Nepoata lui Moromete

Publicat: 16 dec. 2021, 07:45, de Nina Marcu, în Cultură , ? cititori
Nepoata lui Moromete
Cristina Cretu

Poate pentru că e iarnă, poate pentru că mai nimeni nu mai spune povești la gura sobei, poate pentru că, după atâta bombardament cu pandemia și virusul vieții avem nevoie și de altceva, m-am gândit să vă poftesc la taclale. Altcumva. Că despre ăia din capul statului ori despre cotidianul fad și cenușiu, cu toate ale lui, în care trăim, aflați voi, din alte părți.

Cât ne mai lasă doamna, că era să zic coana, Europa să ardem un lemn în sobă, cât mai miroase a gutui și a vin fiert cu scorțișoară în casă, cât mai guiță porcul prin câte un coteț, cât mai vin colindătorii de Crăciun, cât ne mai dă inima ghes la povești, păi, hai să povestim! Așa că, dragii moșului, că ai babei nu poci să zic, faceți-vă comozi în fotoliul de la geam, verificați bateria telefonului, să nu vă lase, cum e vorba aia, cu fundul în baltă când povestea curge mai dihai, dați drumul câinilor prin bătătură, să nu vă calce hoții, și hai la povești!

Azi, zic să ne întoarcem cu faţa către sat, locul de unde, deşi unii nu recunosc, am plecat, bună parte dintre noi. M-am gândit să vă prezint o fată care să vă sensibilizeze, să vă emoţioneze, să vă încânte, să vă facă, tainic, să lăcrimaţi, când vă spune povestea ei. O poveste de viaţă. O poveste de viaţă aşa cum e. O poveste care, nu ştiu de ce am impresia – sau, poate ştiu – vă va plăcea. M-am gândit să vă aduc firul ierbii verzi, de acasă, aproape, şi foşnetul salcâmilor, când îi sărută vântul, şi uliţele satului de odinioară, şi oamenii de mai demult, şi mirosul pâinii din vatră. Şi câte şi mai câte. Povestea de azi nu e de pe când făcea salcâmul… asta… plopşorul pere. Povestea de azi este despre să fim. Povestea de azi, ca orice poveste mirifică, încă se scrie. Şi, după cuviinţă, zic să lăsăm firul poveştii să curgă. Cristina Creţu, fata care are secrete cu nucul din curte, are grijă să nu se încurce. El, firul… Firul poveştii… Căci e o scriitoare care știe, cum puțini mai știu, noima vorbelor de tot felul.

Î: Fată de la ţară. Tu. Şi afirm cu mândrie că şi eu. Te-aş întreba dacă ţi-ai negat vreodată rădăcinile, însă, ştiu că, nu doar n-ai făcut-o, dar te-ai şi fălit cu faptul că eşti fată de la ţară. Aşa că, te întreb altceva şi altcumva: de unde eşti, fetiţo, cum zice ţăranul, dă pământ? D-a cui? Cine a fost mă-ta, cine a fost tac-tu? Da’ fraţi ai? Niscaiva acareturi? Ceva, pământ? Mai la deal, mai la vale? Bun dă pus porumb şi grâu pă el? Sau e d-ăla dă bălteşte apa-n el şî nu să face porumbiştea, dă rămâne vaca şî calu’ fără tain? Şi io-mi ud picerili – unu’ şi-aşa l-am avut betegit în vară – când viu pă la tine. Vreo zece arii dă vie ai şi tu, maică, să avem vin pân’ la arat? Vai dă zilili mele, cât am scris aciişa, n-am legumit neam! Adică, am fost cam farfara dă gură! Şi te-am obosit din prima. Nu, nu… Am făcut să te ia sudoarea. Da’ lasă că te hodineşti tu după ce ne omenim cu nişte cârmâz de-ăsta negru şi cu nişte cozonac alb, bun, frământat în căpistere, de-l rupi felii, felii. După mămăliga cu sare și cu ceapă roșie, spartă-n pumn, io iau frimiturili cu foraşu’ şi leg căţeaua la porcoiu’ de paie, tu, adică, matale, nu ştiu, poate pui zăgârna aia cu caş la scurs şi apoi brânza-n putină… Of… Mi-o fi ieşit, nu mi-o fi ieşit să vorbesc ca pe vremea când eram noi, copii… Dac-a ieşit, să fim sănătoase, dacă n-a ieşit, tot aşa. Eh, şi dacă tot ne-am apucat, prezintă-te, după cuviinţă, Cristina Creţu. Ca să ştie oaminii ăştia cu cine m-am întins la o tacla, la mai multe.

