„Noua eră” din Orientul Mijlociu: promisiuni, fumigene și iarăși cabotinismul lui Trump
:format(webp):quality(80)/https://www.puterea.ro/wp-content/uploads/2025/10/Trump-aduce-in-zbor-gratierea-lui-Netanyahu.jpg)
Israelienii sunt fericiți. Palestinienii (mai ales cei care trăiesc pe aiurea) sunt și ei mulțumiți. Armistițiul din Gaza deschide ușa reconstrucției, Iranul e ținut la masa negocierii cu mâna întinsă spre butonul roșu, iar Hezbollah își linge rănile după lovituri care i-au ars inclusiv telecomenzile. Dar „era nouă” nu înseamnă dispariția vechilor reflexe; înseamnă doar că se schimbă forma în care se poartă lupta.
Se vorbește mult, aproape bombastic, despre „o nouă eră” în Orientul Mijlociu.
E justificat? Parțial. Avem un armistițiu în Gaza semnat la Sharm el-Sheikh și primele eliberări de ostatici/deținuți, cu coridoare umanitare care chiar funcționează.
În paralel, Donald Trump a transformat discursul din Knesset într-o scenă controversată, cerând grațiere pentru Netanyahu – un „moment” care lovește fix în ideea de stat de drept pe care pretinzi că o pui la temelia păcii.
Gaza, încetarea focului și butoiul cu pulbere: ce s-a semnat, ce se întâmplă pe teren și de ce „grațierea” lui Netanyahu cerută de Trump e un abuz de sens
subtitlu: prizonieri schimbați, ajutoare care intră, forțe regionale de stabilizare pregătite — și, peste toate, un moment politic toxic: un președinte american cere în Knesset iertarea unui premier aflat în proces. nu, nu e „pace cu artificii”; e pace cu multe condiții și cu multă responsabilitate de aici încolo.
Ce s-a semnat, pe scurt (și cine a garantat)
Acordul de încetare a focului a fost formalizat în Egipt, la Sharm el-Sheikh, cu medierea Egipt–Qatar–Turcia și semnătura directă a președintelui SUA, Donald Trump alături de mediatori.
Esența e clasică pentru astfel de dosare, dar cu detalii grele: încetarea ostilităților, eliberarea etapizată a ostaticilor israelieni și schimbul cu deținuți palestinieni, coridor umanitar deschis, urmat de o fază de stabilizare în Gaza (roluri pentru actori regionali), plus discuția — încă neclară în implementare — despre dezarmarea Hamas „în timp” și reconfigurarea administrării pe teren. (Reuters; semnarea cu mediatori la Sharm, 13 octombrie 2025).
Pe fluxul operațional:
primele eliberări s-au produs — 20 de ostatici israelieni au fost predați, iar în oglindă ~2.000 de prizonieri palestinieni au fost puși în libertate. Aprovizionarea intră prin Rafah, iar presa internațională vorbește clar: tranzitul de ajutoare a început, în timp ce liderii au bifat semnarea politică a documentelor. (AP, CBS, Al Jazeera, 12–13 octombrie).
Un detaliu delicat:
deși planul „mare” prevede dislocarea militară israeliană și perdele de securitate gestionate cu ajutorul partenerilor regionali, președintele SUA a admis public că Hamas primește temporar „aprobarea” să facă poliție internă pentru a preveni haosul, jaful și violența în Gaza până sosesc forțele de stabilizare.
Nu e „recunoaștere politică” a Hamas, ci o concesie de fapt pentru ca vidul de putere să nu producă anarhie. (Reuters; ABC News, 13 octombrie).
Ce înseamnă pe teren: ordine sau vacarm?
Gaza rămâne un dezastru urban și social. După doi ani de război, revenirea a sute de mii de oameni în cartiere distruse cere ordine minimală: coridoare pentru ajutoare, siguranță pentru distribuție, curățarea rețelelor „paralele” de taxare și banditism.
Aici apare tensiunea:
Hamas a început să-și repună la vedere forțele pe străzi — luptători și poliție locală —, gest prezentat ca „restabilire a ordinii”, dar care ridică imediat întrebarea: unde e dezarmarea cerută de acord? (The Guardian, 13 octombrie).
