Patrocrația și profetul Kremlinuș: revenirea lui Călin Georgescu în comedia națională

După luni bune de tăcere, Călin Georgescu s-a întors pe scenă. Nu cu o viziune lucidă, nu cu un plan salvator, ci cu exact ce ne așteptam: un amestec de delir geopolitic, profeții comice și sloganuri de campanie reciclate din coșul de gunoi al propagandei. De cum a deschis gura, hohotele au început să curgă în valuri. A fost ca și cum s-ar fi urcat cortina peste o piesă proastă, doar pentru ca actorul principal să mai dea o replică fals dramatică, în speranța că îl va aplauda cineva.

Georgescu și-a făcut apariția miercuri, când s-a prezentat la Poliție pentru semnarea controlului judiciar. În fața instituției, câteva sute de susținători, cu flori, icoane și pancarte improvizate, îl așteptau cu strigăte de adorație. „Murim pentru Călin!”, „Erou național!”, „Călin Georgescu președinte!” – un cor de exaltare rupt parcă dintr-un film cu revoluții inventate.

Patrocrația – un concept născut într-o minte tulbure

Dar ce spune acest om, cu atâta patos? Ei bine, că România e condusă de „patrocrație” – un termen care sună grav, dar pe care nimeni nu l-a înțeles prea clar. Că există o „putere colonială franceză” care ne domină și că, în curând, aceasta va fi înlocuită de… Donald Trump. Da. Nu de un lider român, nu de o reformă internă, ci de prezența salvatoare a fostului președinte american, căruia Georgescu îi atribuie statutul de „mare lider mondial”.

E încă un pupic aplicat pe posteriorul lui Trump. Cel mai probabil, cu speranța că poate se îndură și-l face și pe el scăpat, cumva, din dandanaua asta în care se află acum.

Și ceva cu un tron…

Delirul continuă: „Un tron fără compasiune este un scaun gol”, afirmă el, cu o gravitate de licean prins în rolul lui Hamlet. De parcă ar vorbi despre o domnie sacră pe care a fost silit să o părăsească. În realitate, e doar un fost candidat marginalizat, care cochetează cu ideile conspiraționiste și se agață cu disperare de o iluzorie recunoaștere populară.

Pentru mulți, Pământul rămâne plat

Și totuși, ceva e grav aici. Grav nu pentru că omul ar mai fi un pericol real, ci pentru că astfel de personaje reușesc, în România anului 2025, să strângă oameni pe trotuar. Oameni care îl privesc cu admirație, care urlă „erou național” fără să clipească, care cred că el va elibera țara de „colonialiști” și „sponsori”. E o combinație de spectacol religios, delir mistic și politică ieftină.

„Patrocrația” despre care vorbește Georgescu nu e o metaforă inteligentă, ci un pretext. El vrea să spună, de fapt, că statul român e condus de interese oculte, dar nu vine cu niciun exemplu concret. Sau, dacă o face, trimite auditoriul spre ideea de ”colonialism francez”.

De ce? Păi… care e țara europeană care s-a angajat să garanteze deterență nucleară tuturor țărilor NATO? Descurajare nucleară împotriva cui? A Rusiei, desigur. Iată de ce a devenit Franța nomina odiosa în vorbirile lui Kremlinuș și ale acolitului Georgică. Așa e indicația, asta e misiunea.

Profetul de Carton nu cere reforme, nu oferă soluții, nu propune o direcție. Cere doar „hotărârea poporului”, ca un predicator care a uitat Biblia acasă și improvizează la megafon.

Rețele de interese oculte? Mai mult ca sigur.

Și, în primul rând acea rețea de interese care i-a creat și susținut pe acești maimuțoi inepți. Suveraniștii. Este România condusă de rețele de interese? Probabil. Dar nu de Franța, nu de Bruxelles, nu de Marte. Ci de lăcomia internă, de resemnarea cetățenilor, de statul paralizat în fața unei administrații obosite. Iar între cei care țin România în loc se află, paradoxal, chiar acești eroi falși, care prefac ideile în lozinci și manipularea în vocație.

Hai odată cu procesele alea!

Revenirea lui Călin Georgescu nu este o știre, e un simptom. Nu un pericol, ci o farsă. Un protestatar de duminică, flancat de credincioși cu flori, care visează la un președinte-salvator venit de peste ocean. Și, în tot acest tablou absurd, cel mai sincer gest al lui Georgescu rămâne tăcerea în fața jurnaliștilor. Pentru că, la urma urmei, chiar și el știe că singura replică pe care o mai poate oferi e un zâmbet în colțul gurii – și o scenetă tragicomică jucată în reluare.

România nu mai are timp de farsori. Am râs destul.