Mircea Lucescu pleacă, iar România rămâne tot unde era: la marginea fotbalului care contează

Mandatul lui Mircea Lucescu la națională s-a încheiat oficial după al doilea său parcurs ca selecționer, iar bilanțul acestui ultim episod e mai degrabă sobru decât glorios: FRF a anunțat finalul colaborării, după un parcurs recent care a inclus eliminarea României din play-off-ul pentru Mondial și 19 meciuri cu 11 victorii, un egal și 6 înfrângeri.

Un nume mare nu poate repara singur un fotbal mic

Dincolo de cifre, esențialul este altul: reputația uriașă a lui Lucescu n-a fost suficientă pentru a scoate naționala din zona ei de confort mediocru, adică exact acea irelevanță internațională în care România intră prea ușor și stă prea mult.

Problema n-a fost Lucescu, ci iluzia că Lucescu e de ajuns

Aici merită spus limpede ceva ce multă lume evită: Mircea Lucescu nu este eșecul principal al poveștii.

Eșecul principal este ideea, foarte românească, potrivit căreia poți pune un nume mare peste o construcție șubredă și, dintr-odată, totul capătă sens. Nu capătă.

Un antrenor mare poate ordona, poate ridica disciplina, poate stoarce mai mult dintr-un lot, poate adăuga experiență și greutate.

Dar nu poate inventa talent unde nu este destul, nu poate crea viteză unde fotbalul intern produce lentoare, nu poate da personalitate unei generații care încă joacă prea des cu un profund complex de margine.

România a ratat iar întâlnirea cu lumea mare

Faptul decisiv rămâne eliminarea din play-off-ul de calificare la Cupa Mondială, după acel 0-1 cu Turcia. Acolo s-a văzut limita adevărată. Nu limita lui Lucescu, ci limita generală a fotbalului românesc de azi.

Când întâlnești un adversar serios, bine organizat, cu ritm, cu agresivitate și cu jucători mai obișnuiți cu intensitatea mare, România începe iar să semene cu acea echipă cunoscută: prudentă, fragmentată, muncitoare pe alocuri, dar lipsită de forța reală de a schimba nivelul discuției.

Asta înseamnă irelevanță: nu că ești penibil, ci că nu mai contezi în meciurile care decid ceva mare.

Campania bună din Liga Națiunilor n-a fost o renaștere

Da, FRF vorbește despre o campanie foarte bună în Liga Națiunilor, iar asta nu trebuie ironizat mecanic. Au existat rezultate bune, s-a obținut accesul în play-off și s-a creat, pentru scurt timp, senzația că naționala capătă din nou contur.

Numai că exact aici apare capcana optimismului românesc: confundăm orice perioadă decentă cu o revenire istorică. Nu a fost o revenire. A fost, în cel mai bun caz, o repriză mai bună într-un meci lung jucat prost de ani întregi.

Testul adevărat n-a fost trecut. Iar fotbalul mare nu te judecă după momente încurajatoare, ci după pragurile pe care reușești sau nu să le treci.

Mitul salvatorului n-a funcționat nici de data asta

În România, avem o slăbiciune veche pentru figura salvatorului. Când lucrurile merg rău, chemăm un nume, o legendă, un om cu trecut uriaș și îi dăm misiunea imposibilă de a repara și prezentul, și sistemul, și mentalitatea.

Așa a fost citit și Lucescu: nu doar ca antrenor, ci ca un fel de ultim magician disponibil.

Numai că fotbalul modern este tot mai puțin terenul magiei și tot mai mult al structurii.

Dacă nu ai bază constantă de jucători competitivi, cluburi care cresc intensitate, campionat care produce ritm și personalitate, selecționerul ajunge să fie doar un om foarte cunoscut care stă în fața aceleiași probleme vechi.

Iar problema veche a României e că produce rar fotbal de calibru mare și consumă repede orice urmă de entuziasm.

Pleacă Lucescu, dar rămâne întrebarea incomodă

FRF vorbește deja despre succesor, iar Lucescu ar putea primi un alt rol în jurul echipei naționale. Foarte bine. Numai că schimbarea de nume nu rezolvă nimic, dacă analiza rămâne sentimentală.

România trebuie să decidă dacă vrea iar să trăiască din nostalgii și din amintirea unor mari antrenori sau dacă acceptă, în sfârșit, realitatea:

nu selecționerul este centrul crizei, ci fotbalul românesc în ansamblul lui.

Când pui pe bancă un monstru sacru și tot nu poți smulge naționala din irelevanță, concluzia nu e că legenda a uitat meserie. Concluzia este că boala e mai adâncă decât banca tehnică.

Finalul adevărat

Mircea Lucescu pleacă din nou de la națională cu prestigiul intact, dar cu misiunea neterminată.

Și poate că tocmai aici stă verdictul cel mai rece:

România a apelat la unul dintre cele mai grele nume ale fotbalului ei și tot n-a reușit să redevină relevantă.

Când nici reputația, nici experiența, nici autoritatea nu mai pot urni suficient echipa, înseamnă că problema nu mai ține de antrenor. Ține de dimensiunea reală a fotbalului românesc de azi.

Iar această dimensiune, oricât ne-ar enerva, este una modestă.