Nebunia plagiatelor – principala grijă a politicienilor români

România are o superputere administrativă pe care nu o recunoaștem suficient: capacitatea de a transforma orice discuție despre merit într-o discuție despre furt, conspirații și „cine a dat drumul la presă”. Și, cumva, invariabil, ajungem la doctorat. La „dom’ profesor”. La „normele vremii”. La „de ce acum?”. La „atac politic”. La „rețele”. La „Soroș”. La „useriști”. La „focile din piață”. Și, în final, la aceeași melodie obosită: nu contează dacă e plagiat, contează cine a îndrăznit să zică.

Cazul recent (cu ministrul Justiției acuzat că are porțiuni masive copy-paste în teza de doctorat) e o radiografie perfectă a acestei nebunii.

Nu fiindcă România n-ar avea probleme mai mari – are, cât cuprinde. Ci fiindcă politicienii noștri au o ierarhie proprie a fricilor. Și pe locurile fruntașe nu stau spitalele, școlile, infrastructura, securitatea energetică sau economia reală. Nu. Pe locul fruntaș stă panica de legitimitate, panica de „a nu rămâne fără scutul academic”.

Doctoratul: vesta antiglonț de carton a clasei politice

La noi, titlul de doctor e folosit ca un fel de „ștampilă de om serios”. E insigna de polițist moral în țara unde nimeni nu mai are încredere în nimeni. Mai ales în politicieni. Așa că doctoratul devine accesoriu obligatoriu: îl pui pe CV, îl trântești în prezentări, îl arunci în discuție când vrei să pari „profesionist”. Problema e că, de prea multe ori, doctoratul e obținut ca un certificat de decor, nu ca un efort intelectual real.

Și atunci, când vine o investigație care arată „hălci” de text copiate, reacția nu e: hai să verificăm, hai să clarificăm, hai să înțelegem ce s-a întâmplat. Reacția e: hai să închidem gura celui care strică liniștea. Pentru că nu e vorba doar despre un titlu. E vorba despre un sistem de cariere și privilegii construit peste această hârtie ștampilată.

Reacțiile: manualul perfect al politicianului prins în curtea școlii cu tema copiată

Într-o Românie sănătoasă, un ministru al Justiției acuzat de plagiat ar înțelege rapid miza simbolică: Justiția e despre reguli, corectitudine, procedură. Iar plagiatul e furt intelectual, adică fix genul de „șmecherie” pe care ar trebui s-o deteste un ministru al Justiției, dacă rolul lui are un minim sens moral.

La noi, însă, reacția standard vine cu două ingrediente:

1. Victimizarea: „De ce eu? De ce acum?”
2. Delegitimarea: „Articol defăimător, plin de contradicții; nu am plagiat; am respectat normele vremii.”

„Normele vremii” e una dintre cele mai spectaculoase invenții românești. Asta ar însemna că, într-o anumită epocă, furtul era o metodă acceptată. Că „așa se făcea”. Că e cumva nedrept să aplici standarde de bun-simț pe un text care se voia academic. E ca și cum ai spune: „pe vremea mea, dacă furai din buzunar, era tradiție locală, nu infracțiune”.

Și, ca să fie tabloul complet, partidul ministrului sare cu „susținere totală” și reambalează totul într-o altă narativă: nu e un caz de integritate, e un atac politic. Și, brusc, plagiatul nu mai e despre furt, ci despre „cine vrea să-l înlăture” și „ce numiri urmează la parchete”.

Aici e miezul putred: plagiatul devine monedă de schimb în războiul de putere. Nu mai e despre adevăr, ci despre controlul instituțiilor. Totul se reduce la „cine-l pune pe cine”.

Ponta, piesa de teatru în care plagiatorii se supără pe anti-plagiat

Și, ca în orice spectacol românesc complet, intră în scenă Victor Ponta. Omul cu istorie proprie în ”domeniu”, care – într-un univers logic – ar trebui să fie ultimul care dă lecții despre plagiat și moralitate academică. Dar România nu e univers logic. România e univers de talk-show, unde memoria publică e considerată un bug, nu un feature.

Ponta nu discută acuzația în sine. Nu zice: „hai să vedem dacă e plagiat”. El atacă jurnalista și construiește un roman de conspirație cu „rețele”, „Soroș”, „useriști”, „terorism politic” și alte accesorii de delir politic util. Mesajul e simplu: dacă nu-ți convine fapta, demontează mesagerul. Apoi, ca bonus, aruncă în aer și ideea de justiție independentă, insinuând că miza reală e „capturarea României”. O telenovelă cu mafii imaginare, bună de lipit pe publicul care vrea explicații simple pentru realități complicate.

Ce obții din asta? Un lucru genial de toxic: mutarea discuției de la „ai furat?” la „cine te atacă?”. Și, brusc, plagiatul devine un instrument de mobilizare tribală: „noi vs ei”.

PNL și replica sinceră care spune tot: „ultimul plagiator a plecat în 48 de ore”

Apare și reacția din PNL, cu o frază care pare aruncată din greșeală, dar e aur curat pentru înțelegerea sistemului: „ultimul plagiator a plecat în 48 de ore”. Asta nu e doar o replică. E o radiografie a unui mecanism de putere: plagiatul e tolerabil până când devine cost electoral sau cost de imagine. Dacă e prea vizibil, îl arunci peste bord rapid. Dacă nu, îl negociezi.

