Ion Iliescu, omul care a ieșit dintre ruinele PCR ca să pună temelie noului stat român, a murit. Școlit la Moscova, crescut în cultul obedienței ideologice, fost activist de partid cu reflexe reci și limbaj de manual sovietic, Iliescu n-a fost niciodată un democrat. A fost, mai degrabă, un gardian zâmbitor al unei tranziții controlate, în care securiștii s-au îmbrăcat în haine civile, iar foștii nomenclaturiști au devenit milionari cu firme-căpușă.

Se spune că moartea curăță păcatele. Dar în cazul lui Iliescu, păcatele au fost externalizate: s-au transformat în instituții, rețele, reflexe de obediență, corupție endemică, mineriade și dosare clasate. Tot ce în timp a devenit detestabil în România modernă – de la impunitatea baronilor locali la controlul serviciilor, de la prăbușirea încrederii publice în stat până la disprețul față de cetățean – a fost plantat, udat și întreținut în regimul lui Iliescu.

Acum, când trupul său a cedat, pe un pat de spital, regimul pe care l-a creat încă respiră. Încet, fără rușine. Ca o moștenire toxică, dar perfect funcțională. România n-a fost niciodată complet liberă de Ion Iliescu – chiar și atunci când el nu mai era la putere.

România în perioada președinției lui Ion Iliescu (1990–1996; 2000–2004)

Contextul postcomunist și ascensiunea lui Iliescu

Decembrie 1989 a marcat sfârșitul regimului comunist în România, odată cu răsturnarea dictatorului Nicolae Ceaușescu. În haosul Revoluției Române, un nou nucleu de putere a ieșit la suprafață: Frontul Salvării Naționale (FSN), condus informal de Ion Iliescu. Acesta fusese membru al eșalonului secund al Partidului Comunist, marginalizat de Ceaușescu în anii ’80, și a apărut în decembrie ’89 ca o față relativ moderată și familiară mulțimii. FSN a preluat puterea provizoriu, promițând democratizarea și alegeri libere. Ion Iliescu a devenit președinte interimar al noilor structuri de stat, prezentându-se drept garantul stabilității în tranziția postcomunistă.

În primele luni de după revoluție, România era într-o situație volatilă: vechile instituții comuniste își schimbau doar denumirea și conducerea, nu și oamenii. Securitatea – temuta poliție politică – a fost teoretic desființată, dar în locul ei s-a creat rapid Serviciul Român de Informații (SRI), condus tot de persoane cu trecut în aparatul vechi. În armată și administrație, majoritatea cadrelor vechi au rămas pe poziții. Această continuitate a vechilor structuri a influențat parcursul noii democrații. Pe de o parte, a asigurat o tranziție fără colaps instituțional; pe de altă parte, a însemnat că obiceiurile, mentalitățile și rețelele de putere ale fostului regim au supraviețuit sub o spoială nouă.

Ion Iliescu și echipa sa au căutat inițial să echilibreze dorința populară de schimbare cu teama de necunoscut. Discursul oficial promitea „democrație și libertate”, dar cu măsură și în „stil original”, așa cum Iliescu însuși sugera. Această idee de „democrație originală” a stârnit controverse încă de la început – pentru unii semăna cu o tentativă de a cosmetiza menținerea vechilor structuri la putere. Criticii au acuzat FSN-ul că ar fi confiscat Revoluția în propriul avantaj, unii mergând până la a sugera că evenimentele din decembrie 1989 au semănat cu o lovitură de stat mascată. Chiar dacă milioane de români îl priveau pe Iliescu ca pe un salvator care a adus libertatea, alții au simțit că schimbarea era mai mult de formă decât de fond.

Tranziția politică: FSN și instaurarea noii puteri

În ianuarie 1990, Frontul Salvării Naționale, inițial anunțat ca organism provizoriu de conducere, a decis să se transforme în partid politic și să participe la viitoarele alegeri. Această decizie a stârnit imediat nemulțumirea opoziției renăscute – partidele istorice PNL (liberal) și PNȚCD (țărănist-creștin democrat), alături de noul PSDR (social-democrații tradiționali) au protestat, acuzând FSN că își folosește poziția provizorie pentru a-și asigura puterea viitoare. Mulți intelectuali și manifestanți și-au dat seama că eșalonul doi comunist, reunit sub sigla FSN, risca să perpetueze vechea elită. Aceasta a dus la manifestații antiguvernamentale în București, mai ales în Piața Universității – loc ce va deveni simbol al rezistenței anticomuniste.

Reacția lui Ion Iliescu la aceste proteste a fost una dură. El a calificat manifestanții drept „forțe extremiste” și „elemente fasciste” care ar încerca destabilizarea țării, un limbaj ce amintea de retorica propagandei comuniste. Mai mult, Iliescu a făcut un apel public către „clasa muncitoare” să vină în apărarea noii conduceri împotriva acestor forțe ostile. Acest apel direct către mineri și alți muncitori a pus în mișcare evenimente dramatice: mii de mineri din Valea Jiului au răspuns chemării și au descins în Capitală la finele lui ianuarie 1990. A fost prima manifestare a ceea ce avea să se numească Mineriadă – intervenția violentă a minerilor în viața politică.

Prima Mineriadă (28-29 ianuarie 1990) a constat în venirea minerilor la București pentru a „restabili ordinea”. Ei au devastat sediile partidelor de opoziție și au intimidat manifestanții anti-FSN. Ion Iliescu însuși i-a întâmpinat cu căldură și le-a mulțumit minerilor pentru „spiritul civic”. Această scenă – președintele de facto al țării mulțumind unor mase furioase care tocmai comiseseră violențe împotriva protestatarilor pașnici – a șocat o parte a opiniei publice și a dat tonul unei guvernări dispuse să folosească metode extra-democratice pentru a-și consolida autoritatea.

Totuși, sub presiunea internă și externă, FSN a acceptat în cele din urmă să includă și opoziția în actul de guvernare până la alegeri. S-a înființat în februarie 1990 Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), un organism temporar ce reunea reprezentanți ai FSN și ai partidelor istorice, având rol legislativ provizoriu. Ion Iliescu a fost ales președinte al CPUN, devenind oficial șeful statului în perioada de tranziție. Deși CPUN a calmat temporar situația, echilibrul era fragil – FSN deținea majoritatea și lua deciziile esențiale.

În martie 1990, România a fost zguduită de un alt conflict major, de data aceasta interetnic, care a pus la încercare noua conducere: incidentele de la Târgu Mureș. Aici, tensiunile dintre români și maghiari au degenerat în violențe de stradă, soldate cu morți și răniți. În locul unei medieri calme, autoritățile au adoptat un ton naționalist. FSN și Ion Iliescu au atribuit violențele unor provocatori și „extremiști” maghiari, iar președintele interimar a afișat simpatie față de organizația naționalistă românească locală, Vatra Românească (al cărei membru fondator fusese el însuși în acel context tensionat). Mesajul transmis a fost că unitatea țării și siguranța românilor trebuiau apărate cu fermitate, chiar cu prețul demonizării minorității maghiare. Acest episod a lăsat urme adânci în relațiile interetnice de după ’90, semnalând că problema minorităților – în special cea maghiară – va fi un subiect sensibil în anii ce au urmat.

Fenomenul Piața Universității și Mineriadele din 1990–1991

Piața Universității din București a devenit, din aprilie 1990, simbolul rezistenței anticomuniste și anti-Iliescu. Studenți, intelectuali și simpli cetățeni au ocupat piața și au declanșat un maraton al protestelor împotriva FSN, cerând eliminarea foștilor comuniști din conducere („Fără comuniști!” era o lozincă frecventă) și instaurarea unor alegeri cu adevărat libere. Ion Iliescu a reacționat dur, numindu-i „golani” pe protestatarii tineri și idealistici – termen jignitor pe care aceștia l-au adoptat însă cu mândrie, transformându-l în „golan” ca pe un titlu de luptător pentru libertate. S-a cântat chiar „Imnul Golanilor”, iar atmosfera din piață a atras atenția presei internaționale asupra frământărilor democratice ale României.

Toleranța puterii față de această manifestație a fost limitată. În dimineața zilei de 13 iunie 1990, forțele de ordine au intervenit brutal pentru a dispersa protestatarii pașnici din Piața Universității. Această intervenție a degenerat rapid: s-au folosit gaze lacrimogene, bastoane și arestări în masă, stârnind și mai multă furie civică. Au izbucnit ciocniri violente între manifestanți și poliție; câteva instituții publice și sedii de partide au fost atacate de grupuri de persoane (există indicii că printre „huligani” s-au aflat și provocatori infiltrați). Autoritățile au pretins că „elemente extremiste” încearcă o lovitură de stat, alimentând confuzia și teama.

