„Nu care cumva să-l asasinați pe Putin!” – amenințarea ideologului Karaganov

Ipoteza asasinării lui Vladimir Putin circulă periodic în spațiul public ca un scenariu de film prost, bun de speriat audiențe și de alimentat fantezii geopolitice. În realitate, șansele ca un astfel de eveniment să fie produs din exterior sunt minime. Sistemul de securitate construit în jurul liderului de la Kremlin este conceput tocmai pentru a bloca orice intervenție străină.

Dacă Putin ar dispărea violent din peisaj, nu ar fi rezultatul unei operațiuni occidentale spectaculoase, ci consecința unor jocuri interne, discrete și murdare, purtate între facțiuni ale puterii ruse – negocieri de culise, trădări tăcute, reglări de conturi între oameni care cunosc prea bine mecanismele statului și punctele lui slabe.

Un astfel de scenariu nu ar deschide drumul către libertate, ci către o bătălie internă pentru controlul unui sistem capturat, cu efecte imprevizibile pentru Rusia și pentru lumea din jur.

Un ideolog apropiat Kremlinului spune, senin, că dacă Vladimir Putin ar fi asasinat, Europa va fi ștearsă de pe fața Pământului. nu asistăm la o ieșire nervoasă de podcast, nici la o metaforă prost aleasă. Asistăm la un guițat doctrinar. La formularea explicită a unui principiu de putere: viața unui om este egală cu viața unui continent.

Amenințarea nucleară ca tehnică de guvernare și șantaj global

Autorul acestei „teoreme” nu e un marginal. Serghei Karaganov este unul dintre ideologii de bază ai establishmentului rus, un om care spune lucruri pe care Kremlinul le vrea spuse, dar nu întotdeauna direct de purtătorii oficiali de cuvânt. Iar locul ales – un dialog cu Tucker Carlson – nu e deloc întâmplător: mesajul trebuia să ajungă în Occident, ambalat ca „opinie”, nu ca amenințare oficială.

Ce ni se spune, de fapt

Mesajul e simplu, brutal și extrem de calculat:
Putin este intangibil.
Nu pentru că ar fi iubit. Nu pentru că ar fi legitim. Ci pentru că moartea lui ar declanșa apocalipsa.

Asta nu e descurajare clasică. Descurajarea nucleară spune: dacă ne ataci, te atacăm.
Karaganov spune altceva: dacă cineva ne scapă de lider, murim cu toții.

Este o inversare perversă a logicii securității: liderul devine ostaticul lumii, iar lumea – scutul liderului.

Dictatorul ca armă strategică

În această formulare, Vladimir Putin nu mai e un președinte. Devine un dispozitiv strategic. Un fel de focos nuclear cu puls biologic. Cât timp e în viață, planeta respiră. Dacă dispare, totul arde.

E o idee monstruoasă, dar extrem de utilă pentru un regim care:

• nu mai are atractivitate ideologică,
• nu mai are proiect economic credibil,
• nu mai poate promite prosperitate,
• dar poate promite distrugere.

În acest cadru, orice tentativă de schimbare a regimului din interior sau exterior este delegitimată nu politic, ci cosmic: devine un act de sinucidere colectivă.

Europa ca țintă mitologică

Observă obsesia: Europa. Nu Ucraina. Nu NATO. Nu „Occidentul” vag. Europa ca entitate istorică, morală, aproape metafizică.

Karaganov nu vorbește despre conflicte geopolitice concrete. El vorbește despre:

• „răul european”,
• „vinovăția istorică a Europei”,
• „nevoia de înfrângere necondiționată”.

Asta nu e analiză. E mitologie politică. Europa devine personaj negativ într-o poveste de justificare a violenței. Exact genul de poveste care permite orice: rachete, orașe distruse, milioane de morți – toate în numele unei „lecții”. Pentru rumegătoarele de la Kremlin, Europa este strugurele bine copt la care botul lui Putin nu ajunge. E acolo oftica sfâșietoare a faptului că Rusia, așa cum arată acum, nu va face parte niciodată din Europa.