R: M-am născut în satul Târnava, comuna Botoroaga, județul Teleorman. Eu m-am născut dintr-un vis, mama m-a lăsat să vin pe lume dintr-un vis religios. Sunt al patrulea copil al familiei. Când m-am născut, mai trăiau doar doi dintre frați, un frate de cincisprezece ani și altul de doisprezece ani. Celălalt frate, care ar fi fost cu opt mai mare decât mine, murise sugând la pieptul mamei, la numai nouă luni. Casa noastră este o casă țărănească, făcută din chirpici. Tata spunea limpede, ,,la noi, la câmpie, e sărăcie, nu avem lemn, nu avem piatră…’’ Casa noastră are nouă odăi. Am scris undeva că am crescut într-un fagure. Mama îmi povestea că strângeau salcâmi, nu era ușor în vremurile acelea, și când aveau materialele, mai adăugau o cameră. Curtea noastră era a tatei, pământul din câmp, câteva pogoane și patru arii de vie au fost zestrea mamei. În afară de pământ, mama a mai venit în noua familie cu o mașină de cusut Singer. Când s-au luat părinții, tata avea o căsuță cu două odăi. Au demolat-o și au construit alta, ajutați de neamuri, de vecini, cu două camere pentru dormit, o sală, o cameră unde se aprindea focul în sobă, adică unde se afla horna, și o verandă deschisă, pe care, ulterior, au închis-o, punându-i geamuri, să nu mai bată pereții ploaia și zăpezile.

Sunt fata lui Dumitru Crețu. Lumea îi spunea Mitică. De copil, am putut să citesc tristețea în ochii unui om: ai tatălui meu, care a rămas orfan de tată, de când avea șapte ani. Bunicul, despre care am auzit că era un om blajin, a murit la vârsta de 33 de ani, după ce l-a prins o ploaie rece pe câmp. Tata îi uitase chipul. Se chinuia să și-l aducă aminte și rămânea neputincios, nu avea nicio fotografie cu tatăl sau. Nu este trist să nu lași o fotografie în urma ta? Pe mama o chema Gherghina. Lumea îi spunea Georgilica. Mai repede spuneam numele mamei, dacă mă întreba cineva a cui sunt, pe tata nu îl vedea multă lume, el se trezea la patru dimineața și pleca la ferma de la Drăgănești-Vlașca și se întorcea seara, la ora șapte. Așa se face că masa de seară, la noi, era sfântă. Mama îl aștepta cu mămăligă caldă pe masă. Mâncam, vorbeam, ne ascultam sufletele, apoi, tata avea grijă să întoarcă ceasul, să se trezească la timp în ziua următoare.

Din toate acestea, am înțeles truda părinților mei să mă crească. Mereu am simțit o datorie în suflet față de ei, nu știu, aș fi vrut să le mulțumesc, să-i răsplătesc frumos. Așa sunt poveștile, iar eu am trăit într-o poveste când am fost copil.

Î: Of, m-ai emoţionat. Şi eu nu trebuie să mă emoţionez. Că nu mai ţin cârma bine. Spune-mi, Cris… Ce înseamnă satul tău pentru tine? Aţa… Te trage aţa către el? Şi cât din el porţi cu tine, în tine, pe oriunde te duc paşii în lume?

R: „Oamenii poartă chipul locului în care s-au născut”, spunea Ion Dodu Bălan. Mă regăsesc în aceste cuvinte. Îl port în suflet, oriunde m-aș afla, valorile mele sunt cele pe care le-am primit în copilărie, nu numai din partea familiei, ci a tuturor oamenilor care m-au învățat ceva de bine, am simțit că fac parte dintr-o comunitate, am fost un om cu sufletul plin. Acesta e satul.

Î: Ai făcut jurnalismul şi, la un moment dat, te-ai apucat de scris cărţi. Povesteşte-ne, aşa cum numai tu ştii să povesteşti, despre activitatea ta literară. Ce ai scris, cum, de la ce ai pornit, care e nota caracteristică a scrisului tău, unde ai publicat. Nu sări peste nimic, că noi suntem numa’ ochi şi urechi.