În acest context, Ion Iliescu a făcut din nou apel la populație pentru apărarea țării de „forțe reacționare”. Răspunsul a fost a doua venire a minerilor la București. În 13-15 iunie 1990, mii de mineri conduși de liderul lor, Miron Cozma, au invadat capitala. Mineriada din iunie 1990 a rămas în istorie ca unul dintre cele mai sângeroase și rușinoase episoade ale tranziției românești. Minerii – înarmați cu bâte, lanțuri și bare metalice – au atacat fără discernământ pe oricine li se părea „intelectual” sau opozant al regimului. Sediile Universității și ale unor ziare independente au fost devastate. Studenți și profesori au fost bătuți cu bestialitate; liderul studenților, Marian Munteanu, a fost lăsat în comă după o bătaie cruntă. O parte din bucureșteni au aplaudat sau chiar s-au alăturat minerilor, scandând slogane primitive precum „Moarte intelectualilor!” sau sinistrul „Noi muncim, nu gândim!” (strigat de muncitorii de la IMGB, într-o manifestare de mândrie ignorantă împotriva protestatarilor).

Bilanțul Mineriadei din iunie 1990 a fost tragic: oficial s-au înregistrat câteva morți (4 decese cunoscute), însă numărul real al victimelor este posibil mai mare. Peste 1.000 de oameni au fost răniți, dintre care mulți grav, și circa 1.300 de protestatari au fost arestați abuziv și duși în unități militare, unde au îndurat bătăi și umilințe. Au fost raportate inclusiv cazuri de violare a femeilor arestate în acele zile. Teroarea instaurată temporar a semănat panică în rândul multor cetățeni. Numeroși tineri, văzând violența și blocajul democratic, au ales să părăsească țara, cerând azil politic în Occident sau emigrând definitiv pentru a-și construi o viață departe de haos.

Cel care i-a chemat pe mineri în București, Ion Iliescu, le-a mulțumit public pentru intervenție, considerând că au salvat țara de anarhie. Această atitudine a consolidat imaginea sa de lider autoritar, dispus să folosească forța mulțimii pentru a-și elimina opozanții. Pe termen scurt, strategia a funcționat: opoziția a fost decapitată și intimidată, iar FSN și-a menținut controlul. Însă prețul a fost imens pentru societate: România a suferit o pierdere uriașă de imagine pe plan extern. Investitori străini care își arătaseră interesul după căderea comunismului s-au retras speriați de barbariile televizate pe străzile Bucureștiului. Țara a fost percepută ca instabilă, cu un regim cripto-comunist dispus la violență împotriva propriilor cetățeni. Practic, Mineriadele au întârziat integrarea României în lumea occidentală și au pus o pată de neșters pe mandatul lui Iliescu.

Un ultim episod de acest fel din prima domnie a lui Iliescu a avut loc în septembrie 1991, când minerii au descins din nou în Capitală, nemulțumiți de deteriorarea nivelului de trai și de conflictele din guvern. De data aceasta, furia lor s-a îndreptat inclusiv împotriva Guvernului FSN condus de Petre Roman. Minerii au pătruns violent în clădirea Guvernului și au forțat demisia lui Petre Roman din funcția de prim-ministru. Ion Iliescu, aflat într-o poziție dificilă între două tabere (minerii revoltați și propriul premier pe care nu-l mai agrea), a profitat de situație: după demisia lui Roman, l-a numit rapid ca prim-ministru pe Theodor Stolojan, considerat un tehnocrat obedient, stabilind astfel un nou echilibru. Mineriada din 1991 a arătat că Iliescu era dispus să-și sacrifice chiar și colaboratorii apropiați pentru a-și păstra autoritatea supremă, folosind masele nemulțumite drept instrument politic.

În concluzie, Fenomenul Piața Universității și Mineriadele au definit prima parte a anilor ’90 în România. Ele au scos la iveală fracturile profunde din societate: pe de o parte, setea de libertate și justiție a unei generații noi și a opozanților regimului; de cealaltă parte, teama, manipularea și reflexele autoritare ale celor ieșiți „de-a curmezișul” din comunism. Ion Iliescu a navigat aceste ape tulburi recurgând la metode discutabile, reușind să își impună controlul cu prețul stagnării democratizării profunde.

Alegerile din 1990 și consolidarea puterii FSN

În ciuda tensiunilor și violențelor din primele luni post-revoluționare, FSN și Ion Iliescu au continuat planul de legitimare prin alegeri. Duminică, 20 mai 1990, România a organizat primele alegeri libere după decenii – scrutin pentru președinte și Parlament. Contextul electoral îi era extrem de favorabil lui Iliescu: controlul mass-mediei de stat (Televiziunea Română era practic un monopol informațional până în 1993) și aura de lider al Revoluției i-au asigurat un avantaj imens. Campania FSN a speculat teama de necunoscut a populației, vehiculând mesaje împotriva opoziției catalogate drept „elite decadente” sau „vânzători de țară”. Sloganul „Nu ne vindem țara!”, promovat de cercuri din jurul FSN, rezona puternic cu publicul larg speriat de invazia capitalului străin și de posibila pierdere a avuției naționale.

Rezultatele alegerilor din mai 1990 au fost covârșitoare: Ion Iliescu a fost ales președinte cu peste 85% din voturi, iar FSN a obținut o majoritate zdrobitoare în Parlament. Legitimitatea democratică părea asigurată. Mulți observatori au subliniat însă că votul masiv pro-Iliescu a venit în special din mediul rural și din rândul clasei muncitoare îmbătrânite – segmente de populație puternic influențate de televiziunea publică și de nostalgia pentru stabilitatea comunistă. În schimb, în marile orașe și în rândul intelectualilor domnea dezamăgirea: votul confirmase ruptura între două Românii – una conservatoare, marcată de frică și manipulare, și alta dornică de schimbare rapidă, dar încă minoritară la urne.

Cu puterea consolidată prin alegeri, Ion Iliescu a preluat oficial mandatul de președinte (inițial stabilit pentru doi ani, până la adoptarea noii Constituții). FSN la guvernare l-a confirmat pe Petre Roman ca prim-ministru, formând primul guvern postcomunist ales. Acesta a încercat inițial o serie de reforme economice parțiale (liberalizarea prețurilor la unele produse, permisiunea pentru mici afaceri private, etc.), dar fără a atinge inima sistemului: marile întreprinderi de stat au rămas neatinse, iar foștii directori comuniști au continuat să le conducă. În paralel, însă, se dezvolta un capitalism subteran: personaje din eșalonul secund al fostului regim, împreună cu noi oportuniști, profitau de vidul legislativ și de accesul la resurse pentru a acumula averi. Era începutul a ceea ce s-a numit mai târziu „capitalism de cumetrie” – o economie de piață mimată, unde relațiile de rudenie, cumetrie politică și conexiunile din vechiul sistem contau mai mult decât competiția liberă.

Anii 1990–1991 au fost marcați de această dualitate: pe de o parte, retoric România se democratiza (pluralism politic, libertatea cuvântului garantată pe hârtie, tranziție spre economia de piață); pe de altă parte, în subteran, vechea nomenclatură își asigura controlul economic și politic. Mineriadele și reprimarea protestelor au demonstrat rezistența la schimbare reală. Cu toate acestea, trebuie remarcat că România și-a menținut cursul instituțional democratic în sensul organizării periodice de alegeri, al adoptării unei Constituții noi (în 1991) și al creării unor noi instituții fundamentale ale statului de drept.

Constituția din 1991 și noul cadru politic

Un moment de cotitură în stabilizarea scenei politice a fost adoptarea Constituției din 1991. Acest act fundamental, aprobat prin referendum în decembrie 1991, a pus bazele republicii semi-prezidențiale actuale, definind separația puterilor și drepturile cetățenilor. Constituția a fost în mare parte opera majorității FSN, cu unele contribuții ale opoziției din CPUN. Ea consacra pluralismul politic, economia de piață și drepturile omului – principii esențiale pentru noua democrație. Cu toate acestea, unele prevederi au reflectat contextul specific: de exemplu, interzicerea explicită a tentativelor de separatism teritorial (un articol văzut ca răspuns la temerile legate de autonomia maghiară în Transilvania) sau prevederi privind proprietatea, menite să permită și proprietatea de stat și cea privată într-o formulare destul de echivocă.

După adoptarea Constituției, s-au organizat noi alegeri generale în septembrie 1992, pentru un mandat deplin de patru ani. Între timp, scena politică evoluase. FSN se scindase: aripa condusă de Petre Roman a format Partidul Democrat (PD), iar aripa loială lui Iliescu, transformată în Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), a devenit platforma principală a președintelui. La alegerile din 1992, Ion Iliescu a candidat din partea FDSN pentru un nou mandat prezidențial, fiind perceput ca favorit. De cealaltă parte, opoziția democratică se coalizase parțial în Convenția Democratică din România (CDR), avându-l candidat pe Emil Constantinescu.

Rezultatele scrutinului din 1992 au confirmat încă o dată popularitatea rurală și conservatoare a lui Iliescu. El a câștigat alegerile prezidențiale cu ~61% în turul al doilea, învingându-l pe Constantinescu. La parlamentare, FDSN (ulterior redenumit PDSR – Partidul Democrației Sociale din România) a obținut cel mai mare scor, dar fără majoritate absolută. Pentru a guverna, PDSR a intrat în coaliție cu partide mai mici, dar ideologic apropiate: PRM (Partidul România Mare, ultranaționalist, condus de Corneliu Vadim Tudor), PUNR (Partidul Unității Naționale Române, naționalist ardelenesc condus de Gheorghe Funar) și PSM (Partidul Socialist al Muncii, o formațiune neo-comunistă). Această coaliție a fost supranumită de presa critică „Patrulaterul Roșu”, deoarece reunea forțe politice refractare la reforme profunde și nostalgice după vechiul regim. Guvernul rezultat, condus de premierul Nicolae Văcăroiu (un economist apropiat de Iliescu), a guvernat România între 1992 și 1996 într-un mod relativ coerent, dar marcat de stagnare și imobilism reformator.