De ce se spune asta acum

Pentru că Rusia nu mai sperie prin performanță.
Sperie prin amenințare totală.

Armata rusă nu mai e invincibilă. Economia e sub presiune. Războiul din Ucraina a devenit lung, scump și lipsit de final clar. În acest context, singurul atu absolut rămas este nuclearul – și mitologia apocalipsei.

Karaganov nu vorbește pentru a informa. Vorbește pentru a îngheța gândirea în Europa:

• să nu mai discute scenarii,
• să nu mai pună întrebări,
• să nu mai gândească „ce ar fi dacă”.

Mesajul e: nu vă gândiți nici măcar.

Ce e cu adevărat periculos

Nu amenințarea în sine. Ci normalizarea ei.

Când astfel de declarații circulă în spațiul public fără a fi tratate ca ceea ce sunt – șantaj nuclear explicit – se produce o mutație gravă:

• ideea exterminării devine „opțiune de discurs”,
• genocidul devine „replică politică”,
• frica devine instrument legitim de negociere.

Asta e adevărata miză: să obișnuiască lumea cu gândul că viața a sute de milioane de oameni poate fi pusă în balanță cu destinul unui lider.

Nu, Europa nu va fi „ștearsă”. Dar mesajul e destinat fricii.

Rusia nu va lansa rachete nucleare pentru un scenariu ipotetic de asasinat. Nici măcar Kremlinul nu e sinucigaș. Dar nu asta contează.

Contează că ideologii Kremlinului vor ca Europa:

• să se teamă,
• să se divizeze,
• să se autocenzureze,
• să accepte ideea că stabilitatea mondială depinde de menținerea unui dictator în viață.

E o captură morală: dacă te opui, ești vinovat de apocalipsă. Dacă taci, ești „responsabil”.

Acesta nu e un mesaj pentru Putin, ci pentru noi

Karaganov nu îl apără pe Putin.
Îl folosește.

Mesajul real e adresat Europei:
Stați cuminți. Nu puneți întrebări. Nu sperați la schimbare. Pentru că schimbarea aduce sfârșitul.

E un discurs al imperiului muribund, care nu mai promite nimic, dar amenință cu totul.

Iar răspunsul corect nu e isteria.
Este luciditatea rece:
Un regim care condiționează supraviețuirea lumii de viața unui singur om recunoaște, de fapt, că nu mai are nimic de oferit în afară de frică.

Dacă Putin ar fi asasinat…

Realist vorbind, dacă Putin ar fi asasinat, Rusia n-ar intra automat în „apocalipsă nucleară”. Ar intra, aproape sigur, în cea mai periculoasă tranziție de putere de după 1991. Și da: varianta ta (război intern între facțiuni) e una dintre cele mai plauzibile, dar are mai multe sub-scenarii.

Primele 24–72 de ore: „ordine” de vitrină, panică în spate

Reflexul numărul 1 al sistemului rus ar fi să arate că statul controlează situația:

• stare de urgență de facto (oficială sau mascată),
• blocaje de comunicare, control al internetului,
• arestări rapide „pentru securitate”,
• mesaj repetat obsesiv: „continuitate, stabilitate, nu e lovitură de stat”.

Constituțional, ar exista o procedură de interimat (premier/președinte al guvernului etc.), dar în Rusia reală, procedura formală e decor. Decizia ar fi luată de nucleul de putere: securitate + administrație + grupuri economice conectate.

Cine preia imediat? Cel mai probabil: „colectivul” din jurul aparatului de securitate

În lipsa unui succesor clar și carismatic, cel mai probabil apare o conducere colectivă (de facto) dominată de „siloviki” (FSB, structuri de securitate, oameni din aparatul coercitiv). Nu pentru că ar fi cei mai iubiți, ci pentru că:

• au instrumente de control,
• au dosare,
• pot reprima repede,
• pot securiza „butonul” (lanțul de comandă).