Deci, nu e vorba de principii. E vorba de managementul scandalului. Politicianul român nu se teme de plagiat pentru că e urât. Se teme de plagiat pentru că poate deveni imposibil de acoperit.

De ce e asta „nebunia plagiatelor” și de ce e obsesia lor principală

Pentru că plagiatul e dovada cea mai ușor de înțeles a unei boli mai mari: impostura instituționalizată. Când un politician e prins cu furt intelectual, nu e doar despre el. E despre:

• universități care au acceptat, validat, girat;
• coordonatori care au închis ochii;
• comisii care au mimat evaluarea;
• partide care au promovat „doctori” de carton;
• instituții care au dormit sau au lucrat selectiv.

Asta sperie clasa politică: nu faptul că un om a copiat, ci faptul că, dacă începi să tragi de fir, iese la suprafață tot puloverul. Iar puloverul e urât, plin de pete și cusut cu ață ieftină.

Plagiatul e, în esență, un test de civilizație. Întrebarea e simplă: în România, mai contează adevărul verificabil sau contează doar cine țipă mai tare? Și, deocamdată, răspunsul e deprimant: contează cine are mai multe trompete.

Țara în care doctoratul e mai important decât legea

Când ministrul Justiției ajunge să se apere de acuzații de plagiat nu prin clarificări academice, ci prin teorii despre „de ce acum?”, când partidul îl apără nu cu argumente, ci cu „susținere totală”, când un fost premier atacă jurnalista cu delir de conspirație, iar restul scenei politice se ocupă de cronometru („în 48 de ore pleacă sau nu pleacă?”), înseamnă că nu trăim o criză de doctorat.

Trăim o criză de bază morală.

Și aici e ironia monstruoasă:

Politicienii se tem de plagiat fiindcă plagiatul le poate strica decorul. Însă decorul e deja găurit. Se vede prin el. Iar publicul nu mai cere perfecțiune; cere măcar un minim de decență: dacă ai furat, recunoaște, pleacă, repară. Nu te urca pe scenă să strigi că ești victima unei „rețele”.

În România, nebunia plagiatelor nu e o întâmplare.

E un sport național practicat de oameni care ar trebui să facă legi, dar preferă să facă fum. Și da, e una dintre grijile lor principale, fiindcă în spatele plagiatului e adevărul simplu pe care îl urăsc cel mai mult: mulți dintre ei n-au nicio legitimitate reală, doar hârtie și tupeu.

Grijile adevărate…

Dacă ar avea un dram de instinct de conservare a țării (nu a scaunului), politicienii români ar trebui să doarmă prost din cu totul alte motive decât „cine a mai plagiat”. Azi, 12 ianuarie 2026, lista de griji reale arată cam așa:

1) Deficitul bugetar și nota de plată care vine peste toți

România intră în 2026 cu un deficit descris în termeni foarte duri (gen „uluitor”), iar asta înseamnă inevitabil: tăieri, taxe, împrumuturi mai scumpe, presiune pe buget. Ăsta e genul de problemă care nu se rezolvă cu comunicate și nervi pe Facebook.

2) Fiscalitatea nouă și impactul pe economie (și pe nervii populației)

Au intrat deja modificări fiscale de la 1 ianuarie 2026, cu efecte mai ales pe firme, proprietăți și venituri. Dacă gestionezi prost povestea asta, îți pleacă investiții, se sufocă IMM-urile și îți explodează economia „pe șoaptă”, nu cu un boom dramatic.

3) Energie și gaze: expiră plafonările, urmează momentul adevărului

Plafonarea la gaze are termen (31 martie), iar statul deja vorbește de scenarii de prelungire/ieșire graduală ca să evite șocuri. Aici se joacă liniștea socială: facturi, industrie, inflație, competitivitate.

4) Reforma pensiilor speciale și blocajul instituțional

Subiectul pensiilor magistraților e în continuare un butoi cu pulbere: presiune publică, presiune UE, CCR care amână/poate bloca, guvern prins între promisiuni și realitate. Dacă asta se gripează, nu e doar scandal: e risc pe bani europeni și pe credibilitate.

5) Costul vieții și starea de spirit: inflație, salarii, încredere

Poți să ai „indicatori” frumoși pe hârtie și tot să ai populația încrâncenată, dacă omul simte că trăiește pe datorie și că statul e o combinație de taxe + nepăsare. Inclusiv sondajele de început de an arată ce apasă: costul vieții, inflația, climatul politic.

6) Funcționarea statului: instituții care livrează sau mimează

De la ANAF (colectare) la sănătate, educație, infrastructură și administrație locală: 2026 nu e an în care îți permiți să „merge și-așa”. Statul trebuie să fie predictibil, altfel orice reformă fiscală devine o bătaie de joc.

În traducere liberă: dacă politicienii își consumă energia pe „nebunia plagiatelor”, e semn că încă joacă în liga mică a supraviețuirii personale. Liga mare e asta: deficit, taxe, energie, pensii speciale, costul vieții și funcționarea instituțiilor. Acolo se câștigă sau se pierde România reală.