Neolegionarismul de cimitir: trecutul mărșăluiește în haine noi

În România lui 2025, istoria refuză să se lase îngropată. Mai precis, o parte sumbră a ei — cu miros de ură, mitologie naționalistă și simboluri interzise — își face din nou apariția, nu pe furiș, ci în plină zi, cu icoane, cântece și port popular, mimând evlavia. Ultimul episod: o manifestare cu evidente conotații legionare la mormântul părintelui Ilie Lăcătușu, în Cimitirul Giulești din Capitală.

Reapariția spectrului legionar

Zeci de persoane, majoritatea tineri, unii îmbrăcați în port popular, au participat la o „pomenire” devenită rapid procesiune propagandistică: s-au scandat lozinci religios-naționaliste, s-au cântat cântece din repertoriul interbelic legionar și s-au fluturat simboluri care trimit fără echivoc la Mișcarea Legionară. Incidentul este anchetat acum de autorități, dar, dincolo de sancțiuni simbolice sau eventuale plângeri penale, rămâne o întrebare care ne înțepenește în pragul unei istorii care nu trece:

de ce renaște legionarismul românesc și cine sunt cei care îl cultivă?

O scurtă istorie a unei ideologii toxice

Mișcarea Legionară a fost fondată în 1927 de Corneliu Zelea Codreanu, într-un context de criză identitară și socială, după Marea Unire. Dincolo de mitologia mesianică, „Legiunea Arhanghelului Mihail” a fost o organizație fascistă violentă, marcată de antisemitism radical, crime politice și cultul morții.

După al Doilea Război Mondial, mișcarea a fost interzisă, iar în perioada comunistă, orice referire la ea era pedepsită dur. Cu toate acestea, în exil, dar și în zonele subterane ale României, legionarismul a continuat să respire prin publicații obscure, amintiri, povestiri mistificate și printr-o victimizare persistentă: „nu am fost înțeleși, noi am vrut doar binele neamului”.

După 1989, în numele libertății de exprimare, simbolurile și ideile legionare au început să reapară: mai întâi timid, prin reeditări de cărți și reînhumări „cu onoruri” ale unor legionari notori, apoi din ce în ce mai vocal, infiltrând discursul naționalist, religios și conservator.

Cultul martirilor și reabilitarea imposturii

Cazul părintelui Ilie Lăcătușu este simbolic. A fost un preot care a suferit în detenție comunistă și al cărui trup s-a păstrat în stare de neputrefacție, fapt ce a dus la o venerație locală și apoi la o mitologizare a figurii sale. Această mitologie a fost deturnată de grupări ultranaționaliste care transformă mormintele acestor „sfinți” în altare ale identității „neamului pur”.

Fenomenul e periculos nu prin amploarea numerică, ci prin tăcerea complice care-l înconjoară. Din teamă de a părea „anticreștin”, autoritățile închid ochii când în cadrul unor manifestări religioase se infiltrează semne legionare. Un steag verde, o cruce dublă, o poză cu Codreanu — toate sunt „iertate” sub pretextul „tradiției” și al „respectului pentru jertfă”.

Neolegionarismul de azi: între conspirație, frustrări sociale și ”romanticism” ieftin

Legionarismul nou nu mai e ce-a fost. Nu mai avem Căpitanul cu mantie albă și nici batalioane paramilitare care ucid miniștri în fața tribunalului. Avem, în schimb, o formă difuză de radicalism naționalist care se hrănește cu frustrările prezentului: dezamăgirea față de clasa politică, prăbușirea autorității morale a statului, goana după identitate și nostalgia după „o ordine” care pare mai justă decât haosul tranziției.

Este un legionarism cu influenceri și podcasturi, care combină discursul religios cu cel suveranist, care își extrage forța nu din ideologie, ci din emoție și revoltă viscerală. El se insinuează în discursul AUR, în mișcările „tradiționaliste”, în teoriile conspiraționiste anti-UE, anti-NATO, anti-orice. Poate că nu e organizat, dar e răspândit — și tocmai de aceea periculos.

Legionarismul nu e folclor. E boală.

Un mit care trebuie spart este acela că „legionarismul face parte din istoria noastră, deci trebuie acceptat”. Fals. Nazismul este și el parte din istoria Germaniei, dar negarea Holocaustului e infracțiune. Mussolini este parte din trecutul Italiei, dar a glorifica fascismul e ilegal. În România, în schimb, avem memoriale pentru legionari, troițe, morminte vizitate cu pioșenie și cărți reeditate cu entuziasm. Există o breșă morală în sistemul nostru de valori care permite întoarcerea monstruoasă a acestui spectru.

Legionarismul nu este o tradiție, ci o deviație. Nu este credință, ci impostură religioasă. Nu este naționalism, ci fanatism.

Ce e de făcut?

