Un matematician de geniu dă examenele în locul colegilor. Școala pierdută

Un matematician de geniu dă examenele în locul colegilor

„Nu m-au prins niciodată”

Povestea unui student la Metalurgie, pasionat de matematică, care a ajuns să dea examene în locul colegilor pentru bani. A continuat și după terminarea facultății, a câștigat mai mulți bani chiar și decât profesorii cu care susținea examenele. Studenții în locul cărora se ducea la examene au ajuns în politică, directori în companii de succes sau secretari de stat. Nu a vrut să dea nume. Normal. Este un domeniu sensibil.

– Să nu îmi dai numele la ziar, bine? îmi zice.

– Bine. Și cum să îți spun?

– Poți să scrii doar prenumele.

Așa a început discuția, după ce am stabilit de comun acord să-mi povestească frânturi din viața lui de matematician.

Valeriu este de la țară. A făcut școala primară în satul natal, iar liceul la oraș.

„În afară de matematică, nu am învățat mai nimic” îmi spune.

A luat printre primii la Facultatea de Metalurgie, în anul 1991, când la Politehnica din București erau 10-20 de candidați pe loc.

„Până în anul 3 făceam toți aceleași cursuri, apoi începeau specializările. Puteai să te muți de la o facultate la alta, dădeai 2-3 diferențe. Eu, ca matematician, nu aveam probleme. Și începeam practica, la Vulcan, la Aluminiu Slatina, la IMGB, că eu acolo am fost. Mai erau unii trimiși la Copșa Mică, te miri pe unde, nici nu mai știu.”

Valeriu este născut în 1972. Este de statură medie, împlinit, are părul des, grizonat, ochi căprui, pătrunzători și este îmbrăcat în cămașă albă cu pătrățele mici bleu. Povestea pe care o spune îi luminează fața. Vorbește și cu ochii, nu numai cu gura.

„Semnai un contract de muncă, ceva de genul inginer stagiar, de fapt, student la Poli și toți știau asta, chiar dacă tu munceai pe brânci te trezeai cu ăia că te strigau: „ Băi, studentule, ia vino și fă asta! Și te puneau la ce era mai greu.”

Roata zimțată de 20 de metri

L-am întrebat ce făcea la IMGB (Întreprinderea de Mașini Grele București), pentru cine nu știe, vândută pe 1 dolar, în 1998, sub Guvernul Ciorbea.

În perioada comunistă, IMGB producea turbine de aburi, inclusiv prima turbină de 700 MW pentru Centrala nucleară de la Cernavodă. Fabrica a produs cilindri pentru laminoarele combinatului siderurgic de la Galați care atingeau o greutate de 150 de tone și a livrat în SUA un arbore de generator pentru centralele electrice de 120 de tone. Înainte de 1989 pe platforma de la IMGB funcționau mai multe fabrici, respectiv IMGB, FECNE, General Turbo, Upetrolam, Romenergo Mecanica, Pressofusioni, toate având circa 13.000 de angajați. (Sursa: Wikipedia)

„La IMGB turnam metale, băgam în forjă x kg de oțel, y kg de fontă, z altele, depinde ce făceai. De exemplu, făceam roți de vapoare. La IMGB era cea mai mare turnătorie din lume, aveam un creuzet care mai era doar în Germania, nu știu dacă în Rusia era de capacitatea asta. Din ce știu, Ceaușescu a plătit 100 de milioane de dolari pentru creuzetul ăsta. După turnare, ieșea o roată zimțată de 20 de metri diametru, făcută dintr-un oțel special, care nu exista nici în Elveția, de 90% puritate. Mai făceam chiuloase speciale, pistoane pentru Cernavodă, sunt multe, eu am fost doar șase luni acolo și asta doar în anul 3.”

A tăcut. Părea copleșit de amintiri. Stăteam la o masă pătrată, eu în stânga lui. A oftat. Nu i-am pus nicio întrebare, de teamă să nu îl stânjenesc. Timpul stătea în loc. A oftat din nou.

„Acum nu mai este nimic, din ce a fost, în cercetarea metalurgică”

„În anul 4, am fost la ICM…”

– Ce este ICM?