Coaliția din jurul lui Iliescu a promovat stabilitatea înainte de toate. Reformele economice au fost încetinite sau blocate când amenințau interesele clientelei politico-economice. Privatizările marilor întreprinderi s-au amânat repetat; în schimb, au proliferat „firmele căpușă” – companii private ale baronilor locali sau foștilor directori, care făceau contracte cu fabricile de stat, devalizându-le treptat. Corupția a înflorit în absența unor legi anticorupție solide sau a unei prese suficient de puternice care să demaște afacerile necurate. Parlamentul și guvernul erau dominate de persoane care, cu un an în urmă, activaseră la vârfurile structurilor comuniste. Lustrația – adică îndepărtarea foștilor activiști PCR și ofițeri de Securitate din funcții publice – nu a fost niciodată implementată în România (spre deosebire de alte țări est-europene). Ion Iliescu și majoritatea sa nici nu au dorit așa ceva; dimpotrivă, loialitatea vechilor cadre a fost deseori recompensată cu poziții în noile instituții. De exemplu, Virgil Măgureanu, primul director al SRI (1990-1997), fusese el însuși implicat în aparatul regimului precedent.

În plan politic, anii 1992–1996 au adus și normalizarea până la un punct a vieții politice: Parlamentul a funcționat după reguli democratice, opoziția a avut reprezentare (deși redusă) și s-a putut exprima. Totodată, s-au făcut primii pași în direcția integrării euro-atlantice, despre care vom detalia în secțiuni următoare. Însă atmosfera generală era una de dezamăgire pentru o parte din societate: tranziția părea că bate pasul pe loc. Inflația galopantă eroda veniturile populației (în 1993 inflația anuală a atins cote de peste 200%, amintind de hiperinflație). Corupția și nepotismul deveniseră endemice, generând termenul cinic de “Republica” FSN/PDSR – adică un stat capturat de rețele de interese formate în jurul noii puteri.

Relațiile cu Occidentul și cu Rusia în anii ’90

În primii ani ai mandatului lui Ion Iliescu, orientarea politicii externe a României a fost un subiect delicat, influențat de trecutul țării și de profilul liderului. Iliescu era cunoscut pentru educația sa la Moscova (studiase acolo în anii ’50) și pentru relațiile cordiale cu lumea sovietică. Astfel, Occidentul privea cu oarecare suspiciune sinceritatea angajamentului său democratic și pro-occidental. În 1990, România era izolată internațional după deceniile de dictatură Ceaușescu, iar noii lideri trebuiau să recâștige încrederea marilor puteri.

Ion Iliescu a încercat să ducă o politică externă echilibrată: declarațional, România dorea integrarea în structurile euro-atlantice (NATO și Uniunea Europeană), dar în practică pașii erau mici și ezitanți. Iliescu a menținut relații apropiate cu URSS (până la disoluția acesteia în 1991) și apoi cu Federația Rusă. În ianuarie 1990 existau chiar discuții pentru un tratat de prietenie româno-sovietic, însă prăbușirea imperiului sovietic a schimbat datele problemei.

În 1993, sub președinția lui Iliescu, România a reușit un prim succes diplomatic major: aderarea la Consiliul Europei. Acest pas a fost important pentru ancorarea țării în zona valorilor democratice, implicând obligații în privința drepturilor omului. Totuși, criticii au subliniat că România a intrat în Consiliul Europei fără a fi rezolvat problema moștenirii Securității sau a justiției pentru victimele comunismului, condiții pe care alte state estice le-au abordat mai serios.

În ceea ce privește NATO, România sub Iliescu a semnat în 1994 programul Parteneriat pentru Pace, o inițiativă menită să pregătească posibile viitoare aderări. Însă, când a venit vorba de prima extindere NATO către Est (1997), România a fost lăsată pe dinafară – principalele motive invocate au fost ritmul lent al reformelor democratice și militare, corupția și percepția că încă nu se detașase suficient de influența rusă. În anii 1990, Iliescu a trebuit să gestioneze și relația cu țările vecine. Aici, un progres notabil a fost făcut chiar în ultima parte a mandatului său din anii ’90: în 1996, România a semnat un Tratat de bază cu Ungaria, în care cele două țări se recunoșteau reciproc frontierele și se angajau să protejeze drepturile minorităților. Acest tratat, semnat de guvernul Văcăroiu sub auspiciile lui Iliescu, a fost un pas crucial spre reconcilierea româno-maghiară și a îmbunătățit considerabil imaginea României în Occident. Desigur, naționaliștii din propria coaliție a lui Iliescu (precum PUNR și PRM) au protestat vehement, considerând tratatul o „trădare”. Însă Iliescu a mers înainte, conștient probabil că fără relații bune cu vecinii și fără respectarea minorităților, România nu ar fi primit undă verde pentru NATO sau UE.

Pe de altă parte, relația cu Rusia a fost menținută cordială. Iliescu a evitat orice critică la adresa Moscovei și a căutat semnarea unui tratat bilateral cu Federația Rusă. Acesta avea să se materializeze abia mai târziu, în 2003, dar discuțiile au început din anii ’90. Un subiect sensibil în relația cu Rusia era situația Republicii Moldova – fost teritoriu românesc devenit independent după 1991. Iliescu a promovat conceptul unei „apropieri frățești” cu Moldova, dar a evitat să susțină deschis ideea unirii, pentru a nu antagoniza marile puteri (și nici pe alegătorii proprii care nu vedeau unificarea ca prioritate). În 1992, războiul din Transnistria (regiune separatistă a Moldovei susținută de Rusia) a pus presiune pe România să intervină. Iliescu a adoptat o atitudine prudentă: ajutoare neoficiale către Chișinău, retorică unionistă moderată, dar fără implicare militară. Această abordare a fost criticată de naționaliști ca fiind prea pasivă, însă probabil a evitat escaladarea conflictului cu Rusia.

Una peste alta, anii ’90 sub Ion Iliescu au văzut un balans între Est și Vest. România nu s-a opus politicii occidentale, dar nici nu a fost un elev model al democratizării rapide care să intre imediat în clubul euro-atlantic. Iliescu părea dornic să nu-și taie punțile cu vechii aliați din Est, menținând în același timp un discurs de cooperare cu Vestul. Abia spre finalul mandatului său, sub presiunea evenimentelor (războaiele din Iugoslavia, extinderea NATO peste graniță în Ungaria, valul de aderări la UE din regiune), România a accelerat eforturile pro-occidentale. O amplă Declarație de la Snagov în 1995 a fost semnată de toate partidele politice – putere și opoziție – angajându-se la obiectivul integrării europene. Acest consens național, produs tot în epoca Iliescu, a reprezentat un factor de continuitate, asigurând că indiferent cine va conduce, direcția geopolitică era către Bruxelles și Washington.

Reforma economică întârziată și sloganul „Nu ne vindem țara”

Economia României la începutul anilor ’90 era într-o situație precară: sistemul comunist lăsase fabrici energofage și necompetitive, agricultură colectivizată ineficientă și penurie de produse de bază. După Revoluție, așteptările populației erau mari – se dorea atât creșterea nivelului de trai, cât și libertate economică. Însă modul în care s-a făcut tranziția economică sub guvernele lui Ion Iliescu a fost unul lent și sinuos, marcat de măsuri contradictorii.

Pe de o parte, s-au liberalizat prețurile treptat, ceea ce a dus la scumpiri masive. Inflația a explodat în primii ani de tranziție, lovind mai ales populația cu venituri fixe. Între 1990 și 1993, moneda națională (leul) s-a devalorizat dramatic, iar prețurile la alimente și bunuri de consum au urcat de zeci de ori. Oamenii au resimțit tranziția ca pe o perioadă de sacrificii imense: economiile din bănci li s-au evaporat, pensiile au devenit derizorii, șomajul – fenomen inexistent înainte – a crescut (mii de muncitori concediați în urma închiderii unor fabrici neviabile).

Pe de altă parte, privatizările promise au întârziat. Iliescu și cercul său au promovat inițial ideea unui „model original de economie de piață”, în care statul să păstreze un rol important. Celebrul slogan „Nu ne vindem țara!” a sintetizat reticența față de capitalul străin. În numele protejării avuției naționale, guvernanții au impus bariere investitorilor occidentali interesați de companiile românești. Din păcate, în multe cazuri „nevânzarea țării” a echivalat cu prăduirea ei internă: combinate industriale ce ar fi putut fi salvate prin investiții au fost lăsate să se degradeze și au fost vândute pe bucăți ca fier vechi, de regulă prin complicitatea unor afaceriști locali conectați politic. Situația tristă a multor fabrici din epocă era aceasta: nimeni nu cumpăra oficial fabrica, dar toată lumea „mulgea” resursele din ea – de la stocuri de materii prime, la active și terenuri.