R: Am terminat jurnalismul, e adevărat, dar nu am lucrat în presă, ci la o firmă de export piese de tractor, unde am fost director. Eu am început să scriu din durere. În mai 2015, am fost operată în regim de urgență de hematom sternal, cu infecție mare în corp. Din cauza infecției, mi-am pierdut mult din auzul la urechea dreaptă. Stânga îmi murise de mult, la 20 de ani, când am primit o palmă de la cineva. Mi-a fost frică de moarte, dar nu de moarte în sine, ci de faptul că mor și lumea nu știe ce fel de om am fost, cum am gândit, cum mi-a fost sufletul și, pe lângă mine, lumea să-i uite și pe alții, pe care eu i-am cunoscut și care mi-au atins sufletul… Lumea uită repede. Mi-a fost teamă de uitare. Încercări de a scrie au mai fost. Am fost premiantă. Am luat numai premiul întâi. Am fost un copil trist, frații mei plecaseră la oraș și am rămas singură. Am fost un copil visător, cu o imaginație mai mare. De pildă, în compunerile mele școlare personificam cu ușurință țara, florile, râul etc. Ochii mei vedeau altceva. Mergeam la olimpiade. Munceam mai mult. Voiam să-mi bucur părinții. Nu plăteam nimic pentru asta. Venea de la mine.

În 2016 am publicat primul volum, un volum de poezie (,,Iarna dintre noi’’, editura Liric graph). În poezie, în general, plâng. Tot plânsul din mine îl scot prin poezie. Editura a publicat toate poeziile trimise. Vorbind acum, aș mai fi tăiat din ele, dar e bine și așa, niciodată nu mi-a fost rușine cu mine. ,,Aceasta sunt eu!’’, ,,am strigat’’ atunci, în august 2016. Cine eram? Un om cu o spaimă, care începuse să meargă pe un drum necunoscut și care, atunci când s-au limpezit apele, a văzut că tot nu a reușit să se definească.

Am dat primul interviu filmat. Antoaneta Rădoi m-a invitat la ,,Cafeneaua interviurilor’’. Ce-mi spune, ,,De ce nu scrii proză, Cristina?’’ Eu m-am mirat atunci, mi se părea greu, însă, ușor-ușor, mi-am zis că am un munte mai mic de amintiri. Trebuia să spun despre ele, trebuia. Proza e rotundă, e perfectă, cuprinde orice, chiar și niște raze de poezie. La un eveniment, m-am întâlnit cu domnul Nicolae Țăranu. M-a luat de-o parte și mi-a zis să nu-mi fie rușine că sunt de la țară, i-am spus că nu mi-e, că am suflet de țăran. Așa spun, am trăit cât două vieți, m-am privit în două oglinzi, sunt tot eu și iubesc simplitatea. Am scris despre părinți, despre vecini, mai mult despre bătrâni, eu le vedeam și vorbele când le ieșeau din gură, îi filmam cu ochii când eram copil, am scris despre oameni care mi-au atins sufletul și am căutat întotdeauna ca textul meu să aibă un mesaj ascuns, pe care să-l deslușească cititorul.

În 2017 am strâns textele de proză scurtă și le-am publicat la Astralis. Volumul s-a numit ,,Temple de trei zile’’, asta în primăvară, iar în toamnă, am publicat la editura Eikon ,,O carte pentru primăvara mea’’, un volum de memorii, despre perioada adolescenței mele, când am fost sportivă, despre lupta mea pentru o viață mai bună. În 2018 am publicat, tot la editura Astralis, ,,Un loc din câmpie”. Din nou texte de proză scurtă, pe linia celor din Temple.

Așadar, până acum am publicat patru cărți, am publicat în diverse antologii (poezie, mai mult), mai puțin în reviste, dar de doi ani, am o rubrică săptămânală -,,Oameni și locuri’’- în revista ,,Literatura de azi’’, revista sub egida U.S.R, un lucru frumos, de fapt, cel mai frumos care mi s-a întâmplat și pentru care îi mulțumesc domnului Daniel Cristea-Enache, directorul revistei.

Î: Minunat. Şi, în curând, ce urmează, cu ce poveşti ai de gând să ne încânţi?

