Nazismul și comunismul: gemeni malefici sau dușmani în oglindă?

Doi monștri. Care au au fost creați în laboratoarele deziluziei și hrăniți cu sânge. Au promis ordine, mântuire, sens – și au adus doar moarte, frică și teroare. Nazismul și comunismul nu sunt relicve ale unui trecut îngropat, ci forme metastazate de ideologie, care continuă să seducă, să infecteze și să bântuie mințile slabe, singuratice sau furioase.

Deși au fost înfrânți, n-au fost dezrădăcinați moral. Încă își întind tentaculele: un tricou cu Ceaușescu, un citat din Goebbels, o pagină de Facebook cu steagul roșu fluturând. Încă găsesc ecou în tinerii care n-au citit niciodată mărturiile celor torturați, dar vorbesc despre „rasa pură” sau „egalitatea absolută” cu o liniște înfiorătoare.

Acest articol e o scurtă călătorie între cele două idei care au otrăvit secolul XX – și un avertisment pentru secolul XXI: monștrii ideologici n-au murit. S-au costumat.

1. Două utopii cu gheare: crezurile

Ambele au visat la „omul nou”. Ambele au pretins că știu exact cum ar trebui să arate lumea ideală. Și ambele au fost dispuse să ucidă milioane ca să ajungă acolo. Dar au pornit de pe căi diferite.

Nazismul s-a născut în mlaștina resentimentului postbelic german, după Primul Război Mondial, și a spus: „Germania e umilită, trebuie să ne răzbunăm! Rasa noastră e superioară, trebuie să eliminăm impuritățile!” E o ideologie biologizantă, centrată pe ideea că istoria e luptă între rase, iar rasa ariană are dreptul de a conduce. Evreii, romii, slavii – toți deveneau „elemente periculoase”, paraziți de exterminat. Statul era un instrument al rasei. Individul nu avea valoare în afara colectivității „pure”.

19:13, 14.05.2025 • ACTUALITATE

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a identificat mii de conturi false care promovează nostalgia comunistă

21:29, 28.03.2025 • ECONOMIE

Adio, industrie românească! Ultima suflare a unei fabrici din comunism

Comunismul, în schimb, vine din visul industrialist al secolului XIX și al revoluțiilor: „Lumea e nedreaptă, bogații îi exploatează pe săraci! Vom crea o societate fără clase, în care toți vor fi egali.” Problema? Această egalitate urma să fie impusă cu forța. „Dictatura proletariatului” nu era o metaforă. În numele unui viitor luminos, comunismul a sacrificat prezentul. Oricine nu era „reeducabil” devenea „dușman de clasă” – și astfel, dispensabil.

Nazismul vrea purificare rasială. Comunismul vrea uniformizare socială.
Unul ucide în numele sângelui. Celălalt în numele ideologiei. Dar sângele tot curge.

2. Statul: zeu absolut și călău fără chip

Ambele regimuri au creat state totalitare – cu un singur partid, un singur adevăr, un singur conducător, o singură narațiune. Dar modul în care s-au organizat diferă subtil:

În nazism, liderul este sacru. Führer-ul e întruchiparea voinței poporului, o figură mesianică. Hitler nu era doar șef de stat – era „vocea rasei”. Structura de comandă era ierarhică, rigidă, dar bazată pe carismă și loialitate personală. Ministerele, SS-ul, armata, propaganda – toate mergeau în aceeași direcție, dar adesea concurau intern pentru aprobare „de sus”.

În comunism, liderul este „infaillibil” din oficiu. Lenin, apoi Stalin și urmașii lor, erau mai degrabă produse ale sistemului, nu zei naturali. Partidul Comunist era zeul real, iar secretarul general era doar chipul său. Structura era birocratică, impersonală, dar omniprezentă. Totul trecea prin Partid – sindicate, școli, armată, presă. Loialitatea era față de ideologie, nu de o persoană (deși cultul personalității a apărut inevitabil).

În ambele sisteme: presa era cenzurată, cultura era militarizată, iar cetățeanul era redus la pion tăcut. Dar nazismul o făcea cu pieptul dezgolit, în marșuri și uniforme. Comunismul o făcea cu minciuni solemne, procese publice și planuri cincinale.

3. Cum gândeau războiul: blitzkrieg vs. ”revoluție” mondială

Nazismul era expansiv și deschis militarist. Când spunea „Lebensraum”, chiar voia mai mult pământ. Germania trebuia să devină un imperiu continental, iar slavi, evrei și alte popoare să fie supuși sau eliminați. Armata germană a fost modernizată într-un ritm infernal, iar strategia era: lovim repede, dur, și zdrobim moralul inamicului. Așa s-a născut blitzkrieg-ul.

