Măștile optimismului și schelele realității: spitalele PNRR între promisiunile lui Rogobete și absența miliardelor dispărute

Ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, a ieșit la rampă cu un mesaj optimist: spitalele începute prin PNRR vor fi finalizate. Într-o țară în care „modernizarea sistemului sanitar” e laitmotiv electoral de trei decenii, fraza sună aproape ca o revelație mesianică.

„Mai important decât să căutăm vinovați este să găsim soluții pentru oameni. Prioritatea noastră rămâne ca pacienții să aibă spitale moderne, nu lozinci sau explicații despre cum nu se poate”, a spus Rogobete.

O promisiune mai mare decât bisturiul

Dar optimismul are o fisură adâncă: PNRR-ul României a fost negociat fără cele 7 miliarde de euro care ar fi putut rezolva dintr-un foc problema finanțării integrale a infrastructurii sanitare. În loc de o injecție masivă de fonduri, guvernul jonglează acum cu scheme de transfer, memorandumuri și surse alternative de finanțare.

Primele spitale noi după Revoluție

Lista anunțată de ministru are, fără îndoială, greutate simbolică:

• Institutul de Boli Cerebrovasculare din Cluj,
• Spitalul Județean din Bistrița,
• Spitalul de Arși Gravi din Timișoara,
• Spitalul de Pneumoftiziologie din București.

Dacă se respectă termenele, anul 2025 ar putea marca finalizarea primelor spitale noi construite în România după 1989 din fonduri europene. Este o bornă istorică, dar și o oglindă a eșecurilor trecute: trei decenii de improvizații, saloane insalubre, lipsă de dotări, corupție la achiziții și promisiuni electorale rămase în aer.

„240 de milioane de euro și speranța că ajung”

Pentru Institutul Regional de Oncologie din Timișoara, Rogobete a anunțat că plățile de 240 de milioane de euro vor fi transferate prin Programul Operațional Sănătate. E o sumă considerabilă, dar nu suficientă pentru a liniști spiritele. Marile construcții medicale nu se ridică doar cu finanțare punctuală, ci cu un lanț întreg de investiții – echipamente, personal, logistică, mentenanță.

Promisiunea e că lucrările merg „în ritm susținut”. Însă experiența ultimilor ani arată că între „ritm susținut” și „lucrări blocate” există doar câteva semnături lipsă sau o nouă criză bugetară.

„Mai important decât vinovații…” – fraza cheie

„Mai important decât să căutăm vinovați este să găsim soluții.” Declarația ministrului pare scrisă pe un banner de campanie. Problema e că în sănătatea românească vinovații nu lipsesc: miniștri care au promis spitale regionale încă din 2007, guverne care au ratat termene europene, contracte umflate, companii care au abandonat șantierele după ce au încasat avansuri.

Fără asumarea vinovaților, soluțiile riscă să fie doar improvizații. E ca și cum, într-un spital vechi, ai zugrăvi pereții fără să repari instalația de oxigen. Arată mai bine, dar pacienții rămân în pericol.

Scheletele din dulapul PNRR

Contextul e și mai delicat: PNRR-ul a fost negociat cu minus 7 miliarde de euro. Aceste fonduri, pierdute printr-un compromis dubios și prin lipsa de forță la Bruxelles, ar fi acoperit exact genul de investiții despre care vorbește Rogobete. În loc de asta, România caută „surse alternative de finanțare”.

Pe românește, asta înseamnă că unele spitale vor fi mutate dintr-un sac în altul de bani europeni, cu riscul ca altele să rămână la stadiul de machetă. E o loterie politică cu un premiu uriaș: sănătatea publică.

Când optimismul devine analgezic

Anunțul ministrului vine cu un ton liniștitor: „Este un angajament ferm: spitalele începute prin PNRR vor fi finalizate.” Dar angajamente ferme am mai auzit. România are o colecție de „fermități” nerespectate, de la autostrăzi la digitalizare, de la școli moderne la spitale regionale.

Optimismul nu e rău. Problema apare atunci când devine un analgezic menit să calmeze opinia publică, în timp ce boala sistemică rămâne netratată.

Ce înseamnă, de fapt, „primele spitale după Revoluție”

E emoționant să spui că România va inaugura în 2025 primele spitale noi construite după 1989 din fonduri europene. Dar afirmația e și un auto-denunț. În peste 30 de ani, toate guvernele care s-au perindat la putere au fost incapabile să livreze infrastructură medicală nouă la scară națională. În schimb, s-au „cosmetizat” clădiri vechi, s-au lipit improvizații și s-au importat lozinci.

Faptul că abia acum reușim să avem spitale noi arată nu progresul, ci întârzierea catastrofală. Este dovada că sănătatea publică a fost ultima prioritate.

Prognosticul politic al spitalelor

De fapt, spitalele PNRR sunt și o bătălie de imagine. Niciun ministru al Sănătății nu vrea să fie amintit drept cel care a blocat șantierele. Rogobete știe că succesul sau eșecul său se leagă direct de pozele cu inaugurări, tăieri de panglici și saloane luminoase.

Dar la fel de bine știe că România trăiește într-o realitate crudă: spitalele regionale au fost promise încă din 2007, iar pacienții au continuat să moară în spitale infecte. De aceea, fiecare anunț optimist e însoțit de un cor de scepticism public.

Optimism cu doze mici de realism

Anunțurile lui Alexandru Rogobete au potențial să fie mai mult decât vorbe goale, dacă și numai dacă guvernul livrează efectiv aceste spitale. România nu are nevoie de noi lozinci, ci de ziduri, paturi și aparatură medicală funcțională.

Însă, până atunci, optimismul ministrului e ca un calmant pentru o durere cronică: poate liniști pentru câteva ore, dar nu vindecă boala.