Misterele Pilonului 2 de pensii: ce spune legea și ce nu înțelegem noi

În ultimele săptămâni, discuția despre pensiile private din Pilonul 2 a ajuns la temperatura unei cafele fierbinți vărsate în poala publicului. Toată lumea vorbește, puțini înțeleg, iar între cele două extreme — „ne iau banii!” și „e cea mai bună reformă posibilă” — se pierde adevărul.

Zgomot mult, înțelegere puțină…

Problema e clasică: dezbaterea se poartă mai mult pe impresii și frici decât pe fapte și mecanisme reale. Iar când discuți despre bani, emoția bate rațiunea cu scor categoric.

Pilonul 1 și Pilonul 2 – două lumi diferite, aceeași sursă de bani

Sistemul public de pensii european e construit pe formula „pay-as-you-go” (PAYGO): banii tăi de azi nu se pun deoparte pentru tine, ci se duc direct la pensiile celor retrași deja din activitate. În schimb, la rândul tău, vei primi o pensie calculată aproximativ în funcție de cât ai contribuit — o formă de echitate intergenerațională.
Funcționa excelent când populația activă era numeroasă și speranța de viață la pensie scurtă. Azi, raportul e dezastruos: tot mai puțini contributori, tot mai mulți pensionari, iar oamenii trăiesc mai mult după ieșirea din câmpul muncii. Concluzia: Pilonul 1 e sub presiune maximă.

Pilonul 2 a fost creat tocmai pentru a aduce o plasă de siguranță. E tot o pensie publică, dar administrată privat, pe principiul acumulării: banii pe care îi plătești lunar rămân în contul tău, se investesc prudent, sub reguli stricte, și îți sunt plătiți la pensie sub forme reglementate. Nu e o invenție locală, e practică europeană.

15:59, 06.08.2025 • POLITICĂ

Funeralii de stat pentru Ion Iliescu? Ce spune legea, ce decide Guvernul și de ce e scandal public pe tema asta

Cum se împarte contribuția ta

Din contribuția totală la asigurările sociale (25% din anumite venituri), o parte merge la Pilonul 1 și plătește pensiile actuale, iar pentru cei eligibili, o parte merge în Pilonul 2.
Banii din Pilonul 2 nu sunt impozitați când intră în cont — statul își ia partea doar la ieșire, adică atunci când îi primești efectiv sub formă de pensie. Aceasta nu e o „șmecherie fiscală”, ci o strategie logică: dacă nu taxezi la început, banii rămân întregi, se investesc, generează randament, și astfel primești mai mult la final.

Trei moduri de plată în Europa

Aici vine marea neînțelegere: în niciun stat european nu există varianta „primești tot într-o tranșă la pensionare și faci ce vrei cu ei”. Motivele sunt simple: banii sunt pentru a-ți asigura traiul la bătrânețe, nu pentru o cheltuială impulsivă în primul an.

Modelul european are trei rețete:

• Anuitatea – cea mai răspândită: cu banii acumulați cumperi o rentă viageră de la o companie de asigurări serioasă. Primești lunar o sumă garantată pe viață, indiferent cât de mult trăiești. Avantajul: nu rămâi fără bani la 80+ ani. Dezavantajul: dacă mori repede, „pierzi” diferența.
• Retragerile programate – îți scoți banii treptat, în etape gândite pentru a acoperi speranța medie de viață. Dacă trăiești mai mult, riști să ajungi la zero.
• Varianta hibridă – poți lua o parte din bani imediat (până la 25%), restul e plătit treptat sau convertit în anuitate.

De ce nu e naționalizare

Zvonul că „statul vrea să-ți ia banii din Pilonul 2” pornește dintr-o confuzie gravă. Legea nu prevede confiscarea sumelor, ci doar reglementează modul în care îi primești.
Restricția la retragere integrală nu e o capcană, ci un principiu de protecție: fondul nu e cont curent, e pensie. Iar dacă statul nu ar impune reguli clare, ar exista riscul ca mulți să rămână fără resurse după câțiva ani de pensionare.

Logica taxării la ieșire

Este firesc ca veniturile din Pilonul 2 să fie impozitate la plată: când ai contribuit, banii au fost scutiți de taxe. Între timp, au produs randament tot fără să fie impozitați. Taxa aplicată la final e echivalentul „recuperării” acelui impozit amânat.
Avantajul pentru tine: toți anii aceia de acumulare au lucrat și cu banii pe care, altfel, i-ai fi plătit din start la fisc.