1. Educație istorică lucidă. Tinerii români nu știu ce a fost Mișcarea Legionară. Nu li se predă clar, nu se explică contextul, crimele, pericolul. Fără memorie, suntem carne de tun pentru manipulări.
2. Supraveghere activă. SRI, DIICOT, CNSAS — toate instituțiile statului trebuie să trateze cu seriozitate acest fenomen, pentru că în multe cazuri e vorba de organizații care militează activ împotriva ordinii democratice.
3. Separarea reală a religiei de politică. Este esențial ca BOR să se delimiteze ferm de orice manifestare care amestecă naționalismul extremist cu ortodoxia. Altfel, devine complice prin tăcere.
4. Reglementare și sancțiune. Legislația există, dar nu e aplicată. Legea 217/2015 interzice cultul legionar. Încălcarea ei trebuie să fie urmată de sancțiuni vizibile, nu doar anchete în sertar.

Trecutul e încă viu, dar trebuie exorcizat

Incidentul din Giulești nu e o simplă rătăcire. E semnul că România nu și-a făcut lecțiile. Dacă azi tineri de 20 de ani, crescuți în democrație, flutură steaguri verzi și cântă „Sfântă tinerețe legionară”, atunci înseamnă că ceva putred macină societatea noastră.

A înfrunta legionarismul nu înseamnă a lupta cu niște fantome. Înseamnă a ne apăra luciditatea, democrația, memoria și viitorul. Orice altă atitudine e trădare. Sau, mai grav: complicitate.

Dușmani de moarte, dar nu de valori: legionarismul și comunismul – o falsă opoziție

Una dintre cele mai persistente confuzii din spațiul public românesc post-1989 este ideea că, doar pentru că s-au opus comunismului, legionarii ar fi avut un soi de noblețe morală, că ar fi fost „buni prin comparație”. Un soi de rescriere maniheistă în care, dacă comuniștii au fost răi, atunci legionarii — automat — au fost buni. Nimic mai periculos.

Faptul că legionarismul s-a aflat în conflict cu regimul comunist nu șterge în niciun fel natura fascistă, violentă și extremistă a acestei mișcări. E ca și cum am spune că doi torționari care se urăsc reciproc se absolvă de crime doar pentru că nu se plac. Nu. Ambii rămân torționari.

Ideologii totalitare în haine diferite

Atât comunismul cât și legionarismul sunt ideologii totalitare, cu accente mesianice, cu obsesia purificării și a reeducării, cu dispreț față de individ și cu apetență pentru violență justificată „istoric”. Diferențele apar în registrul simbolic și în vocabular: comuniștii vorbeau despre proletariat, despre internaționalism și despre lupta de clasă; legionarii invocau „sângele neamului”, „mântuirea prin suferință” și „sfințenia națiunii”.

Dar în esență, ambele mișcări se aseamănă în disprețul pentru pluralism, în autoritarismul justificat de un ideal absolut și în transformarea ideii de om într-un pion al unui Proiect total.

Reeducarea prin tortură, un teren comun

Paradoxal sau nu, unele din cele mai sinistre episoade ale regimului comunist, cum ar fi „reeducarea” de la Pitești, au fost conduse de foști legionari care, în schimbul vieții, au acceptat să devină torționari ai foștilor tovarăși de celulă. Acești „convertiți” nu au avut nicio reținere să aplice torturi atroce, sub ochiul vigilent al Securității, tocmai pentru că fuseseră deja formați în cultul fanatismului. Trecerea de la o extremă la alta nu a fost o ruptură, ci o mutație de conveniență.

Așadar, legionarismul și comunismul nu au fost doar dușmani istorici, ci frați ideologici aflați în conflict de dominație, două fantasme ale unei lumi care refuză libertatea și se închină ordinii impuse cu bâta.

Mitul anticomunist ca scut moral

După căderea regimului Ceaușescu, spațiul public românesc a fost invadat de o „foame de eroi”. Cum majoritatea clasei politice era compusă din foști activiști PCR sau urmașii lor, orice voce care părea să fi fost anticomunistă devenea automat venerabilă. În acest vid moral, unii legionari au fost reîmbrăcați în hainele martiriului, ca și cum detenția i-ar fi curățat de trecut. S-a uitat că au ajuns în închisori nu pentru că au spus adevărul, ci pentru că făcuseră parte dintr-o altă rețea de fanatism.

Anticomunismul a fost, în acest context, convertit într-un detergent ideologic: „a fost legionar, dar a suferit în pușcărie” — o frază des întâlnită în discursul public, care ar trebui să stârnească vigilență, nu compasiune. Suferința nu spală fapta.

Două fețe ale aceleiași monede întunecate

A compara legionarismul cu comunismul pentru a-l „spăla” pe primul este o eroare istorică și morală. Faptul că două regimuri s-au luptat între ele nu înseamnă că unul merită glorificat. Ambele au ucis, au mințit, au manipulat mase și au vrut să construiască „omul nou” prin demolarea celui existent.

Singura diferență e că în postcomunism, în lipsa unei de-comunizări reale, s-a deschis larg poarta pentru reabilitarea unui legionarism romantic, împachetat în straie folclorice, bisericești și naționaliste. Dar pericolul e același: radicalismul care se hrănește din ignoranță și sete de autoritate.

Iar a înfrunta acest radicalism nu înseamnă a alege între două răuri. Înseamnă a refuza ambele.