Abia în 1995 s-a încercat o privatizare în masă a economiei, prin programul „Cuponiada”. Fiecărui cetățean i s-au distribuit niște cupoane valorice (numite certificate de proprietate) cu care putea subscrie acțiuni la diverse întreprinderi de stat. Ideea, inspirată de modele central-europene, era să creeze rapid o clasă de mici acționari și să demareze economia de piață. În practică însă, Cuponiada a eșuat în mare măsură: puțini români înțelegeau mecanismele bursiere, așa că mulți și-au vândut certificatele pe sume modice unor samsari. În final, controlul asupra companiilor privatizate pe cupoane a fost preluat de fonduri de investiții dubioase (precum FNI – care ulterior s-a dovedit a fi o schemă financiară piramidală) sau de indivizi bine conectați. Marea masă a populației nu a simțit vreun beneficiu direct.

Corupția a marcat profund economia în anii ’90. Lipsa de transparență în decizii, legislația schimbătoare și justiția ineficientă au creat un mediu propice pentru „tunuri financiare”. S-au perindat numeroase scandaluri economice: de la prăbușirea unor scheme piramidale precum Caritas (care a păgubit sute de mii de oameni sperând în câștiguri miraculoase), până la dispariția banilor unor bănci de stat (Bancorex, de exemplu, a acumulat credite neperformante uriașe, multe acordate pe criterii politice și șterse ulterior pe banii contribuabililor). Regimul Iliescu, deși nu a fost unic vinovat pentru aceste fenomene (tranziția în sine a fost dificilă peste tot), a fost adesea acuzat că a încurajat tacit „marea corupție”. Instituțiile care ar fi trebuit să combată corupția – poliția, procuratura – erau conduse tot de oameni numiți politic, fără apetit real de a-și ancheta apropiații.

Între timp, viața de zi cu zi a românilor de rând era plină de greutăți. Anii ’90 au fost caracterizați de penurie și adaptare. În lipsa unui sistem coerent de protecție socială, mulți s-au descurcat cum au putut: piețe improvizate unde se vindeau mărfuri aduse din Turcia sau Iugoslavia (faimoasele piețe „Europa”, unde oameni simpli își completau veniturile vânzând blugi, țigări, aparate video second-hand etc.), mici ateliere particulare de reparații, agricultura de subzistență la țară pentru supraviețuire. Se năștea încet clasa de mijloc antreprenorială, dar la început aceasta se rezuma la buticari și bișnițari care profitau de cererea de produse occidentale.

Sloganul „Nu ne vindem țara” a rămas ca o ironie amară a epocii Iliescu: în timp ce străinii erau ținuți la distanță, țara era de fapt „vândută” pe dinăuntru bucățică cu bucățică, prin contracte oneroase, comisioane ilicite și jaf generalizat. Economiștii au subliniat că această întârziere a reformelor a făcut ca relansarea economică a României să aibă loc mai târziu decât în Polonia, Cehia sau Ungaria. Abia spre 1994-1995 inflația a început să scadă și PIB-ul să dea semne de creștere ușoară, pe fondul unei stabilizări naturale de după șocul inițial. Însă, la mijlocul anilor ’90, nivelul de trai al multor români era încă sub cel din 1989, generând frustrări latente ce aveau să se reflecte în schimbările politice din 1996.

Relațiile interetnice și viața socială în tranziție

Tranziția postcomunistă nu a însemnat doar transformări politice și economice, ci și importante schimbări sociale. Societatea românească, uniformizată forțat de comunism, a redevenit una plurală, dar și fragmentată. Au apărut libertăți noi – de exprimare, de asociere, de circulație – însă și probleme latente au ieșit la suprafață, uneori în mod exploziv.

Relațiile interetnice au reprezentat unul dintre domeniile cele mai sensibile. România este un stat cu minorități semnificative, cea mai numeroasă fiind minoritatea maghiară (circa 7% din populație în 1990). Sub Ceaușescu, tensiunile fuseseră ținute sub preș, dar anii ’80 văzuseră și o politică de deznaționalizare insidioasă (de exemplu, desființarea școlilor cu predare în limba minorităților, inclusiv maghiară). După Revoluție, maghiarii din Transilvania au cerut recunoașterea deplină a drepturilor lor culturale și administrative. S-a cerut redeschiderea Universității de stat maghiare Bolyai la Cluj, inscripții bilingve, folosirea limbii maghiare în administrație în zonele unde erau majoritari etc. Aceste solicitări au alarmat o parte din populația românească, în special în Ardeal, dar și la centru. Episoade precum conflictul de la Târgu Mureș (martie 1990) au accentuat temerile de separatism.

Regimul Iliescu a adoptat inițial o linie naționalistă dură. Deși oficial se declara pentru armonie interetnică, în fapt a tolerat și chiar alimentat retorica anti-maghiară a aliaților săi naționaliști. În guvernul 1992-1996, partide ca PUNR (condus de Funar) au promovat un discurs ostil față de UDMR (Uniunea Democrată a Maghiarilor din România). Reprezentanții maghiarilor au fost ținuți în afara guvernării și, adesea, descriși ca element destabilizator. Presa naționalistă a epocii tipărea frecvent articole alarmiste despre „pericolul unguresc”. În același timp, UDMR, ca principal partid al maghiarilor, a adoptat o strategie parlamentară, încercând să-și apere drepturile prin negocieri și inițiative legislative. Unele mici progrese au existat – de pildă, învățământul în limba maternă a fost recunoscut legal și au apărut secții în limba maghiară la unele universități, chiar dacă nu s-a reînființat universitatea separată cerută.

Abia spre finalul perioadei 1990-1996 s-au făcut pași reali spre reconciliere. Semnarea Tratatului cu Ungaria în 1996 a fost momentul cheie care a redus tensiunile. De asemenea, după alegerile din 1996, UDMR a intrat la guvernare alături de forțele democratice, ceea ce a dus la o îmbunătățire substanțială a relațiilor interetnice în anii următori. Dar în anii de putere ai lui Iliescu, minoritatea maghiară s-a simțit adesea marginalizată, iar românii majoritari au fost expuși la un naționalism de tip vechi.

Pe lângă chestiunea maghiară, România post-1989 s-a confruntat și cu problematica romilor (țiganilor, cum erau numiți popular). În primii ani după Revoluție, frustrarea socială acumulată s-a revărsat uneori asupra comunităților de romi, văzuți țap ispășitor pentru infracționalitate sau alte probleme. Au avut loc violențe etnice locale: sate în care locuințele romilor au fost incendiate de români (cazuri la Hădăreni în 1993, la Bolintin, la Ogrezeni etc.). Autoritățile au fost criticate că nu au intervenit ferm și că nu au pedepsit vinovații, permițând astfel discriminarea să continue. Abia mai târziu s-au inițiat politici de protejare a romilor, însă sub Iliescu aceste inițiative au fost timide. Atitudinea generală a fost de indiferență sau chiar ostilitate tacită față de romi, reflecție a stereotipurilor puternice din societate.

Viața socială a cunoscut transformări mixte. Pe de o parte, a existat o explozie de efervescență culturală și de libertate personală. Oamenii puteau călători liber peste hotare (chiar dacă vizele occidentale erau greu de obținut inițial), puteau citi și scrie ce doresc, religia a revenit în prim-plan (bisericile s-au umplut, după ce în comunism participarea fusese descurajată). Pe de altă parte, insecvitatea economică a produs fenomene sociale negative: sărăcie extremă în anumite zone, apariția cerșetorilor și a copiilor străzii în marile orașe (o imagine șocantă pentru o țară care se mândrise că a eradicat lipsurile materiale, deși prin metode dictatoriale), creșterea infracționalității. Traumele tranziției s-au reflectat și în demografie: rata natalității a scăzut brusc (familiile nu mai aveau siguranță materială și nu au mai făcut la fel de mulți copii ca sub Decretul ceaușist anti-avort), iar emigrația s-a accentuat. În anii ’90, sute de mii de români, majoritatea tineri, au ales calea străinătății – unii legal (emigrații definitive, precum etnicii germani stabiliți în Germania sau evreii plecați în Israel), alții ilegal (muncă la negru în Europa de Vest). România a cunoscut astfel un început de exod al creierelor și brațelor de muncă, care a ușurat presiunea socială internă, dar a contribuit la depopularea treptată.

Cu toate acestea, societatea românească a dat dovadă și de reziliență. Au apărut numeroase organizații neguvernamentale (ONG-uri), care au încercat să suplinească lipsurile statului: fundații caritabile, asociații civice pentru drepturile omului (vezi Grupul pentru Dialog Social, Alianța Civică etc.), organizații ecologiste, grupuri studențești. Biserica Ortodoxă și celelalte culte au redevenit actori influenți – preoții au început să aibă un rol social important, iar statul a cooperat cu Biserica în acțiuni filantropice sau educative (de exemplu, reintroducerea orei de religie în școli).