Mitul „mai trăiești doar 10 ani după pensie”

Se repetă obsesiv cifra „75 de ani” ca speranță de viață și de aici rezultă teoria „de ce să mă mai chinui cu pensia dacă mor repede?”.
Realitatea: 75 de ani e speranța de viață la naștere, care include și mortalitatea din copilărie, accidente, boli înainte de 65 de ani. Dacă ai ajuns la 65, media spune că mai ai în față încă 17 ani. Deci șanse bune să treci bine de 80, iar banii pentru anii aceia chiar îți vor trebui.

Ce ar trebui să facă guvernul

• Să explice simplu și clar cum funcționează sistemul.
• Să arate exemple concrete: „Dacă ai contribuit X lei pe lună timp de Y ani, la pensie vei primi Z lei”.
• Să inițieze dezbateri reale, nu doar comunicate.

Ce ar trebui să facem noi

• Să înțelegem cum funcționează înainte să distribuim teorii alarmiste.
• Să comparăm cu alte state: dacă modelul e bun în Germania, Suedia sau Olanda, probabil nu e conspirație la București.
• Să cerem transparență – nu e un cec în alb pentru administratorii privați sau stat.

10 clarificări esențiale pentru cei care vor să înțeleagă

Discuția despre Pilonul 2 nu se rezumă la un slogan de tip „sunt banii mei și fac ce vreau cu ei”. Dacă ne uităm atent, realitatea are nuanțe pe care, de multe ori, zgomotul public le acoperă. Iată câteva repere care merită înțelese:

Scopul sistemului privat nu e să îți pună o sumă mare în mână la 65 de ani, ci să-ți asigure stabilitate financiară ani buni după pensionare. Pilonul 1 îți va da, în cel mai bun caz, 25% din salariul mediu peste 20 de ani — adică o pensie de foame. Pilonul 2 e completarea necesară.

„Sunt banii mei” – da și nu. Sunt bani pentru pensie privată, nu bani puși la saltea. Aproape jumătate din acea sumă vine din facilități fiscale oferite de stat pentru ca tu să ai o bătrânețe mai liniștită. Asta înseamnă și o responsabilitate față de scopul pentru care au fost acumulați.

Suma medie nu e o avere. Chiar și cu 35 de ani de contribuții, vorbim de câteva mii de euro în medie. Scoși imediat, acești bani îți vor acoperi nevoile pentru o perioadă foarte scurtă. Lăsați în sistem, pot genera randament și se pot dubla.

Retragerea integrală e scumpă. Imediat pierzi cel puțin 15% în taxe și îți anulezi șansa de a beneficia de randamentul pe termen lung. Retragerea graduală evită impozitarea și îți păstrează capitalul productiv.

„Statul vrea banii mei” – impactul asupra finanțării statului e nesemnificativ, de ordinul a 2–10% din nevoia totală de bani a bugetului. Miza nu e confiscarea, ci menținerea stabilității fondului.

„Îmi fură banii” – fals. Poți încasa întreaga sumă și randamentul dacă alegi plata eșalonată pe 10 ani, cu dobândă acumulată. Sistemul actual pe 5 ani nici măcar nu-ți dă dobândă.

„Ce nu apuc să primesc se pierde” – nu, se transferă către moștenitori. Există loc pentru excepții (boli terminale, lipsa moștenitorilor), dar acestea se pot reglementa punctual.

„Se schimbă regulile” – mecanismul de plată nu a fost niciodată definit complet în legea din 2008, tocmai pentru că urma să fie stabilit separat. Corect ar fi fost să se facă mai devreme, dar nu e o surpriză inventată acum.

De ce 25% avans și 10 ani – pentru că e media în țările OECD și pentru că speranța de viață după 65 de ani e de 15 ani. 10 ani e chiar o durată prudentă, nu exagerată.

Retragerea integrală lovește pe toată lumea. Scoaterea banilor forțează fondurile să vândă obligațiuni, scăzând prețul acestora și afectând randamentele tuturor, inclusiv ale celor care se pensionează după tine. Într-un fond, deciziile individuale au efecte colective directe.

Panica vine, ca de obicei, de la necunoaștere

Pilonul 2 nu e un sac cu bani de care poți trage când vrei, nici un jaf mascat sub formă de lege. E un instrument creat să-ți asigure bătrânețea, cu reguli stricte tocmai pentru ca banii să nu dispară prematur.

Problema reală nu e că „ne iau banii”, ci că nu știm cum funcționează mecanismul. Și cât timp dezbaterea rămâne blocată între urlători și conspiratori, cei care pierd sunt exact cei pentru care sistemul a fost gândit: viitorii pensionari.