia: avertisment vechi, nervi noi

Poziția Turciei nu s-a schimbat formal. Dar contextul intern și extern e diferit.

Pentru Ankara, extinderea apelor teritoriale grecești în Egee ar însemna:

• pierderea libertății de manevră navală;
• constrângeri asupra spațiului aerian;
• limitări serioase asupra accesului la resurse;
• un precedent periculos în raport cu alte dispute maritime.

De aceea, reacția dură a Turciei nu e doar retorică naționalistă. Este o doctrină strategică veche, menținută indiferent de guverne sau conjuncturi.

Faptul că Ministerul de Externe turc „nu a fost disponibil pentru comentarii” nu e semn de calm, ci de așteptare calculată. Ankara știe că reacțiile premature slăbesc poziția de negociere.

Parcurile marine: ecologie sau geopolitică mascată?

Un detaliu esențial, trecut ușor cu vederea: parcurile marine.

În iulie, Grecia a anunțat delimitarea a două parcuri marine, inclusiv unul în Marea Egee, cu o suprafață de aproximativ 9.500 km². Oficial, scopul este protecția mediului. Neoficial, este o formă de consolidare a prezenței statului într-o zonă disputată.

În dreptul internațional, măsurile administrative și de mediu pot deveni instrumente de consolidare a suveranității. Turcia știe asta. De aceea a reacționat imediat.

NATO: aliat cu aliat, problemă fără soluție

Poate cea mai delicată dimensiune este cea aliată. NATO nu are mecanisme reale pentru a arbitra conflicte teritoriale între membri.

NATO funcționează pe logica:

• apărare colectivă față de un adversar extern;
• tăcere prudentă față de conflictele interne.

Dar când tensiunile dintre Grecia și Turcia escaladează, flancul sudic al Alianței devine vulnerabil, iar atenția strategică se fragmentează. Exact ceea ce nu își permite NATO într-un context global deja tensionat.

De ce contează asta pentru România

La prima vedere, pare un conflict îndepărtat. Nu este.

România:

• este stat NATO;
• este stat riveran Mării Negre;
• are propriile sale mize energetice maritime;
• depinde de coeziunea Alianței pe flancul estic și sudic.

Un conflict latent între Grecia și Turcia slăbește capacitatea NATO de a răspunde coerent în alte zone sensibile. Iar precedentul creat în Egee poate deveni referință juridică și politică în alte mări disputate.

Dreptate juridică vs. stabilitate strategică

Grecia are argumente solide din perspectiva dreptului maritim internațional. Turcia are argumente solide din perspectiva echilibrului strategic regional.

Problema este că ambele pot avea dreptate simultan, iar rezultatul să fie instabilitatea.

Extinderea apelor teritoriale în Marea Egee nu e un gest tehnic. Este un act cu potențial exploziv, într-o zonă unde hărțile, istoria și orgoliile nu se aliniază ușor.

În interiorul NATO, acest conflict rămâne o fisură veche, netratată, care poate deveni oricând o linie de fractură majoră.

Iar faptul că Atena a ales să vorbească acum despre asta spune un singur lucru: perioada de amânare strategică se apropie de final.

Mic istoric al conflictelor dintre Grecia și Turcia

Relația Grecia–Turcia e genul de conflict care nu „explodează” mereu, dar nici nu se stinge vreodată. Are straturi istorice adânci, episoade violente și un set de dosare deschise care revin periodic: suveranitate, mare, aer, insule, Cipru, minorități, resurse.

1) Rădăcina modernă: prăbușirea Imperiului Otoman și „Marea Catastrofă” (1919–1922)

După Primul Război Mondial, Grecia și Turcia intră într-un conflict major legat de Anatolia vestică. Războiul greco-turc se termină cu victoria forțelor turce conduse de Mustafa Kemal și cu retragerea grecilor. Pentru Grecia, episodul rămâne trauma numită „Marea Catastrofă” – pierderea comunităților grecești din Asia Mică și un exod masiv.

2) Tratatul de la Lausanne (1923): pace pe hârtie, tensiuni în memorie

Lausanne fixează frontierele și impune schimburi de populație între cele două state, consolidând modelul de state-națiune. A stabilit un cadru juridic, dar nu a șters resentimentele. Din acest moment, conflictul devine mai rar militar direct și mai des diplomatic, identitar și strategic.

3) Cipru: detonatorul care nu s-a dezamorsat (anii ’50–1974–prezent)

Cipru devine marele dosar al Războiului Rece în Mediterana. Tensiunile intercomunitare (greci ciprioți și turci ciprioți) se combină cu interesele Atenei și Ankarei.
În 1974, după o lovitură de stat susținută de junta militară de la Atena, Turcia intervine militar în Cipru. Insula rămâne divizată până azi, iar acest episod a cimentat neîncrederea strategică: pentru Grecia, e o rană deschisă; pentru Turcia, e „garanția” unei prezențe care nu va fi abandonată.

4) Marea Egee: insule, ape teritoriale și spațiu aerian (anii ’70–prezent)

Disputa din Egee e un puzzle juridic și geografic:

• Grecia are multe insule aproape de coasta turcă;

• Turcia are un litoral continental dominant.
  Aici apar conflicte recurente despre:

• cât se întind apele teritoriale;

• cine controlează spațiul aerian;

• cum se delimitează platforma continentală și, ulterior, zona economică exclusivă.
  În 1995, Turcia declară „casus belli” dacă Grecia extinde apele teritoriale în Egee la 12 mile marine. De atunci, subiectul e o mină activă.

5) Criza Imia/Kardak (1996): cât pe ce să se ajungă la război din cauza unor stânci

Un episod simbolic: două insulițe/stânci nelocuite din Egee devin motiv de confruntare militară. Nave, avioane, mobilizare, risc real de escaladare. Criza se stinge prin intervenții diplomatice, dar rămâne lecția majoră: în Egee, un detaliu geografic minuscul poate aprinde un incendiu strategic.

6) Estul Mediteranei și energia: un nou combustibil pentru vechi tensiuni (anii 2010–prezent)

Descoperirile și promisiunile energetice din estul Mediteranei au reactivat competiția. Grecia și Cipru au încercat să consolideze delimitări și parteneriate, Turcia a răspuns cu o politică dură de proiecție maritimă și contestare a aranjamentelor pe care le consideră anti-turce.
De aici vin:

• crize legate de nave de explorare;

• exerciții militare;

• presiuni politice și diplomatice.

7) Migrație și „frontiera politică” (2015–2020)

Criza migrației a adăugat un strat nou: frontierele, fluxurile de oameni, acuzațiile reciproce de instrumentalizare. Episoadele de presiune migratorie la granițe au fost tratate politic ca arme, cu încărcătură emoțională internă în ambele țări.

8) NATO: aliați care se suspectează permanent

Grecia și Turcia sunt în NATO, dar relația lor în interiorul alianței e marcată de:

• lipsă de încredere;

• incidente aeriene și maritime;

• competiție pentru influență regională.
  Când relația se înrăutățește, NATO gestionează mai degrabă criza decât o rezolvă, pentru că alianța nu e construită să arbitreze conflicte teritoriale între membri.

Concluzie scurtă

Conflictul Grecia–Turcia nu e „un dosar”, ci un mănunchi de dosare: istorie, identitate, mare, aer, Cipru, resurse. De aceea revine periodic. Și de aceea orice gest aparent tehnic (ape teritoriale, parcuri marine, delimitări) poate deveni, peste noapte, o criză strategică.