R: Mi-aș dori să public o carte de tablete. Scriind la revistă, m-am trezit că fac portrete oamenilor. În două linii, gata omul. Am portrete de țărani și portrete de orășeni. Cele două oglinzi…

Î: Te-nţeleg. Şi eu, ca una care stau şi la ţară şi la oraş, am poveşti din ambele părţi. Te întreb, e mai greu să scrii o carte sau e mai greu s-o publici?

R: Scrisul nu e ușor. Eu scriu rar. Dar vine de undeva, de sus. Mă gândesc, să zicem, la oameni despre care nu am vorbit zeci de ani, deci au pierit de mult, iar eu, noaptea mai mult, mă apuc și scriu despre ei, despre o vorbă, un gest al lor, cu emoția regăsirii. Uneori, chiar plâng de emoție. De ce m-am gândit la X, îmi spun, nu cumva îmi cere asta din lumea în care se află? Deci, scriu greu, eu scriu despre oameni și fapte, într-un text scurt de-al meu s-a scurs o viață, merg întodeauna pe adevăr, așa mă lasă sufletul… Scriu greu, public greu. Când am bani. Tiraj mic. Pentru ultima carte am avut doi sponsori, soțul unei prietene din Spania și verișoara mea.
Nu am scris pentru bani.

Î: Şi p-asta o ştiu. Aş putea să mă-ntind mult aici, însă, din motive obiective şi certe, n-o fac. Cui se adresează scriitura ta, pentru cine scrii, ce segment de piaţă vizezi?

R: Chiar acum câteva zile cineva din satul meu, dintr-o generație mai tânără, mi-a scris că a auzit de numele meu. Am simțit că a scris cu sinceritate și că eu am făcut un lucru bun. A fost de la mine. Am scris pentru fiul meu, să nu mă uite, pentru oamenii din satul meu și pentru toți care iubesc satul românesc de odinioară, o lume care, încet-încet, a pierit aproape cu totul…

Î: Cu care dintre greii scrisului românesc crezi că te asemeni la stil? Ai vreunul care îţi e… n-aş zice mentor şi nici idol… care îţi e plăcut peste poate, prin scriitură?

R: Spun ce mi-au zis cititorii, unii, citind ceea ce am scris, s-au gândit la Eugen Barbu, la ,,Groapa”, alții, la Marin Preda… Îmi place să spun despre mine că sunt ,,o nepoată a lui Moromete”, după cum m-a văzut regretatul Rodian Drăgoi, Dumnezeu să-l odihnească!

Î: Ai scris despre oamenii din satul tău. Cei mai mulţi, probabil, s-au simţit mândri să se regăsească în paginile unei cărţi, să vorbească lumea despre ei, să rămână pentru posteritate. Căci, soarta unei cărţi, că le place sau nu unora, asta e: dăinuie azi, mâine, peste multe sute de ani. Am spus mereu, când am fost întrebată, o spun şi acum, neîntrebată. Cartea e fabuloasă şi peste 400, şi peste 500 de ani. Cu filele îngălbenite, cu colţurile îndoite, cu coperta ştearsă. Dar tot fabuloasă. Ca o femeie frumoasă. Care, poate are riduri pe la ochi şi pe la colţul gurii, când trec anii peste ea, însă, mama mamei ei, e tot frumoasă. Aşa… Să las divagatul. Au fost şi din cei care s-au supărat că i-ai amintit în cărţile tale?

R: Am scris un text, în Temple, ,,Luni, după nuntă”, în care am vorbit despre puritatea fetelor de odinioară și despre un obicei. Am scris despre noaptea nunții fratelui meu cel mare. L-am amintit, în treacăt. Ochii mei au fost pe soția sa. S-a supărat pe mine. Nu a vorbit cu mine șase luni. Ne-am împăcat, a stăruit altcineva din neam să mă ierte și la scurt timp fratele meu s-a petrecut din această lume. Am suferit mult, mult.

Î: La Marin Preda, salcâmul e ridicat la rang de simbol. Tu ce copac, ce pom fructifer, ce arbust simţi că te reprezintă, ca fată de la ţară, ca fată din sudul ţării de la ţară?