Comunismul, în teorie, respingea imperialismul, dar în practică îl înlocuia cu un alt fel de expansiune: ideologică. URSS a exportat revoluția ca pe o marfă de partid: în Polonia, în Cuba, în Vietnam, în Coreea de Nord. Armata roșie nu doar că a eliberat Europa de est în 1945 – a și ocupat-o ideologic pentru următoarele decenii.

În ambele cazuri, militarismul devenea o formă de evanghelizare. Diferența e că naziștii îți intrau în casă cu mitraliera și îți spuneau că ești inferior, iar comuniștii intrau cu propaganda și îți spuneau că ești salvat – chiar și când te trimiteau în gulag.

4. Lagărele morții și bilanțul cinic al istoriei

Când vine vorba de efectele istorice, de suferință, genocid și crimă în masă, nazismul și comunismul sunt doi rechini care au înotat în același ocean sângeriu. Dar metodele și scopurile lor diferă.

Nazismul a creat lagăre de exterminare, construite metodic pentru a ucide. Auschwitz, Treblinka, Sobibor – nume care nu mai au nevoie de explicații. Aproape 6 milioane de evrei au fost exterminați sistematic, alături de romi, bolnavi mintal, opozanți, homosexuali și slavii considerați inferiori. Holocaustul nu a fost un efect colateral – a fost scopul.

Comunismul a creat lagăre de muncă și reeducare – dar moartea a fost tot acolo. Gulagurile sovietice, „coloniile de muncă” din România, câmpurile morții din Cambodgia sau foametea organizată în Ucraina (Holodomor). Se estimează că numărul total al morților regimurilor comuniste depășește 90 de milioane în secolul XX. Spre deosebire de nazism, moartea nu era scopul, ci instrumentul de purificare ideologică. Dar rezultatul era același: oameni distruși, familii anihilate, istorie sfâșiată.

5. Controlul minții: frica, minciuna și delirul organizat

Unul dintre cele mai perverse puncte comune este controlul minții.
Atât nazismul, cât și comunismul au înțeles că e mai ușor să controlezi un om dacă-l faci să-și distrugă gândirea proprie.

Nazismul a creat propaganda naționalistă: afișe, filme, parade, discursuri explozive. Totul era despre putere, rasă și destin. Copiii învățau în școli că evreii sunt „răul absolut”, femeile erau „fabrici de arieni”, iar viața trebuia trăită în slujba Volk-ului.

Comunismul a creat propaganda paternalistă: ziare monotone, „tovarăși iubiți”, poeme despre tractor, cântece despre Partid. A distrus limbajul însuși. În loc să spui „am fost arestat fără motiv”, spuneai „am avut abateri de la linia ideologică”. Era un univers unde limba mințea, iar tăcerea era singura armă care-ți mai rămânea.

Doi monștri, două drumuri spre același iad

Nazismul și comunismul nu sunt identice. Unul e clădit pe rasă, celălalt pe clasă. Unul e de dreapta extremă, celălalt de stânga radicală. Dar când le dai pe mâna unui stat fără morală și fără frică de sânge, se întâlnesc la jumătatea drumului: în lagăr, în teroare, în minciună oficializată, în cultul liderului, în moartea nevinovaților.

În final, ambele ideologii au încercat să rescrie natura umană. Și au eșuat. Dar au lăsat în urmă ruine, tăceri și o lecție simplă: când o doctrină îți spune că trebuie să ucizi ca să „vindeci” lumea, fugi.
Sau ridică-te.

România, între securea cu svastică și bocancul cu stea roșie

1. Fluturând steagul negru: flirtul cu nazismul

România interbelică a fost, cum să spunem elegant… confuză, oportunistă și isteric naționalistă. În anii ’30, fascismul părea „cool” pentru elitele care visau la ordine, autoritate și „salvarea neamului” de evrei, comuniști și dezmățul parlamentar.

Mișcarea Legionară, cu sincretismul ei de misticism ortodox, naționalism tribal și ură pură, a fost expresia locală a nazismului – dar cu mai multă cruce și sânge vărsat în numele „Căpitanului”. Apoi a venit Antonescu, care, aliat cu Hitler, a trimis zeci de mii de soldați români în infernul de la Stalingrad și a girat pogromuri, deportări și Holocaustul românesc, în Transnistria și nu numai.

Până în 1944, România a fost complice la crimele naziste, chiar dacă n-a fost niciodată un „model de eficiență genocidară” precum nemții. Dar vina istorică rămâne: evreii din Iași, Cernăuți, Dorohoi, Basarabia… au plătit cu viața prietenia noastră cu Reich-ul.

2. Întoarcerea armelor și îmbrățișarea cu forța a comunismului

În august 1944, România a schimbat tabăra – dar și-a păstrat năravul: a trecut de la Hitler la Stalin, ca un copil care fuge de tatăl bețiv la un unchi schizofrenic.
Armata Roșie „eliberatoare” a venit cu tancurile, iar Partidul Comunist – un partid de buzunar până atunci – a fost umflat artificial, cu propagandă și violență.

