Nuntă de alabastru la Deva. Poveste de viață și de drum lung în doi

Multe, multe povești minunate ori fabuloase, de viață, de viață așa cum e, trec pe lângă noi, neobservate. Ele strigă, vor să fie spuse, însă, nu întotdeauna, prinși în siajul cotidianului, le auzim. Și le lăsăm să treacă. Și le lăsăm să se piardă. Păcatul nostru să fie, dacă nu deschidem bine și ochii, și urechile.

Pandemie. Virus. Război. Scumpiri. Bombe. Griji. Refugiați. Benzină. Medicamente. Ulei. Nucleare. Alimente. Întrebări. Angoase. Corupție. Incompetență. Cenușiu. Iaca așa, cu toate astea, dar și cu altele, multe, pe care nu le mai amintim aici, că ne prinde 23 august, ne este viața, în ultima vreme. Și trebuie să le ducem, și trebuie să ne-nvățăm cu ele… Ba, au luat-o şi moşii ăștia – căci, după cele nouă babe, zice poporul că avem și nouă moși în martie, ca să nu se simtă, cred, bărbații nedreptățiți și nebăgați în cerneala tradițiilor – prin şanţ, cu caleaşca vieţii, ca babele. Ninge de câteva nopți, de zici că vine Ignatu’. Apoi, în cursul zilei, mantia albă se sfârtecă în lacrimi amare și se scurge în pământ. De să aibă acesta, pământul, rod bun, rod bogat, anul ăsta. Așa că, m-am gândit să evadăm – desigur, doar cu gândul, că, să evadăm și faptic, e mai greu – din toate astea și să vorbim despre povești. Despre povești de viață. De dragoste. De drum lung împreună. Am aflat – și o spun mai departe – o poveste care se scrie pentru doi oameni, între doi oameni, de 65 de ani!





„Pe-o mână, amândoi”

În ultima vreme, lumea se grăbește. Nu mai are răbdare. Nici înțelegere. Cred că nici respect. Și nici toleranță. Totul se derulează pe repede înainte. Batem din palme și fie ce-o fi. E valabil și pentru – ori, mai ales, pentru asta e valabil – căsătorii. Și, dacă, odinioară, zicerea aia de la nuntă, cum că să fii împreună cu omul iubit până ce moartea va suna despărțirea și împrăștierea, era la obiect, acum nu prea mai e de actualitate. La prima ceartă, la prima controversă, scoatem tunurile – să fim în ton cu războiul din Ucraina – asupra celui de lângă noi și, gata, facem harcea – parcea conviețuirea și relația. Ducă-se! Și, totuși, există oameni care dorm de 65 de ani pe aceeași pernă. Care împart de 65 de ani dumicatul de pâine. Care au trecut prin greutăți și cumpene, ca oricine în viață, că nu cred că e numai roz bombon cu picățele totul la careva, dar au știut și au vrut să le învingă și să rămână împreună. 65 de ani! O viață de om. V-ați gândit vreodată cum ar fi să trăiești 65 de ani alături de un om și să nu te plictisești? Și să vrei să fii mereu, până la sfârșitul tuturor sfârșiturilor, cu el?

Pe Lelia și pe Sever Suciu din Deva nu-i cunosc personal. Deși, mi-ar plăcea să-i știu și să stau la povești cu domniile lor. Îi știu din poveștile fiicei lor, Cami. Și, în miezul lunii februarie, când Putin se pregătea să stârnească armiile către Ucraina, ei au împlinit 65 de ani de căsătorie. Și au avut, după cum se spune despre aniversări de căsătorii, nunta de alabastru. S-au cunoscut demult, la Lupeni și au decis să facă din două vieți una. Fiica lor ne povestește:

<< Când au împlinit ai mei 50 de ani de căsătorie mi s-a părut uluitor, de necrezut. Primarul orașului din acea vreme i-a felicitat personal. Acum, la 65, aproape că nu am cuvinte. Știu că a fost o poveste frumoasă de iubire între ei, dar nu a fost numai asta. S-au cunoscut la Lupeni, unde mama s-a dus să se angajeze după ce a terminat liceul „Elena Cuza” la Craiova. Nu a putut să meargă la facultate, tatăl ei fusese scos din învățământ pe motiv că e chiabur, iar ea avea o soră care se angajase la Lupeni, la Întreprinderea de Prospecțiuni Geologice și, în 1954 a ajuns și ea acolo și s-a angajat la contabilitate. Tata a venit un an mai târziu. După facultate, primise post în București, dar a refuzat, nu voia să se plafoneze într-un birou, așa că a ajuns în Valea Jiului ca inginer de foraj. S-au căsătorit în 1957. Când tata și-a cunoscut viitorul socru, acesta i-a spus: „Să știi că Lelia mea e cam aprigă… Să te ferești de prima palmă”. Cununia civilă au făcut-o la Lupeni, în 9 februarie, iar cea religioasă în 17 februarie, la Timișoara, când a fost o adevărată zi de primăvară însorită, la părinții tatei. A venit preotul acasă și au făcut o mică masă. Fratele meu Sorin s-a născut în 1958, iar eu patru ani mai târziu, ambii văzând lumina zilei la Lupeni. Mama nu mai lucra. În ianuarie, 1963 ne-am mutat la Deva și, după 20 de ani de întrerupere, mama s-a angajat din nou. Toată perioada a stat acasă pentru noi, copiii. Îmi amintesc că tata făcea multe delegații la București, dar și în străinătate, și mereu aducea cadouri. De la București îi aducea mamei garoafe și bomboane fondante. Îmi amintesc hârtia lucioasă în care erau învelite florile și pe care scria „Florăria Codlea”. Aveam trei ani și jumătate, când mi-a adus din RFG o păpușă blondă și mi-a spus că o cheamă Karina – o am încă, spunea „mama”, dar, după ce mi-a spus fiul meu „mama”, Karina nu a mai „vorbit” – iar fratelui meu un set de pistoale cu capse și costum de șerif, truse de pixuri, calciu Sandoz, gumă de mestecat pe care o împărțeam cu prietenii de la bloc… Din Pakistan o rochiță cu fir auriu și pantofiori de prințesă, lui Sorin un radio mic „Sony”, iar pentru mama bijuterii, stofe, mătăsuri. Îmi amintesc o catifea verde închis care făcea ape, pentru o rochie de seară. Și, să nu uit cum venea de la Moscova cu kilograme de bomboane de ciocolată, și cu multe discuri. Când am mai crescut, mi-a adus ceas, cercei de argint și o haină imitație de astrahan pe care am purtat-o doar când am mers la liceu, pentru că în școala generală tovarășele profesoare ziceau că ar trebui să pun mâna pe carte, nu să umilesc profesoarele cu haina mea! M-am gândit mereu că nicicare dintre părinții colegelor sau prietenelor mele nu sunt atât de norocoși și de bucuroși că sunt împreună, cum erau părinții mei. Poate au avut și ei discuții – mai ales din cauza mea, că eram destul de rebelă – dar, niciodată, în fața noastră. Nu se contraziceau niciodată, erau „pe-o mână”, cum se spune. Am văzut în casă noastră înțelegere și armonie, nu scandaluri sau ton ridicat. Tata îmi spune și acum: „de ce ești repezită, vorbește calm, ca mine”. Am venit acum de la ei și tata chiar m-a întrebat dacă am scris despre ei pe fb, despre mama… Pentru că ei au avut cununia religioasa în 17, iar în 18 mama a împlinit – atunci, când cu căsătoria – 21 de ani. I-am zis ca am pus pozele de la nunta lor. Pentru că e, totuși, CEVA să împlinești 65 de ani de căsătorie. Părinții mei au trecut prin toate, nu a fost ușor să îl vadă pe primul lor copil bolnav și să știe ca nu va fi cu ei până la sfârșit. Căci, da, fratele meu a plecat tânăr și repede în lumea aia, de-i zice fără dor. Au mai avut și alte cumpene ai mei. Le-au trecut împreună, umăr lângă umăr>>.

Înainte, de dragul nepotului

<< Atunci, în tinerețe, când s-au luat, erau frumoși de numa! Știi, tata a făcut facultatea de foraj la ruși și, acolo, una dintre iubite a fost fiica unui ambasador. Nici nu s-au gândit părinții lui că el, până la urmă, se va însura cu fiica unui învățător. Bunica mea avea visuri înalte pentru fiul ei cel mare, dar el a ales-o pe mama. Nu știu dacă există vreun secret ca să reziști atâția ani într-o căsnicie, alături de un om. Și nici dacă părinții mei îl știu cu certitudine. Poate în subconștient, poate în suflet, dincolo de iubire, care, da, la ei a fost din plin și curată, mai e ceva. N-aș ști să spun cert ce e. Uite, tata nu pleca dimineața la serviciu, dacă nu o pupa pe mama. Primii ghiocei care apăreau în oraș, erau pentru mama, ea îi primea. Odată, m-am și supărat că eu nu primeam ghiocei. Și acum mai zice tata: „mă parfumez seara ca să miros bine când vine Lelia să îmi spună noapte bună. Că, poate mă sărută, chiar dacă sunt bătrân”. Eu îl cadorisesc mereu cu parfumuri. Ca el să miroasă frumos mereu. Părinții mei au fost modești, au făcut economii ca să își cumpere mașină (Dacia 1100 gri, pentru că nu a găsit bordo, cum ar fi vrut mama). Tata a fost mereu atent, grijuliu, „om de casă”, mama este foarte harnică și înțeleaptă, ea este temelia, fără ea tata nu ar fi ajuns la 90 de ani. Ei și acum sunt foarte atenți unul cu altul. Lucruri mici, gesturi insignifiante, vorbe banale, toate privite din afară. Dar pentru ei nu doar importante, ci esențiale. Probabil, ele sunt și constituie codul lor de-o viață. Când fratele meu a murit, fiecare dintre noi a trăit pierderea în felul propriu. Pentru mama și tata antidotul a fost fiul meu, Andi. Ei s-au obligat în fața vieții și a morții să răzbată prin durere pentru nepotul lor. 65 de ani de căsătorie cred că înseamnă mult respect, dragoste și înțelegere și o educație bună primită de acasă. Acum, cu evenimentele astea, ei, care se uită la televizor ca să fie informați, sunt destul de afectați. Mai ales tata. E dat total peste cap cu războiul ăsta. Pentru că și-a amintit cum a fugit cu mama și frații lui, în al doilea război mondial, și s-au adăpostit într-o groapă, ca să scape. N-a fost ușor. Mai ales că, vremurile erau și ele mai aspre ca acum. A plâns când mi-a povestit. Iar eu, să-i văd pe părinții mei că suferă și plâng, sunt terminată. Mi se rupe inima în bucăți. Să știi că la noi în familie nu au fost scandaluri și certuri. Se trecea peste tot cu înțelepciune, răbdare, asumare, iertare>>.

O felie de viață. Frumoasă. Și trainică. De durată. Întinsă – deocamdată, pentru că, sunt convinsă, Lelia și Sever Suciu din Deva mai au de scris file la povestea lor, măcar până la nunta de diamant – pe 65 de ani. Din care, cred că putem să învățăm cu toții câte ceva.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...