R: Și eu iubesc salcâmii. La noi, salcâmii sunt hotar. Sunt lângă garduri. Pe vremuri, nu existau garduri. Dar erau salcâmii. Salcâmii sunt stâlpii casei părintești. Aș fi vrut să avem camere puțin mai înalte, mama mi-a dat răspunsul și atunci am înțeles: ,,Atât au fost salcâmii!’’.

Mai iubesc nucul. Avem în curte, într-un colț, un nuc. Și-a lăsat o creangă înspre casă, de parcă o arată sau o mângâie. Sub nuc e o masă mare. Acolo ne strângeam, mai cu seamă la mesele de Paște. Mama, sărmana, mânca stând în picioare, să ne vadă mai bine pe toți și de drag. În curtea din spate avem zarzări, pruni și meri. În curtea din față, duzi și un păr. Odinioară, lângă ușa din spate, ca un străjer, un gutui. Mă urcam cu ușurință în el și de acolo, sus pe casă, să nu mă prindă mama, să nu mă bată. Am mâncat și bătaie, mai făceam eu vreo trăsnaie. Cel mai frumos era un brad în fața casei. L-a trăsnit într-o zi. Bradul ne-a salvat casa. Am scris mai mult despre acel nuc. El a auzit tot ce ne-am spus.

Î: Secretos nucul, cred. N-a spus nimănui cele auzite. Auzi, îmi vine-n cap şi-i musai să te-ntreb: puricei ai mâncat acasă, la ai tăi? Şi, dacă da, explicăm şi noi celor care nu ştiu despre ce vorbim aici? Sau, boabe fierte de porumb, în ceaun, pe plită? Sau turte, azime, cococele, cum se numeau în zona ta?

R: Nu am mâncat puricei, dar am mâncat mămăligă rece cu ouă ochiuri. Când eram în clasa a IV-a, unchiul meu, fratele mamei, m-a învățat să aprind aragazul. Am mâncat păsat cu lapte și untură, iar odată, mama a făcut pâine din mălai și făină, laolaltă, cum se făcea pe vremuri, când oamenii nu aveau făină multă sau o vindeau pentru niște bani amărâți. Era dulce. Și iar m-am întristat. Lumea chiar s-a chinuit odinioară. Tata mi-a zis că a mers la școală cu boabe fierte de porumb în buzunar.

Î: Aşa era lumea aceea, aşa era atunci. Hm… Tare mă atingi la coarda sufletului cu ce-mi spui! Aproape că mă duc cu gândul şi cu imaginaţia în vremurile acelea. Of… Revenim. Ca să descoperi stări, trăiri, principii la oamenii din jur ai nevoie de spirit de observaţie. Şi tu, clar, îl ai din plin. Ce te încântă, ce-ţi place să descoperi la personajele tale?

R: Îmi place să văd un om sincer, mi-e teamă de oamenii ascunși, indiferent cum sunt, dar să fie sinceri. Îmi plac oamenii ,,cu sare și piper’’, nu pot să scriu despre oricine, am o selecție trasată de sufletul meu.

Î: Sunt şi lucruri care te oripilează la semenii noştri? Pe care nu îndrăzneşti să le mărturiseşti filei de hârtie? Sau, prin structura ta, treci peste ele şi vezi şi descoperi şi afli doar chestiunile pozitive şi frumoase?

R: În general, am scris despre familia noastră, amintirile mi-au fost dragi, mama a murit cu douăzeci de ani în urmă, iar tata cu unsprezece, am scris să nu-i uit. Uneori, de dor, citesc un text anume, așadar, orice vorbă de duh a lor mi-a fost sfântă, dar există și personaje ușor negative, cum ar fi Niculae Pâsu, un vecin. El, când întreba de nevastă-sa, nu-i spunea pe nume, zicea simplu: ,,Proasta mea e la voi?’’ Eu am scris…

Î: Hm… Biata femeie… Eşti fată de la ţară. Aşa că, zic să ne spui câteva cuvinte, câteva expresii, câteva formulări folosite de oamenii din zona ta.

R: Calitate – ,,muc și sfârc”, om cu experiență – ,, trecut prin ciur și dârmon”, om căpos – ,,fier al doilea’’, ,,a făta bani”, ,,a se zgâria pe ochi”, ,,a se încăibăra”, ,,a rupe mânecile cuiva”, ,,sută-n mie’’, a fi pe murgite, a se întunerici, ,,nimiez’’ etc.