În linii mari, viața socială sub Iliescu a fost marcată de contrastul între libertatea câștigată și dificultățile materiale acute. Regimul a pus accent retoric pe protecția socială, Ion Iliescu prezentându-se ca un președinte cu „suflet de stânga”, aproape de nevoile oamenilor simpli. Guvernele FSN/PDSR au menținut, atâta cât au putut, subvenții la utilități, controlul prețurilor la alimentele de bază și politici asistențiale (pensii, ajutoare) pentru a atenua șocul economic. Însă resursele limitate ale statului și corupția au făcut ca multe astfel de măsuri să fie insuficiente. Mulți cetățeni trăiau la limita subzistenței, iar sentimentul general spre mijlocul anilor ’90 era unul de oboseală și deziluzie.

Evoluția presei și a societății civile în anii ’90

Un aspect definitoriu al epocii Iliescu a fost renașterea presei libere și apariția societății civile, deși aceste forțe au avut un drum anevoios. Imediat după Revoluție, cenzura comunistă a dispărut, iar foamea de informație a publicului a dus la apariția a zeci de ziare și reviste noi. În ianuarie 1990 se înființau publicații independente ca România Liberă (cotidian reînființat de ziariști care fuseseră în dizidență), Expres sau 22 (revista Grupului pentru Dialog Social). Treptat, presa scrisă a devenit foarte diversă: de la tabloide la ziare de investigație, de la publicații de opoziție la altele apropiate de putere.

Televiziunea era însă, la început, cvasi-monopol de stat. TVR (Televiziunea Română) și-a adăugat titulatura „Liberă” după 1989, dar în practică a rămas controlată de FSN și succesorii săi. Jurnalele TVR din anii ’90 erau adesea partizane, prezentându-l pe Ion Iliescu într-o lumină pozitivă constantă, minimalizând acțiunile opoziției și evitând subiectele delicate precum corupția puterii sau mineriadele (acestea erau justificate în registru oficial). Abia după 1993-1994 s-au acordat licențe pentru posturi de televiziune private: SOTI (o stație locală în București), Tele7abc, Pro TV (lansat în 1995), Antena 1 etc. Aceste televiziuni comerciale, deși mai puțin politizate inițial (axate pe divertisment și știri de interes general), au spart monopolul informațional al TVR. Pentru prima dată, în campania electorală din 1996, publicul din marile orașe a putut urmări dezbateri între candidați și știri care nu erau filtrate de guvern. Acest lucru a contribuit la creșterea șanselor opoziției.

În privința presei scrise, au existat câteva publicații remarcabile care au făcut investigații și au criticat regimul Iliescu. Cotidianul Evenimentul Zilei, lansat în 1992 sub conducerea lui Ion Cristoiu, a devenit extrem de popular prin stilul tabloid combinat cu dezvăluiri despre politicieni. Academia Cațavencu, un săptămânal satiric, ironiza fără menajamente derapajele puterii și noua „faună” politică. Alte ziare ca Ziua, România Liberă, Cotidianul și-au asumat și ele rolul de câine de pază, deși tirajele lor erau mai mici. Era însă o problemă majoră: puterea economică și influența instituțiilor statului puteau oricând pune piedici presei independente. Au fost relatate cazuri de hărțuire a ziariștilor: telefoane de amenințare, urmărirea lor de către organe, sau chiar violențe. Un episod notoriu a fost moartea, în 1991, a jurnalistului Mihai Ungheanu (redactor-șef la România Liberă), ucis de explozia unui colet-capcană – un act rămas neelucidat, despre care s-a speculat că ar fi fost opera unor persoane deranjate de investigațiile sale (posibil din cercuri securiste). De asemenea, sediile unor publicații anti-Iliescu au fost ținte ale furiei minerilor în 1990 – ziarul România Liberă și altele au suferit distrugeri atunci.

Libertatea de exprimare era garantată constituțional, dar procesele de calomnie împotriva ziariștilor critici erau frecvente. Politicienii vizați de articole incomode (inclusiv persoane din anturajul lui Iliescu) dădeau în judecată redacții pentru defăimare, cerând despăgubiri uriașe – un mijloc de presiune financiară. În plus, guvernul controla indirect mare parte a difuzării presei tipărite (prin rețeaua de distribuție de stat) și a publicității de stat (anunțuri, contracte de publicitate la companii de stat), ceea ce putea sufoca financiar publicațiile ostile.

Cu toate acestea, pe ansamblu, anii ’90 au fost martorii unei dezvoltări vibrante a presei. Spațiul public a devenit mult mai divers decât fusese în comunism: talk-show-uri politice, emisiuni de radio interactive (Europa FM, Pro FM etc. au apărut în a doua jumătate a deceniului), editorialiști cu stiluri contondente și apariția primelor instituții de media profesioniste. Societatea civilă, prin organizații precum APADOR-CH (pentru drepturile omului), Transparency International România (anticorupție, înființată la finalul anilor ’90) sau altele, a început să pună presiune pe autorități și să educe publicul.

Ion Iliescu nu a încercat reinstaurarea cenzurii directe, dar sub guvernarea lui spațiul mediatic a fost permanent un câmp de bătălie între propaganda puterii și vocile independente. Televiziunea națională a rămas sub control politic: conducerile TVR erau numite de Parlament (dominant PDSR) și reflectau linia pro-Iliescu. Această stare a generat nemulțumiri și a catalizat proteste precum greva foamei a staff-ului TVR din 1995, când un grup de jurnaliști ai televiziunii publice a recurs la această formă extremă de protest acuzând cenzura internă și politizarea. Schimbarea reală a venit abia după rotația la putere din 1996, când noile autorități au încercat să liberalizeze și mai mult piața media.

Per ansamblu, evoluția presei în era Iliescu poate fi caracterizată astfel: un început tumultuos, plin de entuziasm dar și de amenințări, urmat de o maturizare treptată. Presa și societatea civilă au jucat un rol crucial în demascarea abuzurilor și în pregătirea terenului pentru alternanța democratică din 1996. Ele au dat glas nemulțumirilor populare într-un moment în care canalele oficiale prezentau încă o imagine roz a realității. În mod paradoxal, Ion Iliescu – care fusese în tinerețe un propagandist comunist – a trebuit să se confrunte acum cu o presă liberă ce nu-i era subordonată. Iar modul în care a reacționat (prin retorică ostilă uneori, dar fără suprimare directă) a arătat limitele și caracterul incomplet al democratizării din acea perioadă.

Corupția endemică și rolul vechilor structuri de putere

Corupția a fost, fără îndoială, călcâiul lui Ahile al perioadei în care Ion Iliescu s-a aflat la conducerea țării. Moștenirea comunistă – unde economia subterană și micile aranjamente erau o necesitate pentru supraviețuire – s-a transformat în anii ’90 într-o adevărată capturare a statului de către grupuri de interese provenite adesea din vechile structuri. Rețele formate din foști securiști, activiști de partid, birocrați și oportuniști noi au acaparat segmente întregi ale economiei și administrației.

Ion Iliescu, personal perceput ca un om modest și neprins în scandaluri de îmbogățire personală, a fost totuși înconjurat de oameni care au profitat masiv. S-a vorbit mult despre „nomenclatura de business” – oameni ca Nicolae Mischie, Viorel Hrebenciuc, Gabriel Bivolaru, Sorin Vântu, sau baroni locali care în anii ’90-2000 au acumulat averi impresionante sub umbrela PDSR/PSD. Fie prin devalizarea întreprinderilor de stat, fie prin contrabandă (anii ’90 au fost epoca marilor rețele de trafic de combustibil, țigări, alcool – adesea protejate de funcționari publici), fie prin pur și simplu luare de mită pentru orice decizie guvernamentală, corupția a ajuns la toate nivelurile.

Un exemplu de corupție tolerată în acea perioadă a fost situația marilor rafinării și companii petroliere de stat. Aprovizionarea cu petrol ieftin din Rusia și vânzarea la prețuri subvenționate pe piața internă a permis unor „băieți deștepți” să exporte masiv produse petroliere la preț de nimic, împărțind profitul cu factori de decizie. Alt exemplu: Fondul Proprietății de Stat (FPS), organismul de stat care gestiona privatizările în anii ’90, a fost adesea acuzat de vânzarea activelor statului pe sume ridicol de mici unor cumpărători privilegiați. Astfel, s-au creat primele oligarhii autohtone.

Justiția în epoca Iliescu a rămas în mare parte inertă. Procurorii șefi și șefii poliției erau numiți politic și rareori îndrăzneau să cerceteze afaceri legate de guvernanți. Cazurile mari de corupție au fost practic inexistente în instanță înainte de 1996 – nu pentru că nu ar fi existat corupție, ci pentru că nimeni nu o investiga serios. Singurele dosare răsunătoare au fost politice: de exemplu, condamnarea în 1995 a lui Corneliu Mănescu și a altor foști demnitari comuniști pentru participarea la represiunea din 1989 (un proces considerat selectiv și insuficient). Dar chiar și aceștia au fost grațiați ulterior.