„Ei, vezi? Nimeni nu mai știe… Institutul de Cercetări Metalurgice, acum îi zice ICEM, nu știu de ce, în fine, acolo vedeai dacă fierul corespunde cu parametri impuși de standarde, pentru că fierul este compus din minerale și are calități diferite, pentru cornier, pentru case, pentru poduri, sunt multe domenii. Studiam fierul la microscop și îl îmbunătățeam cu minerale necesare scopului nostru. Acum nu știu dacă mai există cercetări metalurgice la nivelul la care am învățat eu. Acum nu mai este nimic, din ce a fost, în cercetarea metalurgică. Nimic, nimic…”

Iar a tăcut. Pauză lungă. Am avut impresia că nu mai vrea să mai spună nimic. Aerul se îngreunase. Trebuia să zic ceva, ca să alung distanța dintre noi. Dar tot el a continuat.

„Am fost la un examen și în locul unei fete”

„În fine, nu pui caii bătrâni la căruța nouă. În acea perioadă am început să mă duc la examene în locul colegilor. Nu zic că sunt cel mai bun matematician, dar eram și eu pe acolo. Aveam nevoie de bani, mă îndrăgostisem de o colegă și, na, știi cum este. Era mai ieftin să apelezi la mine. Chiar și așa, ajunsesem să câștig și 500 de dolari la o sesiune. Mă duceam la profesorii grei, Radu Gheorghe, de rezistența materialelor, Cernat de metalurgie, Chișamera de ingineria materialelor, turnarea metalelor. La Dolphi Drimer, care era o somitate, am fost singurul care a luat 9,50 la un examen, următoarea notă fiind 7,50. Bine, nota a primit-o colegul în locul căruia mă dusesem.”

L-am întrebat cum de nu observa nimeni că nu seamănă cu cel din buletin și mi-a răspuns că trecea câte un asistent printre rânduri și se uita formal la studenți.

„Nu m-au prins niciodată. Am continuat și după facultate, cam până în 2001, pentru că se dusese vorba, mai ales că erau unii care voiau doar nota 5, de trecere. Floare la ureche. De la un timp, nu a mai mers, mă știau deja profesorii. Unul chiar m-a întrebat ce mai caut prin Politehnică, că eram genial la matematică și m-a îndrumat să continui pe drumul ăsta. N-a fost să fie… A, să-ți zic ceva: am fost la un examen și în locul unei fete.”

Mi-a povestit că printre studenții pe care i-a înlocuit la examen au fost unii care au un nume azi. „ Politicieni, secretari de stat, directori de mari companii, oricum, mulți oameni angajați în aparatul de stat, dar nu vreau să le dai numele în ziar. E rușinos. Am mai mulți, dar nici un antreprenor mare, de genul care au făcut afaceri pe cont propriu, bag seama că ei s-au descurcat.”

Sursa foto: UPB

O poveste stranie despre matematică

A zâmbit. Apoi a devenit serios, s-a uitat în ochii mei și mi-a zis:

„O să îți spun o poveste stranie. A intrat un nepot de-al meu la Automatică, m-am și mirat cum, pentru că nu avea baza. I-am zis că nu știe nici cât fac 1+1. Pardon? îm zice ofuscat. După un an de facultate mă sună și îmi spune că am avut dreptate, că nu știe cât fac 1+1. Mi-a cerut să-i fac rost de un meditator. Eu îl intuisem, el nu avea noțiunile elementare, aritmetica sau matematica de școală generală și sărise la automatică. L-am și întrebat dacă știe ecuații de gradul 2 sau 3 și mi-a zis că nici nu știe ce înseamnă. Dar integrale? Pauză. Era pe lângă subiect.”

Mi-a povestit că nepotul a absolvit facultatea și acum câștigă „o căruță de bani”. Poftim, zice, nu e straniu?

Valeriu are o mică afacere în domeniul comerțului din care își întreține familia. Mi-a zis că este ca în vorba aia veche, este șef de gară, doi încarcă și el cară.

„Era mult de muncă la Politehnică, pe vremea mea, acum pare că nu mai e nimic din școala veche. Sunt mulți absolvenți care n-au trecut printr-o uzină, ce să mai ceri să vadă o roată dințată de 20 de metri. Caută să vezi ce subiecte se dădeau înainte la licea, la admitere, la facultate la admitere și compară-le cu cele de acum. Ce școală mai e asta?”