Î: Super. Pe unele le ştiu, pe altele acum le aflu. Aveai, cum se zicea atunci, pom de Crăciun? Şi cum, cu ce îl împodobeai?

R: Pomul meu de Crăciun era bradul din fața casei. Frații mei îl împodobeau cu o instalație făcută de ei, cu becuri colorate cu tempera. Ei pirogravau, făceau tablouri și le dădeau cu lac, îmbrăcau cu rumeguș pahare, ciocneam cu plăcere acele pahare, aveam și eu unul mic, mic, un degetar, ,,palaul meu”… Un tablou. Odată, mi-au cumpărat un brad și l-au adus în casă. Îl împodobisem cu globuri, lumânări și pusesem vată, în chip de zăpadă.Am adus-o pe Minodora, păpușa mea, și am pus-o în brad. Fratele cel mare așază un pachet frumos în brad. Eu alerg și-l desfac, sunt curioasă peste fire. Văd o mămăligă pătrată și plâng. O aud pe mama certându-l: ,,N-o mai cherlăi, Mariane!”

Î: Hai că eu nu te cherlăi, o iau domol. Mai ai în casă, acum, lucruri care amintesc de satul de odinioară? Nu ştiu, un macat pe pat, o ie, un ilic, o faţă de masă, vreun glob, vreo beteală?

R: Mâncăm mămăliga pe fund de lemn. Am o velință țesută de mama, o față de masă cusută pe etamină, dar lucrul cel mai de preț, o icoană cu Maica Domnului plângând, icoană pe care mi-a dăruit-o pentru casa mea și pe care nu a apucat să o vadă…

Î: Cea mai bună mămăligă asta despre care zici. Pe vremea copilăriei tale – acum, nu mai bag mâna în foc că e aşa – nunta şi înmormântarea erau evenimente speciale în lumea satului. Ai câte o amintire cu aceste două taine? Lasă condeiul tău minunat să zburde şi să ne povestească şi nouă.

R : Am mai multe texte, ,,Nunțile de odinioară’’, ,,Nunți și tărășenii’’, ,,Luni, după nuntă’’, ,,La priveghi’’, ,,Ochii nu uită’’,,Fusele’’…

Redau un text: Nunți și tărășenii

Tata povestea:

– Eram tineri și ne-am dus la o nuntă la Călugăru. Mă-ta știa lecția, dinainte. Îi spusesem: vezi, când mergem la vreo nuntă, o veni vreunul să se ia de tine, să-ți zică o vorbă tronc, tu nu care cumva să vii la mine și să-mi spui atunci, că poate oi fi drojdiit și mă iau cu omul la bătaie și stricăm nunta oamenilor. Ăsta mi-era cuvântul. Ne-am dus. Față-n față cu noi, erau unii luați de curând, ca și noi.
– Nu știu cum m-a prins singură ăla, eram afară din cort, a continuat mama istorisirea. Ion îl chema, Mitule? Parcă Ion. M-a apucat de braț și mi-a zis:
– Mergi până la mine? Că venim repede îndărăt, nu ne știe nimeni…
– Merg, i-am răspuns eu, și pe loc l-a luat tremuratul, mă ținea de braț și bâțâia. Cu o condiție: să fii diferit de bărbatul meu, adică, să ai două daravele și un ou!
– Dă-te-ncolo, bia! Mă făcuși să râd!
– Păi, tu ce crezi, mă, că ăla de-l vezi la masă e un prost? Nu e, mă, e bărbatul meu și îl respect, dacă tu nu-ți respecți nevasta, e treaba ta, ce-ar fi să le spun eu acuma lor ce-mi ziseși tu mie?!
– Zău, să mă ierți, am glumit, să știi, nu le spune. Fă-te că n-ai auzit, a mai apucat să-mi zică roșu-roșu la față și s-a amestecat în lumea de se strânsese să vadă nuneasca. Mireasa împărțea șervetele. Lăutarii se învârteau în jurul nașului, să-l scuture de gologani. S-a dus glonț, a luat-o pe nevastă-sa și au și plecat de la masa noastră. De rușine.
– Altă dată, veneam de la o nuntă, a mai spus tata, când, pe la Șapcă, la fântână, văd pe unul de pe vale care se bătea cu un soldat. Nu cunoșteam soldatul, nu era de pe la noi. Al cui era ăla de devale ? Zi, să-i zic, ăsta, mă, al lui Gheorghe al Gherghiniții. Se băteau. Eu m-am băgat între ei. Băiețele, îi zic ăstuia al nostru, ce aveți, mă, de ce vă bateți? Nu știu care mi-a dat un pumn, că mi s-a umflat falca, dar mă-ta, deșteaptă, a găsit o tresă pe jos, a luat-o și a băgat-o-n sân. Ca prin farmec, s-au potolit. Ce s-a mai rugat soldatul ăla de ea, tanti în sus, tanti în jos, ce s-a mai rugat să-i dea tresa înapoi, ca să nu dea de vreo belea la unitate!… De-aia vă zic. Vezi pe unii că se bat, mergi înainte și vezi-ți de drumul tău, că se întâmplă să dea vreunul în tine, le vrei binele și găsești de-a-ndoaselea. Asta faci. Mai bine, vezi-ți de drumul tău, vezi-ți de drumul tău, că e mai bine…