În paralel, familii influente/clanuri locale și rețele armate care au supraviețuit războiului testează limitele.
Raportările despre ciocniri și „execuții exemplare” împotriva presupuselor rețele de furt sau colaboratorilor sunt exact tipul de dinamici care pot submina legitimitatea noii ordini. Aici se joacă credibilitatea acordului: stabilizare fără abuz, control fără răzbunare, descurajare fără relansarea războiului. (The Guardian).
Ce urmează, dacă nu vrem ca totul să sară în aer
Trei piste tehnice și politice:
- Demobilizare/Dezarmare: acordul e vag aici — „în timp” și „în coordonare”. Va trebui o foaie de parcurs cu pași, verificare, arbitri. Fără calendar și verificatori credibili, această componentă devine un pretext pentru reluarea ostilităților. (cadru Reuters pe „details of agreement”, 10 octombrie).
- Administrația civilă: rămâne tema fierbinte. Dacă Hamas „păzește ordinea”, cine semnează chitanțele? E clar că mediatori precum Egipt și Qatar vor împinge spre o administrare interimară cu profil tehnic, conectată la finanțarea reconstrucției, ca să nu fie percepută drept „premiu” pentru o parte sau alta. (AP/CBS/Al Jazeera rezumă conturul politic al zilei).
- Reconstituirea economiei: fără garanții de securitate, marile pachete de reconstrucție rămân pe hârtie. Aici se joacă rolul SUA și al UE: bani, oversight, condiționalități — și un mecanism de stopare a finanțării dacă apar reveniri la militarizare.
Pe scurt, armistițiul e real, dar e fragil.
Nu e final de film; e începutul unei producții lungi, cu multe scene riscante.
Iar în fundalul marelui tablou:
Iranul e slăbit după lovituri asupra programului nuclear și sub regim de sancțiuni reanimate; Hezbollah nu e dispărut, dar e mai prudent după anul în care i-au explodat pe rând pagerele și stațiile.
Într-un cuvânt, „era nouă” e posibilă doar ca administrare rece a realității, nu ca basm liniștitor.
Ce s-a schimbat, concret, odată cu armistițiul din Gaza
Acordul are patru șuruburi de fixare:
- Încetarea ostilităților în faze, monitorizată cu mediatori (Egipt–Qatar–Turcia).
- Schimburi de persoane: eliberări etapizate de ostatici israelieni și deținuți palestinieni.
- Coridoare umanitare care intră deja în viteză – camioane, combustibil, medicație.
- Faza de stabilizare: „de facto”, Hamas face poliție locală ca să prevină haosul până intră mecanismele de ordine stabilite de mediatori – un compromis cinic, dar necesar ca să nu explodeze vidul de putere. Asta nu înseamnă „premiu” politic, ci o măsură de avarie în drum spre dezarmare și reconfigurarea administrației civile.
E „pace”? Nu. Nu încă.
E pauza în care construiești reguli: calendar pentru eliberări, arbitri pentru fluxul de ajutoare, linii roșii clare (dacă reîncepe militarizarea, se taie finanțarea reconstrucției). Fără verificare și condiționalitate, se reia dansul.
Intervenția lui Trump în Knesset: semn rău într-o zi bună
Chiar în ziua în care vinde „sfârșitul războiului”, Trump a cerut grațiere pentru Benjamin Netanyahu „pentru că… șampanie și trabucuri, pe cine interesează?”. Dincolo de efectul wow, gestul e greșit din trei motive:
- calcă separația puterilor: ceri clemență în plin proces, adică pui presiune pe justiție;
- subminezi narațiunea reformei: ceri reguli în Gaza, dar arăți că regulile se îndoaie pentru un singur om la Ierusalim;
- alimentezi polarizarea internă în Israel, exact când ai nevoie de consens pentru implementarea acordului. Cu alte cuvinte: decorul de pace, dar cu laserul aprins pe statul de drept.