Merită menționat și modul în care Ion Iliescu a folosit instrumentul grațierii și amnistiei. Imediat după ce a preluat puterea în ianuarie 1990, a semnat un decret de amnistiere a multor infracțiuni minore (pedeapsa până la 3 ani) – intenția declarată era de a da un „nou start” societății. Însă printre beneficiari s-au numărat, cum am menționat, și torționarii regimului Ceaușescu care fuseseră implicați în reprimarea protestelor din 1989. Mai târziu, a grațiat și membri ai fostului Comitet Politic Executiv (CPEx) condamnați pentru genocid în decembrie ’89, considerând probabil că era timpul să se pună punct confruntării cu trecutul. Aceste decizii au fost aspru criticate de revoluționari și de o parte a societății, care au văzut în ele o complicitate cu vechiul sistem. Practic, nimeni din structurile comuniste de vârf (în afara soților Ceaușescu, executați sumar) nu a suferit pedepse reale pentru abuzurile comise – fapt ce a subminat încrederea în justiția tranziției.

SRI și alte instituții succesoare ale regimului comunist au jucat și ele un rol ambiguu. SRI, înființat în martie 1990, avea ca misiune declarată apărarea noii democrații. În realitate, mulți suspectează că SRI a fost implicat în supravegherea opozanților politici, manipularea opiniei publice și chiar orchestrarea unor evenimente violente (de exemplu, există teoria conform căreia în iunie 1990, alături de mineri, au acționat și ofițeri de informații deghizați, pentru a semăna și mai mult haos). Cert este că dosarele fostei Securități au rămas secrete în toată perioada lui Iliescu. Abia după 1996 s-a înființat CNSAS (Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securității) care să preia o parte din arhive și să permită deconspirarea foștilor colaboratori. Ion Iliescu nu a susținut inițiativa lustrării sau a lustrației – dimpotrivă, în perioada sa arhivele au fost practic intangibile, consolidând suspiciunea că mulți dintre noii lideri (poate și din opoziție) aveau schelete în dulap din perioada colaborării cu Securitatea.

Un alt pilon moștenit a fost Armata. Armata s-a bucurat de prestigiu pentru rolul din Revoluție (deși în primele zile tragice, Armata trăsese și ea în civili sub ordinele lui Ceaușescu). Sub Iliescu, generalii din vechiul regim au fost păstrați sau trecuți în rezervă cu onoruri. Unii dintre ei, implicați în crimele din 1989 (gen. Stănculescu, gen. Chițac), au fost trimiși în judecată abia la mijlocul anilor ’90, mai mult ca urmare a presiunii societății, nu din inițiativa puterii. Armata, totuși, a fost reformată mai vizibil decât alte instituții, datorită obiectivului NATO. S-au început reducerea efectivelor, modernizarea dotărilor și trimiterea de ofițeri la instruire în Occident.

Prin aceste lentile vedem cum vechile structuri au continuat să influențeze România sub Iliescu. O butadă din popor spunea: „Au schimbat doar pălăria” – adică securistul de ieri a devenit omul de afaceri prosper de azi, activistul de partid a devenit demnitar „democrat” mâine. Ion Iliescu, în mod implicit sau explicit, a patronat acest proces de metamorfoză a vechii elite în noua elită post-decembristă. Aceasta explică de ce reforma profundă a statului, combaterea corupției și asumarea trecutului au trenat: cei chemați să le înfăptuiască erau adesea chiar cei care aveau de pierdut de pe urma lor.

Erodarea imaginii lui Iliescu până în 1996

Dacă în 1990 Ion Iliescu era perceput de majoritatea covârșitoare ca un salvator și lider legitim, spre mijlocul deceniului aura lui începuse să pălească, cel puțin într-o parte importantă a societății. Mai mulți factori au contribuit la erodarea imaginii sale:

• Stagnarea economică și scăderea nivelului de trai: Oamenii simpli, mai ales în mediul urban, au resimțit din plin inflația și șomajul. Mulți și-au pierdut economiile la Caritas sau FNI, alții s-au trezit fără loc de muncă după închiderea fabricilor. Dezamăgirea față de promisiunile neîndeplinite s-a răsfrânt asupra conducerii țării.
• Corupția vizibilă: Chiar dacă unii detalii nu ieșeau în spațiul public, era destul de evident pentru oricine că s-au îmbogățit peste noapte exact cei apropiați de putere. O expresie populară ironică a vremii pentru noii îmbogățiți era „boierii de după ’90”. Pe măsură ce presa a început să scrie despre vilele și mașinile luxoase ale demnitarilor, despre contracte oneroase, imaginea de om providențial a lui Iliescu s-a șubrezit. Chiar dacă el personal nu afișa opulență, vina pentru rețeaua de corupție tot la el se oprea în ochii multora.
• Oboseala față de vechea gardă comunistă: O nouă generație de tineri ajungea la vot – cei care aveau 18-20 de ani în 1990, în 1996 erau deja adulți deziluzionați de guvernarea FSN/PDSR. Ei își doreau desprinderea de trecut și vedeau în Iliescu simbolul continuității comuniste. Studenții, intelectualii, diaspora reîntoarsă – toți formau un public care își dorea altceva, un alt tip de lider, poate mai occidentalizat.
• Critici internaționale și comparative: Pe măsură ce țări vecine ca Polonia, Cehia, Ungaria avansau mai rapid spre economia de piață și aderau la NATO (sau se pregăteau intens pentru asta), România părea rămasă în urmă. Iliescu a început să fie văzut ca un factor de întârziere, un personaj al trecutului care ține România în zona cenușie dintre Est și Vest. Occidentul, deși a cooperat cu el oficial, nu l-a privit niciodată cu același entuziasm ca pe alți lideri est-europeni reformați. Acest lucru s-a transmis și acasă: clasa de mijloc în formare și mediul de afaceri pro-occidental au ajuns să-l perceapă pe Iliescu ca pe „bătrânul edec” care frânează progresul.
• Alternativa politică mai credibilă: În 1992, opoziția era fragmentată și lipsită de experiență, iar Ion Iliescu nu a avut dificultăți să o învingă. Dar între 1992 și 1996, partidele de opoziție s-au consolidat și coalizat în Convenția Democratică (CDR), aducând laolaltă țărăniști, liberali și susținerea societății civile. Emil Constantinescu, candidatul CDR, s-a pregătit mai bine pentru a-l înfrunta pe Iliescu. Totodată, Partidul Democrat (PD) al lui Petre Roman – desprins din FSN, dar trecut în opoziție – s-a alăturat și el coaliției anti-PDSR în turul doi al alegerilor din 1996. Astfel, Ion Iliescu s-a trezit în fața unui front comun al forțelor reformiste, unite de scopul de a-l înlătura de la putere.

Toate aceste cauze au culminat în alegerile din noiembrie 1996, când Ion Iliescu a fost înfrânt de Emil Constantinescu. A fost un moment istoric: prima alternanță pașnică la putere în România postcomunistă. Iliescu pierdea la limită (54% Constantinescu vs 46% Iliescu în turul II), dar semnificația era clară – jumătate din țară dorea schimbare. Chiar și în fiefurile tradiționale ale PDSR (ruralul sărac), apăruseră fisuri, iar prezența la vot a fost mare, semn că populația chiar voia să își decidă destinul.

Ion Iliescu a părăsit președinția în 1996 păstrând un nucleu dur de susținători (în special pensionari, muncitori industriali, țărani mai în vârstă), dar pierzând „centrul” societății. Înfrângerea sa a fost primită cu entuziasm de o parte a populației: s-au văzut scene de bucurie spontană în orașe, șampanii desfăcute – semn că pentru mulți români se încheiase „era FSN”. Cu toate acestea, Ion Iliescu nu avea de gând să iasă din viața publică. În anii de opoziție 1996-2000, el a rămas liderul Partidului Democrației Sociale (PDSR) și principalul critic al noii guvernări CDR. A folosit poziția de senator și tribuna publică pentru a-și menține influența și a-și pregăti revenirea, capitalizând pe eșecurile și greșelile noilor guvernanți.

Revenirea lui Iliescu în 2000: între nostalgie și pragmatism

Sfârșitul anilor ’90 a fost dificil pentru România: guvernul de centru-dreapta (CDR, susținut și de PD și UDMR) întâmpina mari probleme economice și sociale. Țara a trecut printr-o recesiune severă în 1997–1999, cu disponibilizări masive și noi sacrificii pentru reforme. De asemenea, coaliția la putere era măcinată de certuri interne și scandaluri de corupție, ceea ce a dezamăgit o bună parte din electoratul care sperase în schimbare. În acest context de frustrare generalizată, Ion Iliescu și partidul său (PDSR) au început să recâștige teren în sondaje, pozând în „oamenii stabili” care mai știau să țină țara în frâu.

Alegerile din noiembrie 2000 au consemnat un paradox: după patru ani de reforme dureroase dar necesare, electoratul a pendulat brusc în direcția opusă, căutând siguranță în trecut. Ion Iliescu s-a prezentat din nou candidat la Președinție, într-o atmosferă destul de diferită de 1996. De data aceasta, principalul său contracandidat în turul I nu a mai fost un exponent al dreptei pro-occidentale, ci Corneliu Vadim Tudor, liderul PRM – un politician cu mesaj extremist, naționalist și populist. Nemulțumirile populare au dus la un rezultat șocant: Vadim Tudor a ieșit pe primul loc în turul I, iar Iliescu pe locul al doilea. Candidații democrați (liberali, țărăniști, independenți) s-au prăbușit, semn că populația sancționase dur coaliția CDR.