Î: Superb. Şi povestea, şi cum povesteşti. Crezi, sunt convinsă, în Dumnezeu. Ai o relaţie specială cu El? Ce-i ceri, cum te rogi, cum îngenunchezi în faţa Lui, cum ne înveţi şi pe noi să facem?

R: Mă rog când trec prin fața unei biserici, când mă bucur, când mă întristează ceva, cer ajutorul, dar nu mă culc fără rugăciune. Uneori, aprind lumânare, dacă am. Prima dată zic ,,Tatăl nostru’’, apoi mă rog pentru morți. Am o listă, părinții, fratele, poetul Rodian Drăgoi, o doctoriță din blocul meu, de la care am cumpărat niște lucruri de care aveam mare nevoie, apoi pentru vii, pentru toată lumea și mă opresc la fiul meu și la mine, ultima, spunând pe dinafară niște rugăciuni adresate Maicii Domnului, de exemplu, ,,Cuvine-se cu adevărat…’’ . Eu o văd mijlocitoarea noastră. Mama îmi spunea că se roagă în genunchi pentru noi. De aceea, pe vremuri, femeile obișnuiau să împartă cocă. Femeia care o primea o cocea în cuptorul său. Era pentru Maica Domnului, să nu o doară genunchii când se roagă neîncetat pentru noi.

Î: Ai prejudecăţi, crezi în vrăjitoare, în marţi trei ceasuri rele, în maleficitatea cifrei 13?

R: Nu am prejudecăți, dar știu că există și rău. Mă rog Domnului să mă țină așa cum e planul Său.

Î: Ai practicat, o vreme, sportul. Ce anume, cât timp, la ce nivel şi dacă el, sportul te-a disciplinat, te-a făcut un om mai bun, a schimbat, în vreun fel, traiectoria vieţii tale?

R: Am practicat caiac la Dinamo. În perioada 1984-1986. Antrenamentele le făceam în Herăstrău. Așa am reușit să mă transfer de la liceul din Alexandria. M-au dus la Liceul ,,23 August’’. Un antrenor mi-a și zis ,,Auzi, Crețule, tu n-ai venit pentru sport în București, tu ai venit pentru carte, tată, nu s-a pomenit ca un sportiv să ia premiul întâi la școală. Ăștia abia trec anul, darămite să mai ia premiu!’’… M-am lăsat pentru învățătură. A fost lupul hrănit atât cât am putut. Sportul m-a disciplinat și mi-a dat rezistență și curaj. Forță în toate. Pot să zic, într-un fel, că în doi ani de sport am făcut armata. Nu am avut tată, nu am avut mamă. Am făcut chiar și instrucție cu un colonel și am defilat prin fața lui Ceaușescu în ziua de 23 August 1984. Se vedeau un piept, o mână, un picior… Artă.

Î: Ai învăţat mai multe lecţii din sport sau din literatură? Care sunt ele, dacă da…

R : Viața mea mi-a oferit lecții, dar nu m-am lecuit, e greu să ai sufletul bun, să fii un om deschis, alții profită. Cineva m-a rănit mult, cât un călău. De aceea nu aud. Nu am putut să scriu despre acea persoană. Am lăsat-o în urmă, pur și simplu. Trebuie să privesc înainte, ce să fac…

Î: Ai dreptate. Numa’-nainte avem de privit. Cu trecutul trebuie să facem pace, să-l punem în sertarul cu amintiri. Acum, zic să avem niște întrebări cu sau ori sau. Hai că le zic mirific, dar înțelegi tu! Basm sau poveste?

