Nu sunt mai mulți. Sunt doar mai gălăgioși. Despre epoca în care prostia a primit microfon

Problema e una dintre cele mai incomode ale prezentului și, tocmai de aceea, una dintre cele mai sincere: chiar sunt mai mulți cretini în jurul nostru sau doar ni se pare? Am îmbătrânit noi? S-a stricat lumea? Sau s-a schimbat ceva mai adânc, la nivel de structură socială, psihologică, simbolică?

Răspunsul scurt e acesta: nu, nu au „apărut” brusc. Dar da, ceva real s-a schimbat. Și nu e doar percepție.

Hai s-o luăm încet.

Iluzia generațiilor „responsabile”

Anii ’70–’80–’90 par, din memorie, locuiți de oameni mai serioși, mai responsabili, mai ancorați. Nu neapărat mai buni, dar parcă mai atenți la consecințe, mai rușinați de prostie, mai rezervați în a o etala.

Doar că aici intervine prima capcană: memoria selectivă. Noi nu ne amintim „toți oamenii”, ci doar pe cei relevanți pentru noi la momentul respectiv: părinți, profesori, vecini, figuri de autoritate. Oamenii care contau. Iar oamenii care contează tind să fie mai responsabili, pentru că sunt deja filtrați de un sistem de roluri.

Cretinii existau și atunci. Doar că:

• nu aveau microfon;
• nu aveau platformă;
• nu aveau algoritm;
• nu aveau legitimitate publică.

Prostia era locală, nu virală.

Ce s-a schimbat cu adevărat: vizibilitatea

Astăzi nu trăim o explozie de prostie, ci o explozie de expunere a prostiei. Oamenii care înainte spuneau prostii la masa din bucătărie le spun acum în direct, cu like-uri, share-uri și aplauze.

Diferența esențială e asta:
prostia nu mai e penalizată social. Uneori e chiar recompensată.

Înainte:

• prostia provoca rușine;
• rușinea provoca tăcere;
• tăcerea limita contagiunea.

Astăzi:

• prostia provoacă reacție;
• reacția produce vizibilitate;
• vizibilitatea produce putere.

Nu sunt mai mulți „ăștia”. Sunt mai audibili.

De ce ni se pare că „invadează”?

Pentru că structurile de autoritate s-au prăbușit, iar în locul lor n-a apărut nimic coerent. Profesorul nu mai e reper. Intelectualul e suspect. Expertul e „vândut”. Jurnalistul e „plătit”. Oricine știe ceva e, automat, „parte din sistem”.

Într-o astfel de lume, singurul criteriu care rămâne e volumul. Cine urlă mai tare pare mai sigur pe el. Iar siguranța afișată e confundată cu adevărul.

Aici apare senzația de „mulți”: nu pentru că sunt mai mulți numeric, ci pentru că au acaparat spațiul simbolic.

Suntem și noi mai puțin dispuși să investim în umanitate?

Da. Și asta e partea care doare.

La 20–30 de ani investești în oameni cu o ușurință aproape inconștientă. Crezi că prostia e o fază. Că lumea „se mai reglează”. Că majoritatea sunt, în esență, rezonabili.

Cu timpul, începi să vezi tipare.

Repetiții. Încăpățânări. Nu mai vezi doar greșeli, ci refuzuri.

Refuzul de a învăța.

Refuzul de a gândi.

Refuzul de a asculta.

Și atunci încrederea nu dispare, dar devine selectivă. Iar selecția produce impresia de deșert: „unde sunt oamenii normali?”

Ei sunt acolo. Dar nu mai sunt majoritari în spațiul public.

Aici intră Viktor Frankl. Și intră bine.

Viktor Frankl a observat ceva esențial încă din secolul trecut:
când sensul dispare, omul nu devine neapărat rău. Devine gol. Iar golul e umplut cu orice.

În lipsa sensului:

• omul caută vinovați;
• caută explicații simple;
• caută lideri care „știu sigur”;
• caută apartenență fără efort intelectual.

Frankl spunea că vidul existențial e mai periculos decât suferința. Pentru că suferința obligă la reflecție, pe când vidul permite orice aberație.

Ori societatea de azi e plină de oameni care:

• nu mai suferă clar;
• nu mai speră coerent;
• nu mai cred în nimic articulat.

Așa apar „ăștia”. Nu din prostie pură, ci din dezorientare cronică.

Ce e real și ce e iluzie?

Iluzie:

• că înainte oamenii erau masiv mai inteligenți;
• că prostia a apărut recent;
• că e o problemă exclusiv de generații.

Real:

• prăbușirea rușinii sociale;
• recompensarea zgomotului;
• dispariția reperelor comune;
• vidul de sens descris de Frankl;
• oboseala psihică a societății.

Și mai e ceva foarte real: polarizarea morală. Oamenii nu mai greșesc; ei „au dreptate”. Greșeala nu mai e corectabilă, e identitară. Iar când prostia devine identitate, ea se apără cu furie.

Nu trăim printre mai mulți cretini. Trăim într-o lume care:

• îi face vizibili,
• îi validează,
• îi amplifică,
• și îi transformă în normă zgomotoasă.

Iar generațiile care au prins încă rușinea, tăcerea, așteptarea, efortul de a înțelege — resimt asta ca pe o invazie.

Poate că testul nostru, azi, nu e să „salvăm lumea”.
Poate că testul e mai modest și mai greu: să nu devenim ca ei din oboseală.

Frankl ar spune, probabil, că sensul nu e în mulțime, ci în poziția pe care o alegi în fața haosului.

Și, uneori, asta înseamnă să spui, calm și fără ură:
„Nu, nu toată lumea merită ascultată.”