Iranul: mai puține pârghii, aceeași ambiție
După loviturile din iunie 2025 asupra unor instalații nucleare, programul iranian a intrat într-o zonă de opacitate tehnică și tensiune politică. „Snapback”-ul de sancțiuni a fost reactivat de europeni, iar Teheranul a amenințat cu restrângerea cooperării cu AIEA.
Pe scurt: capacitatea de presiune a Iranului e redusă, deocamdată, dar regimul nu renunță la rețeaua de influență (proxy-uri, logistică regională) și negociază dur orice „deal” cu SUA. În Knesset, Trump a spus că „SUA sunt gata de acord când Iranul e gata” – semn că dosarul rămâne în format diplomatic, nu militar.
„Noua eră” trece obligatoriu prin temperarea ambiției nucleare – altfel, toate celelalte șuruburi se desfac.
Hezbollah: după praful din pagere, prudența devine strategie
Întrebarea ta directă – „mai au curajul să iasă din găurile de șobolan?” – are un răspuns mai puțin spectaculos, dar mai important: Hezbollah a învățat că e vulnerabil la operațiuni invizibile. În septembrie 2024, mii de pagere și apoi sute de stații au explodat simultan, în Liban și Siria, într-o lovitură de război psihologic fără precedent.
Recuperarea victimelor a durat luni, iar operațiunea a arătat că lanțul de comandă poate fi perturbat prin tehnologie, fără front deschis. De aici, profilul mai discret din 2025: retorică tare, dar fără escaladări majore care să atragă un nou ciclu de lovituri.
Cu alte cuvinte, „curajul” se mută din stradă în umbră: finanțe, logistică, politică internă libaneză.
De ce „noua eră” nu e un miracol, ci un set de proceduri
„Noua eră” e posibilă dacă toate piesele rămân în acest cadru procedural:
- Hamas gestionează temporar ordinea civilă fără să reîncarce militarizarea; verificatori neutri certifică dezarmarea treptată.
- Israel își ține linia de securitate fără gesturi care să dinamiteze încrederea minimă; politica internă nu îngroapă acordul în jocuri de imunitate personală.
- Iran rămâne cu capul la dosarul nuclear, nu la rachete în proxy; sancțiunile și un posibil „deal” țin pe loc tentația sprintului.
- Mediatori (Egipt–Qatar–Turcia) devin manageri operaționali ai „liniștii”: logistică pentru ajutoare, calendar pentru eliberări, arbitraj la disputele inevitabile.
- UE/SUA: bani pentru reconstrucție cu condiționalități (stop la reînarmare, audit transparent), nu cecuri albe.
Acesta e miezul schimbării: nu dispar conflictele, dar li se schimbă forma – din explozii fotogenice în controale, audit, calendar.
E plictisitor? Da.
E singura cale? Tot da.
Verdict onest: e „nouă eră” doar dacă păstrăm rușinea de a ne întoarce la vechiul circ
Nu dispare islamismul radical peste noapte, nu se dezintegrează Hezbollah, nu se reeducă Iranul printr-o conferință de presă. Dar există o schimbare de raport de forțe:
- Hamas e constrâns să accepte reguli de administrare dacă vrea ca oamenii din Gaza să primească apă, curent, salarii.
- Hezbollah știe că „magia invizibilă” îți poate elimina telecomanda chiar în buzunar, deci ridică tonul mai mult la microfon, nu pe front.
- Iran își negociază suflul – sancțiuni, controale, presiune militară punctuală – și înțelege că „eroii” proxy nu mai livrează câștig ieftin.
- Israel are o șansă: să treacă de la „victorie militară” la victorie administrativă – cea mai grea dintre toate.
„Noua eră” nu e un banner; e un manual.
Cu pagini groase, multe semnături și deadline-uri.
Când manualul e respectat, regiunea respiră.
Când îl arunci pe geam pentru aplauze ușoare – gen „grațiați-mi prietenul” – istoria îți arată, din nou, cât de repede se întoarce în decorul vechi.
Până una-alta, mingea e în terenul procedurilor.
Dacă ele rezistă presiunii, atunci, da, vom putea spune fără rușine că în Orientul Mijlociu a început o eră nouă – nu a îngerilor, ci a frânelor. Iar frânele salvează vieți.