O burghezie în colaps: cum a venit comunismul peste Dinu Zamfirescu. Ion Iliescu, colegul de școală, tăcut

O Românie pierdută în tăcere: începutul comunismului prin ochii lui Dinu Zamfirescu. Dintr-o copilărie petrecută în conacul de la Radovanu, printre oameni demni, educați și bine așezați în lumea lor, Dinu Zamfirescu avea să fie smuls brutal de vântul istoriei. Începutul comunismului a însemnat pentru familia sa nu doar o schimbare de regim, ci o prăbușire totală a unui mod de viață. Burghezia românească, cultivată și responsabilă, a fost trecută la index-reeducată, confiscată, arestată.

Astăzi, la 96 de ani, Dinu Zamfirescu își amintește începuturile acelei epoci cu o claritate aproape dureroasă. Primul semn a venit la țară, în Radovanu, unde bunica sa încerca să mențină o gospodărie funcțională și demnă. Primarul comunist al satului a început să-i amenințe pe oamenii care lucrau pentru familie, spunându-le că „nu vor mai primi nimic” și că „li se va lua tot”.

„Bunica a vândut bijuterii ca să cumpere un tractor și o secerătoare. Un sacrificiu. Era bolnavă, dar voia ca totul să funcționeze. Țin minte, eram mărișor, și număram banii pentru acel inel vândut – vreo două milioane la vremea aceea. Era o comoară”, rememorează el cu emoție.

Conflictul cu autoritățile comunale devine personal. Zamfirescu, tânăr, merge la primărie, se ceartă cu primarul, amenință că va suna la autoritățile superioare din Plasa Budești. Urmează și un proces în instanță. „A fost primul semn că vremurile se schimbă.”

16:18, 09.08.2025 • Puterea Tv

Ultimul burghez adevărat. Dinu Zamfirescu – o viață cât istoria României!

Ion Iliescu, colegul tăcut

În liceu, la Spiru Haret, Dinu Zamfirescu trăiește în paralel o realitate nouă. „Nu eram complet conștienți cât de mare va fi schimbarea. În clasă aveam colegi comuniști – mai ales evrei – și printre noi era și Ion Iliescu, cu un an mai mic decât mine.”

Despre Iliescu, tonul este neutru, chiar colegial: „Era liniștit, discret. Nu făcea valuri. Ne-am revăzut târziu, când era deja președinte. Ne-am întâlnit la Ambasada Franței, la Ziua Franței. Ne-am salutat, am schimbat câteva cuvinte normale, despre colegi, profesori. Niciodată n-am discutat cu el politică. Nici despre Mineriade, nici despre altceva.”

Scena din ambasadă are un aer de roman postbelic: doi foști colegi din lumi opuse, observați de toată sala. „Se uitau la noi, ca la un complot. El zicea: ‘Lasă-i să se uite’.”

Prima arestare: pentru Rege și Patrie

Din cele cinci arestări suferite de Dinu Zamfirescu, prima s-a petrecut în 8 noiembrie 1945, în timpul manifestației pentru susținerea Regelui Mihai. Elev la Spiru Haret, el și colegii săi nu erau afiliați politic, dar susțineau valorile democratice, apropiate de țărăniști.

„Aveam o întâlnire stabilită cu colegii lângă Biserica Luterană. Toate străzile spre Piața Palatului erau baricadate cu soldați, cu mitraliere. A fost ideea noastră, a elevilor, să punem un lanț cu lacăt pe poarta liceului la ora 6 dimineața, ca să nu se intre. Am făcut-o. Am pus lacătul, apoi am plecat.”

Pe drum, în fața Ministerului de Interne, un soldat al Diviziei Tudor Vladimirescu îi vorbește în rusă. „M-a întrebat cât e ceasul, iar eu i-am zis românește, cu înjurătură: ‘Ai uitat să vorbești românește în țara asta?’” Nimeni nu l-a oprit atunci.

Ajunși în Piața Palatului, elevii sunt întâmpinați de un ofițer care le spune că pot merge doar „câte doi, ca la plimbare”. Coloanele liberale apar curând, bine organizate, cu drapele, strigând lozinci: „Regele și patria! Libertate și dreptate! Anglia și America!”

Zamfirescu își amintește cu admirație forța acelor coloane, energia oamenilor, curajul. Curajul unei generații care avea să fie distrusă sau exilată.

Dinu Zamfirescu nu povestește cu mânie. Nici cu nostalgie dulceagă. Ci cu o luciditate caldă, care vine doar dintr-o viață trăită pe bune. Pentru tinerii de azi, el nu e doar un personaj istoric. E o punte vie către o Românie în care politica era despre principii, iar verticalitatea nu se negocia.