S-au schimbat trei lucruri mari:

1. cine are microfonul,
2. ce răsplătește microfonul,
3. cât de obosiți suntem noi când ascultăm.

Și combinația asta te face să simți că te-ai trezit într-un autobuz plin de oameni care urlă unii la alții despre cum „așa e corect”, fără să fi citit vreodată o propoziție până la capăt.

1) Microfonul s-a democratizat, dar și-a schimbat criteriile

Înainte, „prostia” exista, dar nu avea logistică. Stătea pe scară, la birt, în cercul ei. Ca un fum de țigară într-o cameră mică: deranjant, dar local.

Azi, algoritmul a făcut două minuni:

• a dat trombon și trompetă oricui;
• a pus pe afiș nu pe cel care spune ceva corect, ci pe cel care spune ceva cu combustie: indignare, panică, dispreț, superioritate morală, glume proaste cu target clar.

Nu e doar „libertate de exprimare”. E economia atenției: dacă ești calm și nu exagerezi, ești îngropat. Dacă ești sigur pe tine și răstorni masa, primești audiență.

2) Nu s-a schimbat doar prostia, s-a schimbat și îndrăzneala prostiei

Asta e o nuanță importantă: nu e că a apărut brusc. E că a apărut fără rușine.

De ce?

• Pentru că rușinea socială (mecanismul ăla de „bă, poate exagerez”) s-a evaporat online.
• Pentru că ai triburi: orice aberație găsește o comunitate care te aplaudă.
• Pentru că ești premiat pentru „curaj”: să spui ceva greșit cu voce tare e ambalat ca „eu spun adevărul, ei vor să mă reducă la tăcere”.

Așa apare senzația de invazie: nu e invazie, e vizibilitate + tupeu.

3) Noi suntem mai atenți la „ăștia” decât eram la 20 de ani

Aici e partea care doare un pic, dar e reală: când ești tânăr, ai mai multă încredere default. E un fel de credit acordat umanității. Vezi un adult și presupui că „știe el ceva”. Mai ales în anii 70–90, când autoritatea venea la pachet cu funcția, vârsta, meseria.

Pe măsură ce îmbătrânești, ai două schimbări:

• ai mai multe experiențe cu impostura, deci devii mai bun la a o detecta;
• ai mai puțină răbdare pentru gălăgie.

Deci da, o parte e percepție: nu pentru că te înșeli, ci pentru că vezi mai clar.

4) Oboseala colectivă scoate ce e mai prost din noi

Războaie, crize, scumpiri, anxietate, polarizare, muncă multă, timp puțin. Când ești în stres cronic:

• scade răbdarea,
• crește agresivitatea,
• crește nevoia de explicații simple și vinovați clari.

Asta umflă zona de „trompetă”: mesajele simple, tari, agresive devin „terapeutice” pentru oameni obosiți. Nu pentru că sunt adevărate, ci pentru că sunt ușor de înghițit.

5) Ce zice Viktor Frankl aici (și de ce ajută)

Frankl are o idee incomodă și genială: libertatea nu e doar dreptul de a face ce vrei; e obligația de a răspunde.

El ar zice cam așa (în spirit, nu în citat): când lumea devine haotică, omul:

• ori fuge în cinism,
• ori fuge în turmă,
• ori își asumă responsabilitatea pentru sens: ce aleg să fac eu cu mintea mea, cu vocea mea, cu deciziile mele.

Asta e antidotul la „parada trompetelor”: să-ți construiești un nucleu interior care nu se lasă luat pe sus de isterie.

Frankl mai are ceva util: diferența dintre durere inevitabilă și mizerie opțională. Suferința există, dar felul în care o metabolizezi poate să producă fie caracter, fie isterie, fie sadism verbal. Online-ul e plin de sadism verbal „de agrement”.

6) Deci raportul s-a schimbat sau nu?

Eu aș formula așa:

• Raportul brut educație/bun-simț vs. superficialitate/agresivitate probabil n-a explodat peste noapte.
• Dar s-a schimbat raportul de expunere: cât din spațiul public e ocupat de fiecare.
• Și s-a schimbat raportul de recompensă: cine e plătit (în like-uri, bani, statut) pentru comportament.

Pe scurt: nu au devenit mai mulți, au devenit mai rentabili.

7) Concluzia care te ajută, nu doar te enervează

Dacă microfonul e azi pe isterie, atunci „bunul-simț” (da, ăla) devine un act aproape revoluționar:

• să verifici,
• să nu te aprinzi instant,
• să poți spune „nu știu”,
• să refuzi să urli când ceilalți urlă.

Și, foarte important: să nu confunzi zgomotul cu majoritatea. Zgomotul e doar zgomot.

Final (oarecum) filosofic

Poate că tragedia timpului nostru nu e că prostia a învins inteligența. N-a fost niciodată un meci corect. Tragedia e că prostia a învățat să se prezinte ca virtute, iar inteligența a obosit să se mai apere.

Azi și aici, orice opinie urlată pare curaj, iar orice nuanță e suspectă. Iar adevărata formă de rezistență devine discreția lucidă.

Să nu ridici vocea.

Să nu muști momeala.

Să nu confunzi aplauzele cu dreptatea.

Viktor Frankl spunea că între stimul și reacție există un spațiu.

Iar în acel spațiu se află libertatea noastră.

Astăzi, acel spațiu e asaltat din toate părțile: notificări, furii, certitudini de carton. Dar el încă există. Și atâta timp cât mai există oameni care aleg să gândească înainte de a striga, lumea nu e pierdută — doar zgomotoasă.

Poate că nu vom reuși să închidem trompetele.
Dar putem refuza să dansăm pe muzica lor.