Oligarhii, în sensul clasic, nu mai sunt ce-au fost în anii ’90: mulți sunt deja dependenți de stat. Dar există „clanuri” economice conectate la securitate, iar acelea devin jucători.

Riscul major: lupta internă pentru moștenire

Aici intră scenariul tău, foarte plauzibil: bătălie între facțiuni. Nu neapărat „război civil” imediat cu fronturi clare, ci:

• epurări în interiorul elitei,
• acuze de trădare,
• asasinări/accidente „tehnice”,
• „dosare” scurse controlat,
• dueluri între structuri (FSB vs armată vs gărzi/structuri paramilitare).

În Rusia, problema nu e doar cine devine președinte. Problema e cine controlează banii, represiunea și războiul. Putin a fost arbitrul. Dacă arbitrul dispare, jucătorii nu mai au de ce să mimeze unitatea.

Ce face armata?

Armata ar fi într-o poziție ambiguă:

• are greutate și resentimente,
• dar este penetrată de politică și contrainformații,
• și nu e un bloc monolit.

E posibil ca o parte a conducerii militare să încerce să se impună ca „soluție de stabilitate”. La fel de posibil e să devină ținta unor epurări preventive, tocmai pentru a nu se coagula un „Napoleon”.

Ce se întâmplă cu regiunile și cu sateliții interni?

Într-un șoc de asemenea magnitudine, periferia simte miros de slăbiciune.

• Regiuni cu lideri locali puternici ar cere autonomie mai mare (măcar economică).
• Unele republici/zone ar încerca să-și negocieze statutul.
• Rețele paramilitare/„gărzi” locale pot deveni actori de putere.

Nu e obligatoriu să se fragmenteze Rusia, dar riscul de feudalizare crește: fiecare zonă importantă devine un mic regim care așteaptă să vadă cine câștigă la centru.

Războiul din Ucraina: două direcții posibile, ambele urâte

Aici sunt două scenarii mari:

1. A) Escaladare/întărire a liniei dure
   Noul nucleu de putere poate încerca să se legitimeze prin „răzbunare” și duritate: „nu cedăm, strângem rândurile”. Războiul devine instrument de coeziune internă.
2. B) Îngheț/negociere rapidă
   O facțiune poate încerca să stabilizeze economia și regimul printr-o „pauză” negociată. Dar asta e greu: orice mișcare spre compromis poate fi prezentată ca trădare de rivalii interni.

De regulă, în tranziții brutale, liderii noi preferă semnale de forță, nu de slăbiciune. Deci scenariul A e, psihologic, mai probabil la început.

Nucleara: cel mai probabil nu se folosește, dar crește riscul de accident și șantaj

Lansarea nucleară nu e un impuls de nervi. Există proceduri, lanțuri, verificări. Rusia nu câștigă nimic din sinucidere.
Dar crește:

• riscul de incident (haos, interpretări greșite),
• riscul de șantaj (amenințare folosită pentru a obține concesii),
• riscul de gest demonstrativ în doctrină (exerciții, ridicarea alertelor, poziționări).

Deci: nuclearul devine mai mult instrument psihologic, nu buton apăsat.

8) Cel mai probabil „final” pe termen 6–24 luni

Două rezultate sunt cele mai plauzibile:

Un nou Putin, mai „colectiv”
Un lider de compromis, controlat de securitate, care promite stabilitate, continuă represiunea, menține războiul ca pretext și împarte prada între clanuri.

O perioadă de instabilitate violentă urmată de un „om tare”
Exact tiparul pe care îl descrii: lupte între facțiuni, apoi iese un câștigător care concentrează puterea și reface verticala.

Democratizare reală?

Posibilă teoretic, dar puțin probabilă în condițiile date: lipsă de instituții, opoziție decapitată, securitatea ca ax central, război ca justificare.