Astfel, turul II al prezidențialelor 2000 a fost între Ion Iliescu și Vadim Tudor – o alegere dificilă pentru români, suprinsă adesea de sintagma „între comunism și fascism”. Mulți dintre cei care se opuneau întoarcerii lui Iliescu s-au văzut nevoiți să îl voteze ca pe „răul mai mic”, pentru a preveni accesul la putere al unui demagog extremist. O parte din electoratul urban, scarbit de opțiuni, a absentat de la vot. În final, Ion Iliescu a câștigat detașat (aproape 67% din voturi în turul II), devenind astfel președinte pentru a treia oară de facto (și a doua oară în baza Constituției).

Această revenire spectaculoasă a lui Iliescu la Cotroceni a fost interpretată în mai multe feluri. Unii au văzut-o ca pe o nostalgie a populației după vremuri mai sigure – nu neapărat după comunism, cât după stabilitatea percepută a guvernării Iliescu, în comparație cu haosul anilor ’97-’99. Alții au considerat că Ion Iliescu a avut șansa istorică de a părea moderat și rezonabil prin contrast cu Vadim Tudor, ceea ce i-a consolidat imaginea de „bunic înțelept” al națiunii. Trebuie spus că, între timp, Iliescu își mai nuanțase discursul: nu mai vorbea de „democrație originală”, nu mai mobiliza muncitorii împotriva elitei, ci se poziționa ca un patriarh echilibrat, care vrea consens și liniște. De asemenea, și contextul mediatic se schimbase – de data aceasta, chiar și unele figuri anti-Iliescu din 1990 (de exemplu, unii intelectuali publici) l-au sprijinit tacit în turul II din 2000, de teamă față de Vadim.

Victoria lui Iliescu în 2000 a coincis cu un excelent scor parlamentar pentru partidul său (PDSR a obținut aproape jumătate din mandatele parlamentare), însă fără majoritate absolută. Pentru a guverna, PDSR a evitat o alianță toxică cu PRM-ul lui Vadim (deși aceasta ar fi fost aritmetic posibilă, ar fi compromis complet imaginea externă a României). În schimb, Ion Iliescu și noul său prim-ministru, Adrian Năstase, au preferat o coaliție informală cu UDMR (partidul maghiar) și cu un mic partid de orientare umanistă (PUR). Faptul că PDSR/PSD a cooptat UDMR la guvernare în 2000 a fost o schimbare majoră față de perioada 1990-1996, când Iliescu se alia cu partide naționaliste. Acum, pentru a obține legitimitate internațională și a izola extrema dreaptă, Iliescu a dat dovadă de pragmatism și a construit o imagine de moderație și deschidere etnică. UDMR a obținut astfel ocazia să continue îmbunătățirea drepturilor minorității maghiare (de exemplu, a fost votată Legea administrației publice locale în 2001, care a permis folosirea limbii minorităților în administrație acolo unde depășesc 20% din populație – o cerință veche a UDMR).

Guvernarea 2000–2004: stabilitate, creștere și controverse

Cel de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu (2000-2004) a fost diferit de primul, atât ca context, cât și ca rezultate. Dacă anii ’90 fuseseră marcați de tranziție haotică și lupte interne, perioada 2000-2004 a fost relativ mai stabilă și orientată spre atingerea unor țeluri naționale – în primul rând aderarea la NATO și UE. Meritul principal pentru guvernare i-a revenit însă prim-ministrului Adrian Năstase și echipei sale, întrucât, conform Constituției, președintele în România nu conduce direct guvernul. Totuși, Ion Iliescu a fost un susținător cheie al orientării strategice pro-occidentale în acești ani, înțelegând că acesta era mandatul istoriei.

Din punct de vedere economic, anii 2000-2004 au fost de creștere continuă. După criza de la finalul deceniului precedent, economia României a intrat pe un trend ascendent: privatizări mari s-au finalizat (Banca Agricola, SIDEX Galați – combinatul siderurgic vândut către Mittal, distribuțiile de electricitate etc.), investițiile străine au început să vină mai serios, iar consumul intern s-a revigorat. Adrian Năstase a condus un guvern disciplinat, cu un partid PSD foarte unit și puternic în Parlament, care putea trece reforme fără opreliști majore. S-au făcut progrese vizibile în infrastructură (s-a început construirea de autostrăzi – chiar dacă lent și nu mereu transparent, vezi controversatul contract cu Bechtel pentru autostrada Transilvania), în telecomunicații (piața de telefonie mobilă a explodat), în modernizarea orașelor (primele proiecte de reabilitare urbană, investiții străine în imobiliare). Pentru cetățeanul de rând, anii 2002-2004 mai ales au adus o îmbunătățire vizibilă a nivelului de trai: salariile și pensiile au început să crească în termeni reali, inflația a fost redusă sub 10% anual (după ce fusese două cifre mari în anii ’90), magazinele erau pline de produse, au apărut creditele de consum și ipotecare care le-au permis multora să-și cumpere bunuri visate (mașini, apartamente). Era un contrast puternic față de sărăcia cruntă de la începutul anilor ’90.

Cu toate acestea, corupția nu dispăruse, ba dimpotrivă luase forme mai sofisticate. Dacă în anii ’90 se fura la vedere uneori, în anii 2000, odată cu consolidarea instituțiilor, corupția s-a manifestat prin licitații aranjate, comisioane la privatizări, trafic de influență de nivel înalt. Guvernarea Năstase a fost ulterior asociată cu numeroase scandaluri: cazul Mătușa Tamara (o moștenire suspectă care l-a incriminat pe Adrian Năstase), afacerea ALRO (privatizarea unei uzine de aluminiu către investitori ruși, cu implicații până la cabinetul premierului), contractul Bechtel menționat (atribuire fără licitație, clauze păguboase), și multe altele. Diferența față de anii ’90 a fost apariția unor instituții anticorupție: în 2002 s-a înființat PNA (Parchetul Național Anticorupție) – strămoșul DNA de astăzi. Deși la început era timorat politic, PNA a dat câteva semne de activitate. Apăreau primele anchete împotriva unor demnitari în funcție, lucru greu de imaginat în deceniul precedent. Totuși, până în 2004, niciun „pește mare” nu fusese încă condamnat, semn că sistemul se proteja în continuare.

În plan politic intern, PSD (noul nume al PDSR după fuziunea cu PSDR în 2001) deținea aproape toată puterea. Opoziția era slăbită după eșecul CDR: PNȚCD practic dispăruse din Parlament, liberalii și democrații se regrupau dar fără forță mare încă. Abia spre 2003-2004 scena s-a reechilibrat odată cu apariția alianței D.A. (PNL-PD), care pregătea terenul pentru a contesta din nou supremația lui Iliescu & PSD. Presa privată în acești ani 2000-2004 funcționa mult mai liber și divers, unele trusturi media chiar apropiate de putere (ex: trustul lui Dan Voiculescu – Antena 1 și Jurnalul Național – sprijinea guvernul), altele critice (Evenimentul Zilei, Revista 22, Cotidianul etc. erau foarte atente la derapaje). Societatea civilă devenise mult mai vocală, organizând proteste și monitorizând guvernarea cu sprijin occidental. În 2002-2003, de pildă, a existat un val de proteste intelectuale împotriva propunerii guvernului de amnistie pe fapte de corupție (o tentativă eșuată, abandonată din cauza reacției publice și a UE).

Un aspect inedit al acestei perioade a fost efortul României de a-și asuma trecutul pentru a îmbunătăți relațiile internaționale. Ion Iliescu, cunoscut altădată pentru vederile sale mai puțin sensibile la istoria delicată (de exemplu, inițial minimalizase rolul României în Holocaust, stârnind critici), a ajuns să patroneze în 2003 înființarea Comisiei Wiesel – o comisie internațională de studiere a Holocaustului în România, condusă de laureatul Nobel Elie Wiesel. Aceasta a investigat crimele împotriva evreilor și romilor comise sub regimul Antonescu în al Doilea Război Mondial. Raportul final al comisiei, publicat în 2004, a fost asumat oficial de statul român prin vocea lui Iliescu, marcând o schimbare de atitudine: recunoașterea și condamnarea explicită a Holocaustului din România. Acest gest a reparat în bună măsură prejudiciul diplomatic creat de declarațiile anterioare ale unor oficiali care negaseră participarea României la Holocaust. Iliescu, la final de mandat, se străduia să lase în urmă imaginea unui om ancorat în trecutul comunist și naționalist, reconvertindu-se într-un președinte de țară europeană responsabilă.

Pe plan extern, aderarea la NATO a fost realizată oficial în 2004. România primise invitația de aderare la summitul de la Praga (2002), ca recunoaștere a progreselor și a contribuțiilor aduse (ex: participarea simbolică cu trupe în Afganistan după 2001, cooperarea militară în Balcani). Ion Iliescu a avut satisfacția de a fi președinte când țara a intrat în Alianța Nord-Atlantică, un obiectiv pe care și-l asumaseră deja toți liderii politici. De asemenea, negocierile de aderare la UE, începute în anii ’90, s-au accelerat sub guvernul Năstase, încheindu-se în 2004. Astfel, la sfârșitul mandatului lui Iliescu, România încheiase negocierile de capitole cu UE și semna Tratatul de Aderare în 2005 (aderarea efectivă a avut loc la 1 ianuarie 2007, după plecarea lui Iliescu de la Cotroceni, însă pregătirile au fost făcute în mare parte în perioada sa).

