Negoiță, fisura din corul PSD: Ilie Bolojan merită susținut!

În ziua în care PSD și-a pus în scenă despărțirea solemnă de Ilie Bolojan, cu cifre negre, gravitate de sală și satisfacția aproape festivă a rupturii, Robert Negoiță a ieșit din rând și a spus ceva aproape scandalos pentru propriul partid: că Bolojan merită susținut.

Un primar greu spune ce partidul nu mai vrea să audă

Nu pentru că ar fi coleg de familie politică, nu pentru că ar fi devenit peste noapte idolul administrației locale social-democrate, ci pentru că a început exact acele reforme pe care toată lumea le invocă în campanie și le evită în practică.

Negoiță a formulat asta foarte clar: „nu e important dacă ne place sau nu Ilie Bolojan, este important că s-au întâmplat niște lucruri până acum”.

Asta nu mai e simplă opinie, ci notă discordantă

Într-un partid care tocmai și-a încălzit baza pe ideea divorțului, o asemenea intervenție nu este doar o părere personală spusă pe fugă.

Este o fisură în disciplina emoțională a momentului.

Când 97% din partid votează ieșirea de sub Bolojan și unul dintre cei mai grei primari ai PSD vine să spună că omul „ar merita puțină susținere”, avem deja ceva mai mult decât o excentricitate de seară. Avem un semn că, sub tencuiala groasă a unității de congres, nu toată lumea din PSD respiră la fel.

Negoiță a spus, de fapt, lucrul interzis

Și anume că reforma administrativă nu e o poezie frumoasă, ci o operațiune care lovește exact unde sistemul are carnea mai moale: în aparatul supradimensionat, în rețelele de pile și în acea vegetație de rubedenii care crește liniștită pe bani publici.

Negoiță nu s-a încurcat în eufemisme.

A spus direct: „Reforma administrativă este foarte importantă, că mai reducem din aparatul ăsta mare consumator de resurse, cu nenorociri, pile, rubedenii”. În politica românească, o asemenea frază spusă din interiorul PSD are aproape valoarea unei indecențe.

Când un om din PSD laudă curățenia, trebuie să-l asculți atent

Nu fiindcă s-ar fi convertit brusc la puritanism administrativ, ci fiindcă știe foarte bine ce spune și unde apasă. Robert Negoiță nu este un moralist de platou, ci un om care trăiește în miezul administrației și al raporturilor de putere locale.

Tocmai de aceea, când vorbește despre „societățile astea de stat, care generează pierderi în fiecare an și de asemenea colcăie de pile politice”, trebuie luat în serios. Nu pentru că ar descoperi lumea acum, ci pentru că spune cu voce tare un adevăr pe care propriul său partid preferă, în aceste zile, să-l acopere cu zgomot politic.

Robert nu-l laudă sentimental pe Bolojan, ci îi recunoaște direcția

Asta merită subliniat limpede. Esența mesajului său nu este „îmi place Bolojan”, ci altceva: nu contează atât omul, cât direcția reformei.

Rezumatul corect al intervenției lui Robert ar suna așa: nu mă interesează în primul rând dacă-mi place sau nu premierul; mă interesează că au început lucruri grele în administrație și în companiile de stat, iar pentru asta el merită susținut.

De aceea și fraza lui cea mai grea politic rămâne aceasta: „Din punctul meu de vedere, pentru reforma din companiile de stat și pentru reforma în administrație, are toată susținerea”.

PSD vrea să scape de Bolojan, nu neapărat și de adevărul pe care-l aduce cu el

Aici este miezul. Ilie Bolojan nu a devenit incomod doar fiindcă a produs costuri electorale. A devenit incomod și fiindcă a atins exact acele zone pe care sistemul le protejează reflex: aparatul supraconsumator, companiile de stat, sinecurile și rețelele de dependență.

De aceea, susținerea lui Negoiță nu e doar o politețe individuală.

E o recunoaștere indirectă a faptului că Bolojan a apăsat pe nervii reali ai sistemului. Când un primar greu al PSD spune, în plină mobilizare anti-Bolojan, că direcția este bună, problema partidului devine dublă: nu mai are doar un conflict cu premierul, ci și un conflict cu propriile sale adevăruri nespuse.

Fisura aceasta contează mai mult decât pare

În politică, marile rupturi nu vin întotdeauna din documentele oficiale, ci din micile adevăruri rostite pe lângă ele.

PSD încearcă în aceste zile să livreze imaginea unui partid compact, hotărât, unanim.

Dar apariția unei voci precum Negoiță arată că sub armura colectivă există încă oameni care înțeleg un lucru simplu: nu poți denunța la infinit reforma doar fiindcă lovește unde doare.

Iar finalul intervenției lui Robert e aproape la fel de important ca restul: „știu că nu este foarte comodă, știu că pe unii îi deranjează, dar asta este opinia mea”.

Așadar, Robert a spart puțin vraja consensului și a reamintit că, dincolo de ritualul de partid, există și realitatea administrativă a unei țări care nu mai poate fi ținută doar în vorbe.