În anii ’50, România a fost un mic laborator stalinist: execuții politice, tortură, colectivizare forțată, distrugerea elitei culturale și închiderea Bisericii Greco-Catolice. Lagărele de muncă (Canalul, Aiud, Pitești) au fost versiunea autohtonă de Gulag – iar „experimentul Pitești”* a intrat în istorie ca cea mai brutală reeducare psihologică cunoscută în lumea comunistă.

Sub Ceaușescu, regimul a devenit o caricatură grotescă a dictaturii: izolare, cultul personalității, securism în toate celulele societății, frig, foame, întuneric, frică. Comunismul românesc a fost o combinație de tiranie balcanică, frică orientală și delir megalomanic.

3. Bilanț: între uitare și confuzie

România a fost și victimă, și complice.
A fost și agresor, și sclav.
A fluturat și svastica (prin legionari și Antonescu), și steaua roșie (prin Dej, Ceaușescu și Securitate).
Și nu și-a asumat niciodată până la capăt toate aceste păcate.

Nazismul a durat puțin la noi, dar a ucis fără ezitare.
Comunismul a durat aproape jumătate de secol – și a mutilat tot: mintea, școala, sufletul, credința, încrederea.

Am scăpat de ambele, dar nu ne-am vindecat. Tocmai de aceea, uneori încă tresărim când vedem haiduci cu tricouri legionare sau când auzim nostalgici fredonând imnuri ale „epocii de aur”.

*Pitești: iadul românesc al reeducării prin tortură

unde omul era dezbrăcat de suflet, nu doar de haine

Într-o lume deja îngrozită de Auschwitz și Gulag, România comunistă a reușit să adauge o invenție proprie pe lista ororilor absolute: Experimentul Pitești. Între 1949 și 1952, în penitenciarul din acest oraș aparent banal, regimul comunist a orchestrat o operațiune de „reeducare” care a șocat până și pe sovietici – iar asta e o performanță în sine.

Ce s-a întâmplat la Pitești n-a fost doar tortură fizică. A fost o distrugere programatică a personalității umane, orchestrată de stat și executată de deținuți transformați în torționari. Erau închiși acolo studenți, tineri intelectuali, oameni cu opinii nealiniate – și erau forțați să se „lepede” de tot: de credință, de prieteni, de familie, de sine.

1. Obiectivul: nu doar să suferi, ci să te trădezi

La Pitești nu te băteau doar ca să suferi. Te băteau ca să urli că părinții tăi sunt trădători, că Dumnezeu nu există, că ți-ai dorit moartea fraților tăi. Te forțau să lovești alți deținuți, să inventezi confesiuni aberante, să-ți negi idealurile și apoi să le scuipi în fața ta, cu sânge pe buze.

Reeducarea nu se oprea la os – mergea până în inimă. Era o inginerie a distrugerii sufletului, după modelul bolșevic, dar adaptată cu rafinamente sadice locale.

2. Cine a gândit monstruozitatea?

Oficial, planul a fost condus de colonelul Alexandru Nicolschi, ofițer NKVD naturalizat în Securitate, și de subordonații săi. Dar pionul-cheie în interiorul închisorii a fost Eugen Țurcanu, fost legionar care, după ce a trecut de partea comuniștilor, a devenit executantul de coșmar al reeducării.

El a condus „demascările” – sesiuni ritualice de umilire, bătăi, spălări pe creier și simulacre de autodenunț. Erau nopți întregi în care tinerii erau ținuți în picioare, bătuți până la leșin, obligați să mănânce fecale sau să se lovească între ei, în numele Partidului.

3. Piteștiul nu a fost un accident – a fost un test

Mulți istorici afirmă azi că Piteștiul a fost un program-pilot, menit să verifice dacă se poate crea „omul nou” prin frică și automutilare morală. Dacă mergea, planul urma să fie extins în toate închisorile politice din România. Din fericire – sau doar din pragmatism politic – experimentul a fost stopat de regim în 1952, când riscul de expunere devenise prea mare.

Dar sute de victime au fost iremediabil distruse. Mulți s-au sinucis după eliberare. Alții au murit tăcând. Unii au povestit, dar cu ochii mereu înlăcrimați și cu vocea tremurândă. Ce au trăit acolo nu e poveste de tabără, ci abisul cel mai adânc al cruzimii umane asistate de stat.

4. Moștenirea: frică, rușine, tăcere

După 1989, Experimentul Pitești a fost ignorat mult timp. Era prea incomod, prea greu de explicat, prea românesc în cruzimea lui. Nici până azi nu e pe deplin asumat, iar mulți dintre călăi au murit fără să fie judecați.

Dar pentru memoria noastră colectivă, Piteștiul ar trebui să stea undeva între Auschwitz și Kolîma, ca avertisment că nu e nevoie de camere de gazare sau temperaturi siberiene pentru a distruge omul – e suficientă o închisoare, un gardian și o ideologie nebună.