Un alt eveniment remarcabil a fost semnarea în 2003 a Tratatului de bază cu Rusia – tratat care a normalizat oficial relațiile dintre București și Moscova, punând capăt unor dispute istorice (cel puțin formal). Deși tratatul a evitat subiecte sensibile precum Tezaurul României sau statutul Basarabiei, a fost un pas necesar pentru ca Rusia să nu mai poată invoca litigii cu România pe scena internațională. Tot în 2003, România a trimis trupe în Irak alături de coaliția condusă de SUA, arătând loialitate față de partenerii occidentali (un angajament pe care Ion Iliescu l-a susținut, chiar dacă opinia publică era împărțită).

Astfel, mandatul 2000–2004 a lui Ion Iliescu a fost caracterizat de: stabilitate politică internă, creștere economică notabilă, progrese decisive spre NATO și UE, dar și persistența unor probleme structurale precum corupția și clientelismul. Ion Iliescu însuși și-a moderat considerabil discursul și stilul. Dacă în anii ’90 era combativ și uneori resentimentar față de opoziție, în anii 2000 apărea mai curând ca un bunic ponderat, ferit de excese retorice. Sigur, criticii spuneau că asta ține și de vârstă (avea peste 70 de ani la al treilea mandat) și de faptul că puterea reală o deținuse partidul prin Năstase. Oricum, Iliescu și-a îndeplinit ultima dată rolul constituțional fără derapaje majore, încercând să fie un factor de echilibru (de exemplu, intervenind prompt când au apărut tensiuni între premierul Năstase și alți actori, sau când au izbucnit proteste sociale precum cele ale minerilor din 2004 – o tentativă eșuată a lui Miron Cozma de a reface marșul minerilor, pe care de data asta autoritățile l-au blocat din fașă).

Imaginea lui Ion Iliescu și moștenirea sa politică

La finalul anului 2004, Ion Iliescu și-a încheiat mandatul prezidențial conform constituției (nu mai putea candida încă o dată). După 15 ani în care fusese figura centrală a politicii românești, era momentul bilanțului. Imaginea sa evoluase considerabil de-a lungul anilor:

În 1990, Iliescu era pentru unii „emanatul Revoluției”, un salvator ce promitea liniște și normalitate după dictatură, iar pentru alții un uzurpator neocomunist. Termeni precum „FSN = Fostii Securiști și Nomenclaturiști” circulau în mediile ostile lui. Cu timpul, tensiunile anilor ’90 s-au mai domolit, iar societatea a început să-l privească fie ca pe un „rău necesar” al tranziției, fie cu o indulgență amuzată – apelativul de „Bunicul” i se spunea uneori în glumă, dat fiind și tonul lui bonom și vârsta înaintată.

Ion Iliescu a rămas mereu un politician popular printre anumite categorii:

pensionari (datorită retoricii lui sociale și faptului că le mai mărise pensiile), locuitorii din zone rurale și orășele monoindustriale (care îl percepeau drept „de-al nostru”, spre deosebire de intelectualii considerați aroganți), oameni nostalgici după siguranța comunistă (pentru care Iliescu nu reprezenta chiar comunismul dur, ci un fel de socialism blând post-decembrist).

În același timp, pentru alții – în special tinerii educați, mulți din diaspora sau din mediul urban mare – Iliescu a rămas simbolul a tot ce a fost greșit în tranziție: frână în calea reformelor, protector al securiștilor și nomenclaturiștilor reciclați, omul Mineriadelor.

Această polarizare a imaginii sale a persistat și după ce a părăsit funcția.

Chiar și la mulți ani distanță, subiecte ca Mineriada din iunie 1990 sau Dosarul Revoluției i-au adus lui Iliescu inculpări pentru crime împotriva umanității (deși, până în 2025, aceste procese încă se zbăteau în proceduri juridice fără o finalitate clară).

Faptul că fostul președinte, trecut de 90 de ani, era chemat la tribunal pentru evenimentele sângeroase din tinerețea democrației a fost pentru unii o confirmare târzie a culpabilității sale, iar pentru alții un gest inutil și tardiv.

Influența politică a lui Iliescu a rămas semnificativă și după 2004.

El a devenit președinte de onoare al PSD și a continuat să aibă un cuvânt de spus în partid. Generația de lideri care i-a urmat – Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta – toți au trebuit să navigheze cumva relația cu „nea Nelu”, cum îi spuneau familiar. Uneori i-a criticat succesiunea, alteori i-a sfătuit din umbră. Însă, treptat, pe măsură ce anii au trecut și PSD s-a reformat (și nu de puține ori a repetat aceleași metehne ale trecutului), Ion Iliescu a intrat tot mai mult în legendă decât în actualitate.

Dincolo de controverse, moștenirea sa obiectivă în istoria României este complexă.

Pozitiv, Ion Iliescu a asigurat o trecere relativ pașnică de la comunism la pluralism, evitând poate scenarii de tip război civil (un risc existent în decembrie 1989 și chiar în iunie 1990, când situația putea degenera mai grav). Sub conducerea lui, România a rămas pe traiectoria integrării euro-atlantice, chiar dacă adesea cu frâna de mână trasă. A fost un artizan al consensului politic în momente cheie (Snagov 1995 pentru UE, Tratatul cu Ungaria 1996, coaliția cu UDMR 2000). A cultivat relații externe echilibrate, astfel că la final de mandat țara era membru NATO și pe cale de a intra în UE – un progres incontestabil față de izolaționismul ceaușist.

Negativ, epoca Iliescu a însemnat ani pierduți în lupta cu corupția și cu reforma reală a instituțiilor.

Corupția endemică de azi își are în parte rădăcinile în acea perioadă de impunitate și încrengături de interese. Lipsa lustrației a permis foștilor torționari și activiști să scape de răspundere și chiar să prospere. Trauma Mineriadelor a lăsat o neîncredere în instituțiile statului care a persistat mult timp. Practicile politice instaurate atunci – demagogia populistă, manipularea mediatică, folosirea serviciilor secrete în jocuri de culise – au creat un precedent nociv în democrația românească.

Ion Iliescu însuși rămâne un personaj plin de contradicții:

un idealist de stânga format la școala sovietică, devenit om de stat al unei Românii democratice; un vorbitor calm și politicos, dar care a putut incita mulțimea la violență în 1990; un om perceput drept cinstit în plan personal, însă care a tolerat un sistem profund necinstit în jurul lui. A fost adesea amabil și deschis dialogului cu criticii lui, invitându-i la Cotroceni pe unii intelectuali care îl contestaseră, dar în egală măsură nu și-a cerut scuze niciodată clar pentru greșelile făcute (în cel mai bun caz a exprimat regrete vagi pentru „violențele nefericite” din anii ’90).

Un lider pe măsura României Profunde. Trist, dar adevărat.

Perioada în care Ion Iliescu s-a aflat la conducerea României (1990–1996 și 2000–2004) reprezintă o epocă definitorie a tranziției românești – cu lumini și umbre, cu pași înainte și pași înapoi. Sub Iliescu, România a parcurs drumul dificil de la dictatură la democrație, de la economie planificată la piață liberă, de la izolare la integrarea în structurile occidentale. A fost un drum sinuos, marcat de conflicte interne dureroase precum Mineriadele, de compromisuri politice cu forțele trecutului, dar și de realizări istorice precum aderarea la NATO și pregătirea aderării la UE.

Ion Iliescu va rămâne în istorie drept omul contradicțiilor tranziției:

considerat de unii părintele fondator al noii democrații românești, iar de alții artizanul unui „neo-comunism” care a frânat evoluția țării. Imaginea lui s-a metamorfozat de la revoluționarul zâmbitor din decembrie ’89 la veteranul politic cu părul alb salutând de la tribună în 2004. Și-a păstrat totuși un stil propriu: limbajul oarecum vetust, tonul didactic și apelurile la liniște și înțelegere – trăsături care l-au făcut pe jurnalistul Cristian Tudor Popescu să-l numească „bunicuța” politicii românești într-un pamflet celebru.

Moștenirea sa este vie în multe aspecte ale României de astăzi:

instituțiile fundamentale (Constituția, SRI, partidele mari) îi poartă amprenta, la fel și cultura politică a tranzacțiilor din culise. Dar România de după Iliescu este, totuși, o țară care și-a depășit într-o bună măsură condiția de la începutul anilor ’90. Iar asta arată că, în ciuda erorilor și întârzierilor, tranziția postcomunistă și-a atins în cele din urmă obiectivele majore. Rămâne ca istoricii să decidă în ce măsură Ion Iliescu a fost arhitectul, paznicul sau frâna acestei tranziții – probabil câte puțin din fiecare, depinzând de momentul și unghiul din care privim.