R: Poveste.

Î: Descântec sau incantaţie?

R: Descântec.

Î: Inimă de aur sau minte brici?

R: Inimă de aur.

Î: Lampă sau bec?

R: Lampă.

Î: Fructe de mare sau carne de porc?

R: Carne de porc.

Î: Trufaş sau mândru?

R: Mândru, în traducerea mea, mulțumire de sine, suflet împăcat.

Î: Credincios sau habotnic?

R: Credincios.

Î: Lapte bătut sau lapte covăsit?

R: Lapte bătut.

Î: Firidă sau cotlon?

R: Cotlon.

Î: Crâşmă sau mat?

R: Cârciumă.

Î: Bundă sau cojoc?

R: Cojoacă.

Î: Sapă sau praşilă?

R: Sapă.

Î: Gogoşi sau scovergi?

R: Scovergi.

Î: Fiică sau copilă?

R: Mă gândesc la bietul tata. Toată viața lui mi-a zis ,,fecioară”…

Î: Merită sau se merită?

R: Merită.

Î: Mălai sau hrişcă?

R: Mălai.

Î: Zarzăr sau corcoduş?

R: Zarzăr.

Î: Arca lui Noe sau arcul lui Cupidon?

R: Arca lui Noe.

Î: Sipet sau ladă de zestre?

R: Ladă de zestre.

Î: A umbla creanga sau a fi pe cracă?

R: A fi pe cracă.

Î: Să rămâi de căruţă ori a cincea roată la căruţă?

R: Greu în ambele situații, greu să fii ultimul, greu să fii în plus…

Î: Pârlit sau sărac?

R: Sărac. Greu și aici…

Î: Să facem un exerciţiu de imaginaţie – pentru că, deşi suntem adulţi, zic eu că nu e rău să ne lăsăm, câteodată, imaginaţia să umble brambura – și hai să ne gândim aşa: eşti un bun prieten al lui Marin Preda. Ne spui tu cine. Şi, în noaptea fatidică de la Mogoşoaia, eşti acolo, cu el. Desigur, nu în aceeaşi cameră. Dar, în palat. Ai auzit, ai văzut, ştii ce s-a întâmplat? Ai fi putut, ar fi putut cineva să oprească finalul? Ne imaginăm, ştii. Nu dăm cu piatra, nu punem diagnostice, nu zgândărim cu băţul prin gard, nu acuzăm. Doar, ca nişte fete care înţelenesc cuvântul în câmpia literară, ne jucăm, original, cu imaginaţia.

R: Oh, e atât de dureroasă moartea lui Marin Preda! Mi s-a întâmplat să ajung cu Cenaclul Poeții Cetății la Mogoșoaia. Am citit un text ,,Warszawa’’ și o poezie tristă. Un poet a zis că acolo a murit Marin Preda. M-am înfiorat. La un alt eveniment, la Casă de Cultură a M.A.I. am făcut o poză lângă un tablou cu Marin Preda, o pictură. Aveam o față gravă. O emoție mă copleșea. Eram lângă un mare teleormănean de-al nostru…

Nu pot să-mi imaginez că aș fi un prieten al lui Preda. Un prieten nu te îmbată măr, să mori după aceea…Un prieten cheamă un doctor, îți dă să bei zeamă de varză, te pune pe picioare…Totul e un mister, cum misterios e și faptul că stiloul său Mont Blanc nu a mai funcționat niciodată. Nu e un semn?

Î: Ştiu şi eu ce să zic? O fi… Cât e ceasul? Ce-a trecut timpul! De vorbit, am mai vorbi. Că-i o plăcere să stau cu tine la taclale. Da’ ne-apucă Anu’ Nou. Îţi mulţumesc, fată de la ţară, că ai venit să stai cu mine, tot fată de la ţară, la povești!

R: Mulțumesc din toată inima și țin să urez nu doar un An Nou fericit tuturor, că tot l-ai pomenit, ci și sărbători minunate! Iar speranța să nu ne lipsească, să ne fie bine, să fim, e atât de simplu, să fim…

Cristina Cretu